Lumina unui portret Maria
D’Alba sau cerul poeziei
Maria
D’Alba, (pseudonim literar al profesoarei de violoncel Maria Mărginean)
autoare a volumelor de poezie: „ALPHA ’87” – (Editura „Dacia”,
Cluj-Napoca), „La marginea tăcerii” (Editura „Dacia” – 1992), „Flori de
gheaţă” (Editura „Altip”, Alba Iulia), „Cenuşa viselor” (Editura
„Dacia”, 1997), „Lacrimi de Marie” (Editura „Unirea”, Alba Iulia),
„Chiriaş aş cuvântului” (Editura „Unirea”, „Lacrimi fisurate” (Editura „Altip”),
„Eclipsă de dor” (Editura „Unirea”), „Iubiri enarmonice” (Editura
„Reîntregirea”, Alba Iulia), a unui manual de violoncel, publicat la
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, a unei monografii „George
Iarosevici”, de asemenea a unor articole, însemnări, recenzii,
conversaţii de muzică uşoară etc., în cel mai recent volum recunoaşte în
motto-ul de pe prima pagină: „Aşa cum melcul/ îşi duce cochilia/ eu
lacrima”, care poate fi luat ca respiraţie a unei biografii lirice în
deplină ascensiune. Poetesa coboară din Munţii Apuseni, dintr-o coastă a
Albacului cu mireasmă de trudă şi sărăcie, de istorie şi legende, de
jertfe pentru neamul românesc, din freamătul statornic al doinei şi
dorului purtate de Arieş ca rotaţie a anotimpurilor în care s-au
sedimentat deopotrivă seminţe mirabile, păsări cântătoare, lacrimi
bătătorite, izvoare de munte-n „zvârcolire”, naufragiile tăcerii, cozile
gândurilor, „necoaptele vise”, cântece de pahare, dorurile altoite,
răscrucea de oglinzi, dar şi moartea crescută în gând, „orgoliul”
umbrei, viaţa şi iubirea, dorul de Iancu şi Horia, Alba Iulia – „o rană
care supurează” dar şi „pacea fără hotare”, toate adunate ca spicele în
snopul de grâu ca să rămână „Patria Limbii Române”, „piatră de hotar”,
„pergament de Blaj”, „Lacrimi de Marie”. Liantul acestor sentimente
perene, este chiar seva obârşiilor aşezate-n cuvinte pe ramificaţiile
unei adânci sensibilităţi care aduse în pagini dă versului frumuseţe şi
consistenţă, transformându-l într-o oglindă purtătoare de imagini şi
metafore pe cât de originale, pe atât de hrănitoare. Ele formează lume a
frământărilor, bucuriei şi strălucirii, a dorului de tot ce mişcă –
întruchipat în râu şi ram, devenit chip al nopţilor albe purtătoare de
trainice mesaje. Poetesa Maria D’Alba imprimă versului o muzicalitate
aparte în care, aparent, fiecare trăire este o rostogolire a sufletului
în alaiul de note muzicale. O atentă parcurgere a volumelor sale de
poezie încheagă încet, încet, indubitabil portretul unui poet stăpân pe
uneltele sale, care, de altfel sunt o albie a iubirii de sine din
rugăciune, din travaliul pentru existenţă al moţilor, din neliniştea
lăncii lui Horia, Cloşca şi Crişan, „grupa sanguină a neamului
românesc”, din încăpăţânarea Dornei de-a rămâne cumpănă a codrilor şi
izvoarelor, un fel de abecedar al copilăriei, din curajul, tinereţea,
tristeţea, ai apoi a fluierului Iancului, a Ţării Moţilor coborâtă la
Alba Iulia să sfinţească Marea Unire. Poetesa intră şi iese din cuvânt
cum primăvara în aşteptarea mugurilor pe crengi sau iarna în poveşti
nemuritoare: „Şi va fi doar bucurie/în iubirea de Apoi/ Cerul care-o să
ne fie/ E chiar sufletul din noi”. („Ieşirea din cuvânt”, pag. 184, vol.
„Iubiri enarmonice”, 2010). De ce bucurie? Pentru că „doar cuvântul are/
rădăcinile în cer” iar „sufletu-i floare/ scuturată de mister” (Doamne-nvaţă-mă
să ştiu”, acelaşi volum, pag. 185). Oricât se lamentează unii critici
din dorinţa de-a ajunge la o „poezie sclerozată”, frumuseţea demersului
liric, rămâne mereu o piatră de încercare, un îndemn la a-ţi lăsa
sufletul să cânte, cuvântul să zburde ca sevă a flăcării lăuntrice aşa
cum o face Maria D’Alba în creaţiile sale, pornite dinspre „marginea
tăcerii”, „cenuşa viselor”, să ajungă „lacrimi de Marie”, „chiriaş al
cuvântului”, „lacrimi fisurate”, adică o mare cu toate revărsările trec
într-un albastru confortabil. Maria D’Alba este o poetă matură,
conştientă că „din cuvânt/ rămâne lumina zilei de mâine”, întrebându-se
pentru fiecare din noi: „Cât sunt Cer cine îmi spune?/ - Duhul Sfânt din
Rugăciune” („Extemporal”, pag. 200, vol. „Iubiri enarmonice”).
Născută la 13 mai 1958, dintr-o
familie trudnică de moţi, depăşind de timpuriu moartea mamei, ucisă de o
maşină pe drumul nepietruit al Arieşului înspre Turda, având o soră şi
un frate, ajunsă apoi de mică într-o familie la Cluj. Maria avea să
termine Conservatorul „Gheorghe Dima”, cu media generală zece în toţi
cei cinci ani de studenţie, un miracol putem spune, hrănind după aceea
generaţii de elevi şi studenţi, ajunşi prin marile orchestre ale ţării,
prin filarmonici, conservatoare, instituţii de învăţământ din ţară şi
străinătate, dând patriei un nucleu impresionant de premianţi şi
olimpici. Profesoară de violoncel la Alba Iulia şi Cluj-Napoca, Maria
D’Alba a făcut din muzică şi poezie un buchet de merinde florale pentru
eternitate. Cu acest buchet de inimă colectivul „Dacoromaniei” îi urează
un meritat „La mulţi ani!”, cu sănătate şi bucurii.
Subscriem, aşa cum frumuseţea
sufletului subscrie la maturitatea fructelor din muguri din poezia ei
adevărată.
Prof. Ioan MĂRUŢ
4.
Iară vin, Doamne, la Tine,
să-mi mai scoţi din gând un
spine:
iubirea-i de dulce, oare?
c-a trecut şi Postul Mare
şi tot nu-mi este-ngăduit
să gust din fructu-i oprit!
5.
Sfinte, pentru care vină
de iubire sunt străină?
îndură-te şi mă lasă
în ea să mă simt acasă!
De cine i-e teamă, oare,
că-n vise, doar, îmi apare?
Numai ca lacrimă o ştiu:
spine ce-mi ţine de pustiu!
Sfinte, pentru care pată,
din iubire-s alungată?
6.
Tu, Umblătorule pe ape,
când dorul nu mă mai încape,
spune-mi în care rugăciune
pot disperarea a mi-o pune?
7.
Intr-un târziu când din uitare
va mai rămâne-o lumânare,
în pâlpâirea ei cuminte
voi fi un semn al crucii,
Sfinte?
9.
Vino, Doamne,-n ajutor şi mă
vindecă de dor că mi-e trupul altoit cu şerpi din pomul oprit! (curăţa
eu nu mi-1 ştiu) de jăratecul cel viu iar de-atâta aşteptat visele s-au
scuturat!) Se-ntârzie în blestem, abia văd să Te mai chem ca să-mi vii
în ajutor: Doamne, iartă-mă de dor!
1:2
Nu ştiu, Doamne, ce-i cu mine
că Postul nu îl pot ţine,
mereu uit care cuvinte
sunt de dulce sau sunt sfinte,
la dejun, prânz şi la cină!
(Nu cumva doru-i de vină?
precum sarea în bucate
fără el nu se mai poate?
Pus în doză tot mai mare
ce toxicitate are?)
Postul să-mi fie mai uşor,
dezvaţă-mă, Doamne, de dor!
1:4
Când nu pot vorbi cu Tine
de-ntunericul ce-mi vine,
Doamne, risipeşte-mi teama
că-s zidită-n DOR ca Ana,
şi mă iartă cu lumină
vindecându-mă de vină!
Te rog, Doamne, fii cu mine
şi când Cuvântul mi-e spine!
1:6
Doamne-ajută-mă să sap
până-n Tăcere-o să-ncap,
că abia acuma ştiu
lacrima cum să mi-o ţiu
ca să pot ciopli cu ea
Cuvântu-n formă de stea
prin care să mă strecor
spre TĂRÂMUL FĂRĂ DOR!
1:8
Icoanele, în locul meu,
se roagă, stins, la Dumnezeu.
Pe lângă ele mă strecor
făcându-mă că le ignor,
deşi o lumânare-aş vrea
s-aprind, îngenunchind prin ea
dar nu pot să mă spovedesc
cât timp, iubind, păcătuiesc!
Prea Sfinte, nu mă pedepsi
pe DOR vrând a mă răstigni!
2:0
Dacă-s un Cuvânt de-al Tău,
nu mă-ngădui la rău
şi-mi dă, Doamne, lacrima,
cu ea să-mi pot lumina
sufletul, până voi şti
de ispite-a mă feri!
Dacă-s un Cuvânt de-al Tău,
nu
mă-ngădui la rău!
|
|