România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Zeul devorat de  propriile-i năzuinţi”

 

Dacă Dumnezeu este însăşi viaţa bucuriei, atunci noi oamenii am fost şi rămânem bucuria vieţii, albia aceasta în care Vechiul şi Noul Testament şi-au vărsat toate rădăcinile spre a ne împământeni în cer şi cuvinte. În cuvinte şi-n cer – Acesta-i sentimentul care ne-a stăpânit de curând, în 28 februarie 2014, când munţi şi jertfe, curaj şi bărbăţie se adunau sub sceptrul fierbinte al redescoperirii morţilor din Apuseni, unşi cu scrâşnetul roţii de fier pentru a da cea mai cumplită lecţie de răzbunare din istoria omenirii unor răsculaţi ce-au pariat pentru o clipă pe libertate ca fereastră deschisă spre lume, pe-o viaţă a demnităţii şi înţelepciunii, când la Alba Iulia, pe “Aleea Scriitorilor” din Parcul “Mihai Eminescu” tăcerea fierbinte a unui bust de bronz aştepta să fie cuprinsă şi îmbrăţişată ca o răsplată a întoarcerii din desţărare a unui fiu de preot, născut în Haşag, fostul judeţ Târnava Mare, trecut prin şcolile satului Lupu, ale oraşului luminilor – eternul Blaj, rezemat amforă a veşniciei pe umerii Şcolii Ardelene, pe freamătul credinţei, bolţuit pe limba Catedralei, ale Braşovului şi Vienei, ajungând un Nume fabulos de Patrie Română, chiar dacă vor unii sau nu vor să recunoască, un luptător cu arma în mână pe coridoarele văzute şi nevăzute ale Primului Război Mondial prin Italia, pe caldarâmul cuvintelor înroşite de suferinţe cu chipul vast al iubirii de moşie. Era 28 Februarie, zi de graţie a recunoştinţei româneşti, pe care El, marele El, poet al neamului Aron Cotruş, avea să-l transforme în cel mai mare strigăt liric de revoltă împotriva demenţei unui imperiu, a oprimării Naţionale a unei Revoluţii condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, scriind şi publicând în 1935 amplul, sănătosul, mirificul poem „Horia”, neegalat nici până azi, şi aşa va rămâne mereu. Era o clipă a punerii faţă în faţă a unui scriitor, cu trinitatea eroică scoborâtoare din Apuseni sămănând chemarea la bărbăţie şi scuturarea jugului imperial, mereu adâncit de nobilime pe spinarea lor de oameni sărmani ai pământului. Parcă-l aud:

„Te ridici uriaş, de departe,

de dincolo de schingiuiri şi moarte,

peste-al veacurilor praf şi glod,

peste călăuze surde şi deşarte…

iar eu, ca şi tine ieşit din norod,

vorbe de flăcări să-nnod,

să deznod,

ca unui vajnic voievod

îţi închin această carte…

Pentru că:

de jos

te-ai ridicat drept, pietros, viforos,

pentru moţi,

pentru cei săraci şi goi, pentru toţi…

şi-ai despicat în două istoria,

ţăran de  cremene,

cum n-a fost altul să-ţi semene,

Horia!”

Era strigătul celui mai mare desţărat al Limbii Române, a redactorului, directorului, ataşatului de presă, a diplomatului Aron Cotruş, cel îngrozit de măcelul războiului, căzând în captivitate şi reuşind să se refugieze în România. Şi azi se aude-n inimi „Sărbătoarea morţii”, volumul de poezii stropit cu sânge, stabilindu-se după 1 Decembrie 1918, la Arad, unde fusese redactor la ziarul „Românul”, fiind numit în 1929 ataşat de presă la Milano, transferat apoi în 1930 pe lângă Legaţia României de la Varşovia, având o influenţă covârşitoare asupra unor condeieri, revenind în ţară în 1937 la Ministerul Afacerilor Interne, ca să fie trimis consilier de presă la Madrid, în 1940, pe  care-l va părăsi pentru totdeauna în 1957, luând calea pribegiei în America –

Autor a peste 40 de volume, poezie, traduceri, printre care: Poezii (1911), Sărbătoarea morţii (1915), Neguri albe (1920), România (1920), Versuri (1925), În robia lor (1926), Mânie (1928), Printre oameni în mers (1933), Horia (1935), Ţară (1937), Minerii (1937), Eminescu (1939), Rapsodie valahă (1940), Rapsodie dacă (1942), Wybor Wierszy (1936), Poemas (1950), Drumuri în furtună (1951), Între Volga şi Mississipi (1956) etc. Stabilit în California, bolnav de inimă, mistuit de dorul de ţară, avea să moară la 1 Noiembrie 1961 – Îngropat la Detroit, Statele Unite ale Americii, El, marele El, care spunea: „Aici e dârzia-mi toată!

Cu inimă neînfricată

Ca Horia

Crunt

Vreau să-nfrunt

A nedreptăţilor roată”…

Şi aşa s-a şi întâmplat.

Cei ce l-au evocat (Ion Mărgineanu, Mioara Pop, Ioan Bâscă, I. Josan, Ion Străjan, dr. Căliman, primăriţa Cergăului, Romi Adam, col. Miron, Ioan Bodea, au presărat peste mulţimea adunată, peste florile depuse de Consiliul Judeţean Alba, Prefectură, Cergău, Fundaţia „Alba Iulia 1 Decembrie 1918 „, etc. o corolă de amintiri limpezindu-i bustul, opera minunatului sculptor Romi Adam, în transfocatoarele televiziunilor de Alba,  a unor jurnalişti membrii ai unor Societăţi Culturale, ai Filialei „Alba-Hunedoara” a Uniunii Scriitorilor, aducând mulţumire Consiliului Judeţean Alba, pentru susţinerea financiară, devotatului preşedinte Ion Dumitrel, promotor al valorilor spirituale, primăriei de Alba Iulia, pentru soclu.

Era 28 Februarie 2014, ora 10 – sub ramura caldă încă a surâsului de bronz cotruşian, lângă bustul lui, primăvara şi-a trimis floralele cuiburi de aripi, iar, Alba Iulia a îngenunchiat, i-a sărutat mâna şi-l va ţine ca fiu adevărat la subsuoara Marii Uniri – Merită! Păcat de indiferenţa multora! Aşa se nasc păcatele. Felicitări tuturor, Casei de Cultură a Studenţilor pentru amplificare. Dezvelirea bustului lui Aron Cotruş, la Alba Iulia e deja istorie, stemă a sufletului românesc. Limba şi literatura română au mai triumfat o dată, la Alba Iulia pentru Ţară! Se aude la Bucureşti?

Ion MĂRGINEANU