România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sinceritatea la vedere sau Monumentul Marii Uniri – conştiinţă naţională

 

 

S-au scurs, iată, douăzeci de ani de când s-a tras cortina peste „Concursul Naţional de machete pentru realizarea  Monumentului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918”. Şi machetele au venit din întreaga ţară, aciuându-se până la urmă în încăperi ale instituţiei pe care o conduceam – Inspectoratul pentru Cultură a judeţului Alba, iar un juriu naţional le-a sintetizat, ca valoare artistică, eliminând unele „amatorisme”, clişee plastice ce încărcau viziunea de ansamblu cu fel de fel de chipuri de eroi, comandanţi de oşti, revoluţionari, luptători etc., ceea ce a dus la o părere mai omogenă asupra unor lucrări în care făcea un pas în faţă o anumită simbolistică. Printre acestea şi macheta domnului Buculei, un artist cu largi  posibilităţi de exprimare metaforică, îmbrăţişată doar de unii din juriu sau de „băgători de seamă”, reproşându-se că „suntem sătui de cruci, că în cimitirul Bellu, şi-n marile cimitire ale ţării sunt  atât de multe cruci apărute şi prin diverse albume” etc., ceea ce a destabilizat coerenţa adevăratului mesaj buculenian cu care, personal, ca şef al instituţiei nu am fost de acord! Ceea ce propunea dânsul era mai aproape de o respiraţie a artei, o albie a sentimentelor ajunse la esenţa creştină a unei monumentalităţi.  Numai că această întruchipare a fluxului uman istoric de la 1 Decembrie n-a convins pe toţi membrii juriului, nici pe reprezentantul Episcopiei Ortodoxe, nici pe inimosul prefect în funcţie. Tergiversarea unei ample sincerităţi în  luarea unei decizii, a stabilirii ferme a câştigătorului pentru a se trece la începerea lucrărilor, a dus la destrămarea sentimentului  de-a vedea ridicat un Monument al Unirii atât de aşteptat zeci de ani. Şi machetele s-au îmbolnăvit la Inspectorat, unor autori li s-au trimis, iar alţii au renunţat la ele – şi-n umbră a intrat întreaga sevă a unei viziuni nu doar viziuni sentimentale, ci a trecerii  de un prag al neputinţei, dincolo de care românii au rămas buimăciţi, dezarmaţi, neîncrezători că vor trăi să vadă un Monument în calea uitării, ceeace  era pe placul trianoniştilor, a iredentiştilor, a falşilor istorici, denigratori şi vânzători de Ţară, a unor albaiulieni sus puşi. Cea care pierde era în primul rând Alba Iulia, Marea Cetate a Unirii, pe scaunul din faţă al căreia se aşezase însângerat, dar ferm şi eroic chiar chipul României, respiraţia tânărului stat naţional. Cerusem atunci în presă să organizăm, împreună cu Ministerul Culturii, organele judeţene competente, un nou Concurs, care să se adreseze românilor de pretutindeni, membrilor Uniunii Artiştilor Plastici, artiştilor ce îmbrăţişau importanţa unei asemenea realizări. Considerându-se, probabil, că e mai bine să nu ne mai legăm la cap dacă nu ne durea, mândria naţională se prăvălise sub tălpile murdare ale unor politicieni de gâgă cu conştiinţa pătată. Se confundase o idee cu alta: Catedrala Ortodoxă Română rămânea respiraţia amplă, monumentală a Marii Uniri, deci nu mai era nevoie de o altă replică monumentală. Numai că prin sine Catedrala este hrana multiplicată a credinţei într-o acumulare istorică ierarhică de sinteză, iar Monumentul Marii Uniri trebuia să devină portretul concret al înfăptuirilor acestui deziderat al românităţii pe multiple paliere ale sentimentului patriotic – Ridicarea lui e cu atât mai necesară cu cât va întări simbioza credinţă-patriotism-jertfă. Toate sunt sânge al Limbii Române. Să le avem încă lângă noi din generaţie în generaţie. Numai că durerea nu s-a oprit, s-a acutizat, şi după 20 de ani se impune reluarea pe o altă scară a unui asemenea concurs internaţional adresat creatorilor de bun simţ ai românilor de pretutindeni, sub auspiciile Primăriei, Consiliului local municipal Alba, ale Consiliului Judeţean Alba, Instituţia Prefectului Alba şi a Ministerului Culturii, care, din păcate nu mai este o prezenţă „artistică” notorie, credibilă, dar în acest caz nu se mai poate juca nicidecum cu sentimentele majore ale românilor. Un asemenea concurs bine organizat, strunit, răsplătit financiar, explicat, promovat prin diplomaţie, foruri culturale, Academia Română ar duce, cu siguranţă, la o reuşită majoră. Revenim la „Crucea” lui Buculei, fără a putea fi văzută în întreaga ei complexitate arhitectonică, susţinută de verbe la timpul viitor, la sintagme că se vor adăuga „Cupolei”, la infrastructura ei alte elemente, un aşa zis „Altar al Patriei”: de esenţă răzvan-theodoresciană, care să aibă pe cele patru laturi chipul regelui Ferdinand, al reginei Maria (care nici măcar n-au fost la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, ci li s-a dus Unirea cu ţara la Bucureşti), al soldatului necunoscut (sintagmă atât de discutabilă ostenită de multe ori!), a Stemei României, a tot ce înseamnă Principatele Române. Unirile în istorie şi aşteptările propriei noastre biografii, care să impună Europei, lumii esenţa sufletului românesc. Acestea sunt propoziţii simple la un  viitor gramatical. Monumentul, desigur, ar putea aştepta mult şi bine permisiunea acestor „anexe patriotice”, culminând cu anul 2022, luat ca un centenar al Încoronării. În numele acestei idei ne vom putea trezi doar cu albia regalităţii în floare, ca expresie istorico-artistică. Credem că  marea problemă a acestui extemporal dat poporului român este sinceritatea la vedere. Sintagma „vrem cu adevărat un asemenea monument? Şi, mai ales acest „şi” unde îl amplasăm? Corespunde el aspiraţiilor urmaşilor Marii Uniri, ca îngemănare a visului, faptei, jertfei şi speranţei? Are el puterea de simbol precum o Coloană a Infinitului, o „Măiastră”, o „Poartă a sărutului”? Sau doar înmulţim numărul crucilor în perimetrul atât de strâmt, tot mai amalgamat al Cetăţii, unde avem Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii. Crucea de suflet a poporului român, dar şi o „cruce” a altei catedrale de asemenea o cruce a Bisericii dinspre Schit! Cruce printre Cruci! Pe un spaţiu sufocant al Cetăţii. Cârcotaşii vor să-l amplasăm undeva aiurea, să nu se simtă deloc respiraţia lui românească, nu pe Câmpul lui Horea unde s-au aflat cei 100.000 de români din toate provinciile care au hotărât Marea Unire de la 1 Decembrie 1918! Sărmanii!

Personal, rămân ca un iubitor de credinţă, de artă şi literatură, de chipul Alba Iuliei ca fereastră deschisă în frumuseţea Patriei, şi spun că e necesar un al doilea mare Concurs internaţional pentru realizarea Monumentului Unirii. Acesta ar aduce viziuni noi, moderne, atotcuprinzătoare, de-o înaltă ţinută artistică. De cine ne temem? Ia să tragem la răspundere pe cei „statici” în sentimente legate de românitate, pe Ministerul Culturii, să ne impunem colaborarea matură dintre organismele municipale şi judeţene, prezentul şi viitorimea cu o realizare de excepţie, oglindă  a biografiei de trudă şi jertfă, a iubirii de moşie a poporului român! Ce ziceţi, domnule Hava, domnule Dumitrel, arhitecţi, artişti, ambasade, uniuni de creaţie plastică? Va fi cea mai mare realizare a prezenţei dumneavoastră pe lume. Ca final deschis: aşteptăm ca propunerea actuală, discutată sau mai puţin reliefată între responsabilităţi de toate gradele, să fie materializată în toată complexitatea ei pentru ochiul privitorului, să-şi poată da cu părerea toţi cei interesaţi de un asemenea eveniment vital în istoria noastră: de la „Cruce” la „Altarul patriei”, să ne încărcăm de adevăr, de trebuinţele lui, să avem curajul de-a spune pe faţă ce dorim, ce aşteptăm de la realizatorii acestui monument. În ceea ce ne priveşte, repetăm: „un asemenea monument trebuie să fie o metaforă roditoare în orice anotimp al patriei, straiul de lucru şi de sărbătoare al Capitalei Marii Uniri, Alba Iulia. A trecut vremea unor monumente „de serviciu patriotic”! Ca să putem merge mai departe, să depăşim sau nu „pragul  Buculei”, e nevoie să vedem întreaga desfăşurare, în detalii, a Complexului  Domniei sale, să ne bucurăm sau să ne întristăm! În sensul sincerităţii la vedere!

 

Cu speranţa în mai bine,

Ion MĂRGINEANU

 

 

Alba Iulia - 1 Decembrie 1918