România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Lumina unui portret Maria D’Alba sau cerul poeziei

 

Maria D’Alba, (pseudonim literar al profesoarei de violoncel Maria Mărginean) autoare a volumelor de poezie: „ALPHA ’87” – (Editura „Dacia”, Cluj-Napoca), „La marginea tăcerii” (Editura „Dacia” – 1992), „Flori de gheaţă” (Editura „Altip”, Alba Iulia), „Cenuşa viselor” (Editura „Dacia”, 1997), „Lacrimi de Marie” (Editura „Unirea”, Alba Iulia), „Chiriaş aş cuvântului” (Editura „Unirea”, „Lacrimi fisurate” (Editura „Altip”), „Eclipsă de dor” (Editura „Unirea”), „Iubiri enarmonice” (Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia), a unui manual de violoncel, publicat la Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, a unei monografii „George Iarosevici”, de asemenea a unor articole, însemnări, recenzii, conversaţii de muzică uşoară etc., în cel mai recent volum recunoaşte în motto-ul de pe prima pagină: „Aşa cum melcul/ îşi duce cochilia/  eu lacrima”, care poate fi luat ca respiraţie a unei biografii lirice în deplină ascensiune. Poetesa coboară din Munţii Apuseni, dintr-o coastă a Albacului cu mireasmă de trudă şi sărăcie, de istorie şi legende, de jertfe pentru neamul românesc, din freamătul statornic al doinei şi dorului purtate de Arieş ca rotaţie a anotimpurilor în care s-au sedimentat deopotrivă seminţe mirabile, păsări cântătoare, lacrimi bătătorite, izvoare de munte-n „zvârcolire”, naufragiile tăcerii, cozile gândurilor, „necoaptele vise”, cântece de pahare, dorurile altoite, răscrucea de oglinzi, dar şi moartea crescută în gând, „orgoliul” umbrei, viaţa şi iubirea, dorul de Iancu şi Horia, Alba Iulia – „o rană care supurează” dar şi „pacea fără hotare”, toate adunate ca spicele în snopul de grâu ca să rămână „Patria Limbii Române”, „piatră de hotar”, „pergament de Blaj”, „Lacrimi de Marie”. Liantul acestor sentimente perene, este chiar seva obârşiilor aşezate-n cuvinte pe ramificaţiile unei adânci sensibilităţi care aduse în pagini dă versului frumuseţe şi consistenţă, transformându-l într-o oglindă purtătoare de imagini şi metafore pe cât de originale, pe atât de hrănitoare. Ele formează lume a frământărilor, bucuriei şi strălucirii, a dorului de tot ce mişcă – întruchipat în râu şi ram, devenit chip al nopţilor albe purtătoare de trainice mesaje. Poetesa Maria D’Alba imprimă versului o muzicalitate aparte în care, aparent, fiecare trăire este o rostogolire a sufletului în alaiul de note muzicale. O atentă parcurgere a volumelor sale de poezie încheagă încet, încet, indubitabil portretul unui poet stăpân pe uneltele sale, care, de altfel sunt o albie a iubirii de sine din rugăciune, din travaliul pentru existenţă al moţilor, din neliniştea lăncii lui Horia, Cloşca şi Crişan, „grupa sanguină a neamului românesc”, din încăpăţânarea Dornei de-a rămâne cumpănă a codrilor şi izvoarelor, un fel de abecedar al copilăriei, din curajul, tinereţea, tristeţea, ai apoi a fluierului Iancului, a Ţării Moţilor coborâtă la Alba Iulia să sfinţească Marea Unire. Poetesa intră şi iese din cuvânt cum primăvara în aşteptarea mugurilor pe crengi sau iarna în poveşti nemuritoare: „Şi va fi doar bucurie/în iubirea de Apoi/ Cerul care-o să ne fie/ E chiar sufletul din noi”. („Ieşirea din cuvânt”, pag. 184, vol. „Iubiri enarmonice”, 2010). De ce bucurie? Pentru că „doar cuvântul are/ rădăcinile în cer” iar „sufletu-i floare/ scuturată de mister” (Doamne-nvaţă-mă să ştiu”, acelaşi volum, pag. 185). Oricât se lamentează unii critici din dorinţa de-a ajunge la o „poezie sclerozată”, frumuseţea demersului liric, rămâne mereu o piatră de încercare, un îndemn la a-ţi lăsa sufletul să cânte, cuvântul să zburde ca sevă a flăcării lăuntrice aşa cum o face Maria D’Alba în creaţiile sale, pornite dinspre „marginea tăcerii”, „cenuşa viselor”, să ajungă „lacrimi de Marie”, „chiriaş al cuvântului”, „lacrimi fisurate”, adică o mare cu toate revărsările trec într-un albastru confortabil. Maria D’Alba este o poetă matură, conştientă că „din cuvânt/ rămâne lumina zilei de mâine”, întrebându-se pentru fiecare din noi: „Cât sunt Cer cine îmi spune?/ - Duhul Sfânt din Rugăciune” („Extemporal”, pag. 200, vol. „Iubiri enarmonice”).

Născută la 13 mai 1958, dintr-o familie trudnică de moţi, depăşind de timpuriu moartea mamei, ucisă de o maşină pe drumul nepietruit al Arieşului înspre Turda, având  o soră şi un frate, ajunsă apoi de mică într-o familie la Cluj. Maria avea să termine Conservatorul „Gheorghe Dima”, cu media generală zece în toţi cei cinci ani de studenţie, un miracol putem spune, hrănind după aceea generaţii de elevi şi studenţi, ajunşi prin marile orchestre ale ţării, prin filarmonici, conservatoare, instituţii de învăţământ din ţară şi străinătate, dând patriei un nucleu impresionant de premianţi şi olimpici. Profesoară de violoncel la Alba Iulia şi Cluj-Napoca, Maria D’Alba a făcut din muzică şi poezie un buchet de merinde florale pentru eternitate. Cu acest buchet de inimă colectivul „Dacoromaniei” îi urează un meritat „La mulţi ani!”, cu sănătate şi bucurii.

Subscriem, aşa cum frumuseţea sufletului subscrie la maturitatea fructelor din muguri din poezia ei adevărată.

                                    Prof. Ioan MĂRUŢ

 

4.

Iară vin, Doamne, la Tine,

să-mi mai scoţi din gând un spine:

iubirea-i de dulce, oare?

c-a trecut şi Postul Mare

şi tot nu-mi este-ngăduit

să gust din fructu-i oprit!

 

5.

Sfinte, pentru care vină

de iubire sunt străină?

îndură-te şi mă lasă

în ea să mă simt acasă!

De cine i-e teamă, oare,

că-n vise, doar, îmi apare?

Numai ca lacrimă o ştiu:

spine ce-mi ţine de pustiu!

Sfinte, pentru care pată,

din iubire-s alungată?

 

6.

Tu, Umblătorule pe ape,

când dorul nu mă mai încape,

spune-mi în care rugăciune

pot disperarea a mi-o pune?

 

7.

Intr-un târziu când din uitare

va mai rămâne-o lumânare,

în pâlpâirea ei cuminte

voi fi un semn al crucii, Sfinte?

 

9.

Vino, Doamne,-n ajutor şi mă vindecă de dor că mi-e trupul altoit cu şerpi din pomul oprit! (curăţa eu nu mi-1 ştiu) de jăratecul cel viu iar de-atâta aşteptat visele s-au scuturat!) Se-ntârzie în blestem, abia văd să Te mai chem ca să-mi vii în ajutor: Doamne, iartă-mă de dor!

 

1:2

Nu ştiu, Doamne, ce-i cu mine

că Postul nu îl pot ţine,

mereu uit care cuvinte

sunt de dulce sau sunt sfinte,

la dejun, prânz şi la cină!

(Nu cumva doru-i de vină?

precum sarea în bucate

fără el nu se mai poate?

Pus în doză tot mai mare

ce toxicitate are?)

Postul să-mi fie mai uşor,

dezvaţă-mă, Doamne, de dor!

 

1:4

Când nu pot vorbi cu Tine

de-ntunericul ce-mi vine,

Doamne, risipeşte-mi teama

că-s zidită-n DOR ca Ana,

şi mă iartă cu lumină

vindecându-mă de vină!

Te rog, Doamne, fii cu mine

şi când Cuvântul mi-e spine!

 

1:6

Doamne-ajută-mă să sap

până-n Tăcere-o să-ncap,

că abia acuma ştiu

lacrima cum să mi-o ţiu

ca să pot ciopli cu ea

Cuvântu-n formă de stea

prin care să mă strecor

spre TĂRÂMUL FĂRĂ DOR!

 

1:8

Icoanele, în locul meu,

se roagă, stins, la Dumnezeu.

Pe lângă ele mă strecor

făcându-mă că le ignor,

deşi o lumânare-aş vrea

s-aprind, îngenunchind prin ea

dar nu pot să mă spovedesc

cât timp, iubind, păcătuiesc!

Prea Sfinte, nu mă pedepsi

pe DOR vrând a mă răstigni!

 

2:0

Dacă-s un Cuvânt de-al Tău,

nu mă-ngădui la rău

şi-mi dă, Doamne, lacrima,

cu ea să-mi pot lumina

sufletul, până voi şti

de ispite-a mă feri!

Dacă-s un Cuvânt de-al Tău,

nu mă-ngădui la rău!