România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Momente din lupta românilor împotriva maghiarizării înainte de 1918

 

După părăsirea Daciei de către romani, daco-romanii au avut de înfruntat valurile de năvăliri barbare. „Abia trecea un val de năvălitori şi cel următor era la porţile Carpaţilor. Numai înşirarea numelui acestor năvălitori este de natură să te cutremure prin mulţimea lor. La început au venit sarmaţii, apoi goţii, vandalii, gepizii, vizigoţii, taifalii, în urmă iazygii metanişti, roxolanii, mai apoi hunii, longobarzii, avarii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii şi la sfârşit ungurii, tătarii, nogaii şi cazarii”.1 În acest articol vom trata numai despre relaţiile dintre unguri şi gazdele lor - românii.

„Venirea triburilor ungro-fenice din stepele Asiei centrale în Europa s-a produs relativ târziu, în secolele IX-X, când pe continentul european fiinţau deja state feudale bine organizate, unele deosebit de puternice. În zona iniţială de aşezare a acestor triburi – Câmpia panonică – se afla punctul de interferenţă a celor două mai imperii ce îşi disputau influenţa pe continent în acele timpuri: Imperiul de apus şi Imperiul de răsărit, în timp ce autoritatea directă asupra unei bune părţi a zonei respective o exercita statul feudal Moravia Mare, stat vasal al Imperiului de Apus.

Înfrângând, la sfârşitul secolului al IX-lea oştile statului morav, maghiarii şi-au însuşit teritoriul Câmpiei panonice, urmărind în continuare expansiunea către Vestul Europei. Încercarea lor de a avansa în această direcţie va fi însă stopată prin lovitura decisivă de către armatele împăratului german Otto cele Mare, administrând-o la râul Lech în anul 955. Aşa se explică întoarcerea valului expansionist către Transilvania (sec. XI-XIII) care avea forma proprie de organizare – voievodatul – cu o largă autonomie faţă de coroana maghiară: „… Creştinare în rit catolic a maghiarilor în secolul al X-lea şi transformarea Ungariei în regat apostolic, în anul 1001, sub regele Ştefan”.2

A urmat o epocă de acaparare de teritorii de la vecini. A urmat dezastrul de la Mohács (29 august 1526) şi în 1541 regatul devine paşalâc turcesc. „După tratatul încheiat la Karlovitz, la 16/26 ianuarie 1699, teritoriul fostului paşalâc turcesc al Ungariei va fi cedat de Turcia Imperiului Habsburgic. Atât sub unguri cât şi sub turci şi austrieci, Transilvania a avut conducere proprie.

Încă de la venirea ungurilor în Europa numărul acestui popor era destul de mic. Dintre cei 200.000 de unguri se puteau recruta 20-25.000 luptători. Cam puţin pentru cei dornici de expansiune. Aşa se explică politica de atragere a elementelor conducătoare ale comunităţilor băştinaşe către înrudiri cu şefi de triburi maghiare sau chiar, mai târziu, către atragerea acestora prin acordarea de ranguri nobiliare”.3 Bariţiu menţionează în opera sa pe românii renegaţi: Kemény, Banffy, Bethlen, Miko, Josiko, Katana, Teleki, Buzgo, Kzecz şi Juhasz”.4

Au fost şi români înnobilaţi care au devenit martiri ai poporului român; aşa este cazul prefectului Ioan Buteanu ucis de unguri în 1849. Alţi înnobilaţi şi cu nume maghiarizat,  cum a fost cazul lui Ioan Mezei Câmpeanu, ajuns judecător în Baia de Criş. El a avut curajul să pună pe sicriul lui Avram Iancu o coroană cu tricolor românesc. Chiar şi atunci când a fost judecător la Curtea de Casaţie din Budapesta la nunta fetei sale, Ecaterina, cu dr. Eugen Pătăceanu din Turda, s-a cântat „Deşteată-te, Române!”.5

În 1897, Parlamentul din Budapesta a votat legea maghiarizării numelor oraşelor şi satelor româneşti din Transilvania. Multe localităţi cu sufixul „u” au rămas fără el: Albacu a devenit Albac şi pe urmă Fehervölgy, Buciumu a devenit Bucium apoi Bucsóny, Câmpeniu a devenit Cîmpeni apoi Topánfalva, Ponorelu a devenit Ponarel apoi Ponorel, Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol, Peleşu a devenit Peleş apoi Peles, Cărpinişiu a devenit Cărpiniş apoi Abrudkarpenyes, Lăpuşu  a devenit Lăpuş (Arieşeni) apoi Lepus, Mogoşu a devenit Mogoş, apoi Mogos (vezi harta judeţului Alba de la începutul secolului XXI, anexată).

„În anul 1868 a fost introdus învăţământul maghiar în Transilvania. Limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în şcolile confesionale (ortodoxe şi greco-catolice – n.n). În guvernarea Tizsa Kálmán, legile şcolare Tréfort din 1879 şi 1883 au prevăzut ca în toate şcolile primare limba să fie maghiara. În 1891 legea Csaki introduce maghiara şi în grădiniţele de copii. În articolul 12 din legea Apponyi (1907) se prevede că guvernul are dreptul de a suprima orice şcoală românească, dacă acest lucru este reclamat de interese superioare de stat”… „Urmările se traduc prin desfiinţare a 500 de şcoli româneşti numai în 3 ani de la promulgarea legilor Appönyi. Din 2756 şcoli elementare româneşti înscrise în statistica anului 1880 până în aprilie 1907 sunt desfiinţate 100 de şcoli elementare româneşti. Din aprilie 1907 până în 1916 nu mai rămân în Transilvania decât 2170 asemenea şcoli… În 1904, prin lege se cere ca învăţământul primar românesc să introducă 17 ore de limba maghiară pe săptămână.

Pentru a câştiga adeziunea învăţătorilor la programul de maghiarizare a învăţământului primar, se ridică leafa de la 600 coroane la 1.000 coroane anual, apoi la 1.200 şi în 1914 la 1.400 coroane anual. Asta însemna că parohiile româneşti sărace abia puteau plăti învăţătorii”.6

În 1880 au fost scoase din cărţile româneşti de lectură toate capitolele şi pasajele despre daci şi romani, despre voievozi români (vezi „Cerculariu ortodox” din 1906).

În 1898 a apărut lucrarea lui Simon Telekes: „Cum să maghiarizăm numele de familie”. În baza acestei lucrări s-au găsit cele mai perfide căi. Elevii care urmau şcoli maghiare se trezeau cu numele maghiarizat: Avram Iancu devine Iank Abraham; în armată recrutul intra cu nume românesc şi la lăsarea la vatră îl avea maghiarizat: Furduiu Dumitru a devenit Fúrdui Demeter, Furduiu Ioan a devenit Fúrdui Ianoş, Furduiu Nicolae a devenit Fúrdui Miklos. După cum se vede a fost eliminat sufixul „u” şi s-a pus accent pe prima silabă a numelui de familie. De notat, că aceşti români cu numele maghiarizat împreună cu alţii de acest neam au alungat autorităţile ungureşti din Sohodol (Alba) şi au devastat localul primăriei în noiembrie 1918.

Sufixul „iu” sau „u” a fost suprimat pentru că erau caracteristice numelor româneşti.

În prezent întâlnim atât numele românesc cât şi cel maghiarizat: Ancău – Anca, Ardeleanu – Ardelean, Albu – Alb, Abrudeanu – Abrudean, Aiudeanu – Aiudean, Aronu – Aron, Adamoviciu – Adamovici, Baicu – Baic, Balosu – Balos, Barbu – Barb, Beldeanu – Beldean, Beleiu – Belei, Berindeiu – Berindei, Bârluţiu – Bârluţ, Bârzu – Bârz, Boariu – Boar, Bolunduţiu – Bolunduţ, Breazu – Breaz, Briciu – Brici, Bugnariu – Bugnar, Bumbu – Bumb, Boieriu – Boer, Boncuţiu – Boncuţ, Buzgariu – Buzgar, Blagu – Blag, Botariu – Botar Boancăşiu – Boancăş, Bartocu – Bartoc, Burzu – Burz, Bobariu – Bobar, Boldu – Bold, Barţiu – Bariţ, Bogdanu – Bogdan, Cacoveanu – Cacovean, Cadariu – Cadar, Cărpinişanu – Cărpinişan, Câmpeanu – Câmpean, Cernăianu – Cernăian, Ciorogariu- Ciorogar, Cipariu – Cipar, Cişmaşu – Cişmaş, Ciurariu – Ciurar, Cârnaţiu – Cârnaţ, Cojocaru – Cojocar, Comăniciu – Comănici, Coşeriu – Coşer, Covaciu – Covaci, Craiu – Crai, Crăciuneanu – Crăciunean, Creţiu – Creţ, Cucerzanu – Cucerzan, Curuţiu – Curuţ, Coroiu – Coroi, Ciobanu – Cioban, Corlaciu – Corlaci, Cuteanu – Cutean, Chirtopu – Chirtop, Cotişelu – Cotişel, Crişanu – Crişan, Coroianu – Coroian, Danciu – Danci, Dăianu – Dăian, Deceanu – Decean, Dogariu – Dogar, Doţiu – Doţ, Drăghiciu – Drăghici, Drăgoiu – Drăgoi, Dreghiciu – Dreghici, Dumitraşu – Dumitraş, Davidu – David, Dragoşu – Dragoş, Drăganu – Drăgan, Fleşeru – Fleşer, Furduiu – Furdui, Fiţiu – Fiţ, Fişteriu – Fişter, Fărcaşiu – Fărcaş, Fodoru – Fodor, Grosu – Gros, Gomboşiu – Gomboş, Grozavu – Grozav, Giurgiu – Giurgi, Glodariu – Glodar, Haţeganu – Haţegan, Horhoiu – Horhoi, Henegariu – Henegar, Hanganu – Hangan, Haneşiu – Haneş, Haiducu – Haiduc, Hanganu – Hangan, Iancu – Ianc (Iank), Ilieşiu – Ilieş, Huţiu – Huţ, Ienciu – Ienci, Indreiu – Indrei, Jeleriu – Jeler, Jurju – Jurj, Jinariu – Jinar, Joldişiu – Joldiş, Leahu – Leah, Lucaciu – Lucaci, Lupu – Lup, Leheneanu – Leheni, Lungu – Lung, Lupuţiu – Lup, Lobonţiu – Lobonţ, Lazăru – Lazăr, Macoveiu – Macavei, Mateiu – Matei, Mărgineanu – Mărginean, Miheţiu – Miheţ, Mocanu – Mocan, Mogoşanu – Mogoşan, Morariu – Morar, Munteanu – Muntean, Marcu – Marc, Mureşanu – Mureşan, Micu – Mic, Mihu – Mih, Morcanu – Morcan, Matesu – Mateş, Moguţiu – Moguţ, Nanu – Nan, Neagu – Neag, Novăceanu – Novăcean, Neamţu – Neamţ, Nemeşiu – Nemeş, Olariu – Olar, Oniciu – Onici, Oneţiu – Oneţ, Olteanu – Oltean, Opincariu – Opincar, Opreanu – Oprean, Ordeanu – Ordean, Orăşanu – Orăşan, Oţoiu – Oţoi, Păcurariu – Păcurar, Pătruţiu – Pătruţ, Popoviciu – Popovici, Puşcaşiu – Puşcaş, Poienariu – Poienar, Pruneanu – Prunean, Podariu – Podar, Potinteiu – Potintei, Pavenu – Paven, Poganu – Pogan, Purcelu – Purcel, Puşcariu – Puşcar, Plicul – Plic, Râsteiu – Râstei, Rusu – Rus, Radu – Rad, Raţiu- Raţ, Roşianu – Roşian, Rotariu – Rotar, Raiu – Rai, Sârbu – Sârb, Salcău – Salcă, Sântimbreanu –Sântimbrean, Străjanu – Străjan, Sasu – Sas, Sitaru – Sitar, Surdu – Surd, Stanu – Stan, Scrobu – Scrob, Suciu – Suci, Şerbu – Şerb, Ştefănuţiu – Ştefănuţ, Şortanu – Şortan, Stiopu – Stiop, Fătu – Făt, Târnoveanu – Târnovean, Trifu – Trif, Tătaru – Tătar, Turcu – Turc, Ursu – Urs, Voicu – Voic, Văcariu – Văcar, Vlaicu – Vlaic, Vârtanu – Vârtan etc., etc.7

În 1907, Anton Husza-Herskovitz a tipărit, pentru guvernul maghiar, cartea „Românii din Ungaria” se dau sfaturi guvernanţilor cum să-i maghiarizeze pe români folosind cele mai draconice metode şi restricţii pentru: biserici, şcoli, presă, ASTRA.

Nici activitatea economică nu era neglijată. Pentru ca românii să poată înfiinţa o bancă era nevoie să dispună de 400.000 coroane iar membrii direcţiunii să dispună de 10.000 de coroane capital.

prof. Ilie FURDUIU

 

Bibliografie

1. Milton G. Lhrer (1991), Ardealul pământ românesc, pg. 52.

2. Petre Bărbulescu (1991), Drama minorităţilor naţionale din Ungaria, pg. 13-14.

3. Petre Bărbulescu, op. cit., pg. 29-31.

4. Gheorghe Bariţiu (1994), Părţi alese din istoria Transilvaniei, pg. 87-525.

5. Iuliu Mezei Câmpeanu, Luptători români ardeleni.

6. Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, pg. 44-48.

7. Arhivele protopopiatului Câmpeni.