|
Sinceritatea la vedere sau
Monumentul Marii Uniri – conştiinţă naţională
S-au scurs, iată, douăzeci de ani de când s-a tras
cortina peste „Concursul Naţional de machete pentru realizarea
Monumentului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918”. Şi machetele au venit
din întreaga ţară, aciuându-se până la urmă în încăperi ale instituţiei
pe care o conduceam – Inspectoratul pentru Cultură a judeţului Alba, iar
un juriu naţional le-a sintetizat, ca valoare artistică, eliminând unele
„amatorisme”, clişee plastice ce încărcau viziunea de ansamblu cu fel de
fel de chipuri de eroi, comandanţi de oşti, revoluţionari, luptători
etc., ceea ce a dus la o părere mai omogenă asupra unor lucrări în care
făcea un pas în faţă o anumită simbolistică. Printre acestea şi macheta
domnului Buculei, un artist cu largi posibilităţi de exprimare
metaforică, îmbrăţişată doar de unii din juriu sau de „băgători de
seamă”, reproşându-se că „suntem sătui de cruci, că în cimitirul Bellu,
şi-n marile cimitire ale ţării sunt atât de multe cruci apărute şi prin
diverse albume” etc., ceea ce a destabilizat coerenţa adevăratului mesaj
buculenian cu care, personal, ca şef al instituţiei nu am fost de acord!
Ceea ce propunea dânsul era mai aproape de o respiraţie a artei, o albie
a sentimentelor ajunse la esenţa creştină a unei monumentalităţi. Numai
că această întruchipare a fluxului uman istoric de la 1 Decembrie n-a
convins pe toţi membrii juriului, nici pe reprezentantul Episcopiei
Ortodoxe, nici pe inimosul prefect în funcţie. Tergiversarea unei ample
sincerităţi în luarea unei decizii, a stabilirii ferme a câştigătorului
pentru a se trece la începerea lucrărilor, a dus la destrămarea
sentimentului de-a vedea ridicat un Monument al Unirii atât de aşteptat
zeci de ani. Şi machetele s-au îmbolnăvit la Inspectorat, unor autori li
s-au trimis, iar alţii au renunţat la ele – şi-n umbră a intrat întreaga
sevă a unei viziuni nu doar viziuni sentimentale, ci a trecerii de un
prag al neputinţei, dincolo de care românii au rămas buimăciţi,
dezarmaţi, neîncrezători că vor trăi să vadă un Monument în calea
uitării, ceeace era pe placul trianoniştilor, a iredentiştilor, a
falşilor istorici, denigratori şi vânzători de Ţară, a unor albaiulieni
sus puşi. Cea care pierde era în primul rând Alba Iulia, Marea Cetate a
Unirii, pe scaunul din faţă al căreia se aşezase însângerat, dar ferm şi
eroic chiar chipul României, respiraţia tânărului stat naţional. Cerusem
atunci în presă să organizăm, împreună cu Ministerul Culturii, organele
judeţene competente, un nou Concurs, care să se adreseze românilor de
pretutindeni, membrilor Uniunii Artiştilor Plastici, artiştilor ce
îmbrăţişau importanţa unei asemenea realizări. Considerându-se,
probabil, că e mai bine să nu ne mai legăm la cap dacă nu ne durea,
mândria naţională se prăvălise sub tălpile murdare ale unor politicieni
de gâgă cu conştiinţa pătată. Se confundase o idee cu alta: Catedrala
Ortodoxă Română rămânea respiraţia amplă, monumentală a Marii Uniri,
deci nu mai era nevoie de o altă replică monumentală. Numai că prin sine
Catedrala este hrana multiplicată a credinţei într-o acumulare istorică
ierarhică de sinteză, iar Monumentul Marii Uniri trebuia să devină
portretul concret al înfăptuirilor acestui deziderat al românităţii pe
multiple paliere ale sentimentului patriotic – Ridicarea lui e cu atât
mai necesară cu cât va întări simbioza credinţă-patriotism-jertfă. Toate
sunt sânge al Limbii Române. Să le avem încă lângă noi din generaţie în
generaţie. Numai că durerea nu s-a oprit, s-a acutizat, şi după 20 de
ani se impune reluarea pe o altă scară a unui asemenea concurs
internaţional adresat creatorilor de bun simţ ai românilor de
pretutindeni, sub auspiciile Primăriei, Consiliului local municipal
Alba, ale Consiliului Judeţean Alba, Instituţia Prefectului Alba şi a
Ministerului Culturii, care, din păcate nu mai este o prezenţă
„artistică” notorie, credibilă, dar în acest caz nu se mai poate juca
nicidecum cu sentimentele majore ale românilor. Un asemenea concurs bine
organizat, strunit, răsplătit financiar, explicat, promovat prin
diplomaţie, foruri culturale, Academia Română ar duce, cu siguranţă, la
o reuşită majoră. Revenim la „Crucea” lui Buculei, fără a putea fi
văzută în întreaga ei complexitate arhitectonică, susţinută de verbe la
timpul viitor, la sintagme că se vor adăuga „Cupolei”, la infrastructura
ei alte elemente, un aşa zis „Altar al Patriei”: de esenţă
răzvan-theodoresciană, care să aibă pe cele patru laturi chipul regelui
Ferdinand, al reginei Maria (care nici măcar n-au fost la 1 Decembrie
1918 la Alba Iulia, ci li s-a dus Unirea cu ţara la Bucureşti), al
soldatului necunoscut (sintagmă atât de discutabilă ostenită de multe
ori!), a Stemei României, a tot ce înseamnă Principatele Române. Unirile
în istorie şi aşteptările propriei noastre biografii, care să impună
Europei, lumii esenţa sufletului românesc. Acestea sunt propoziţii
simple la un viitor gramatical. Monumentul, desigur, ar putea aştepta
mult şi bine permisiunea acestor „anexe patriotice”, culminând cu anul
2022, luat ca un centenar al Încoronării. În numele acestei idei ne vom
putea trezi doar cu albia regalităţii în floare, ca expresie
istorico-artistică. Credem că marea problemă a acestui extemporal dat
poporului român este sinceritatea la vedere. Sintagma „vrem cu adevărat
un asemenea monument? Şi, mai ales acest „şi” unde îl amplasăm?
Corespunde el aspiraţiilor urmaşilor Marii Uniri, ca îngemănare a
visului, faptei, jertfei şi speranţei? Are el puterea de simbol precum o
Coloană a Infinitului, o „Măiastră”, o „Poartă a sărutului”? Sau doar
înmulţim numărul crucilor în perimetrul atât de strâmt, tot mai
amalgamat al Cetăţii, unde avem Catedrala Ortodoxă a Reîntregirii.
Crucea de suflet a poporului român, dar şi o „cruce” a altei catedrale
de asemenea o cruce a Bisericii dinspre Schit! Cruce printre Cruci! Pe
un spaţiu sufocant al Cetăţii. Cârcotaşii vor să-l amplasăm undeva
aiurea, să nu se simtă deloc respiraţia lui românească, nu pe Câmpul lui
Horea unde s-au aflat cei 100.000 de români din toate provinciile care
au hotărât Marea Unire de la 1 Decembrie 1918! Sărmanii!
Personal, rămân ca un iubitor de credinţă, de artă şi
literatură, de chipul Alba Iuliei ca fereastră deschisă în frumuseţea
Patriei, şi spun că e necesar un al doilea mare Concurs internaţional
pentru realizarea Monumentului Unirii. Acesta ar aduce viziuni noi,
moderne, atotcuprinzătoare, de-o înaltă ţinută artistică. De cine ne
temem? Ia să tragem la răspundere pe cei „statici” în sentimente legate
de românitate, pe Ministerul Culturii, să ne impunem colaborarea matură
dintre organismele municipale şi judeţene, prezentul şi viitorimea cu o
realizare de excepţie, oglindă a biografiei de trudă şi jertfă, a
iubirii de moşie a poporului român! Ce ziceţi, domnule Hava, domnule
Dumitrel, arhitecţi, artişti, ambasade, uniuni de creaţie plastică? Va
fi cea mai mare realizare a prezenţei dumneavoastră pe lume. Ca final
deschis: aşteptăm ca propunerea actuală, discutată sau mai puţin
reliefată între responsabilităţi de toate gradele, să fie materializată
în toată complexitatea ei pentru ochiul privitorului, să-şi poată da cu
părerea toţi cei interesaţi de un asemenea eveniment vital în istoria
noastră: de la „Cruce” la „Altarul patriei”, să ne încărcăm de adevăr,
de trebuinţele lui, să avem curajul de-a spune pe faţă ce dorim, ce
aşteptăm de la realizatorii acestui monument. În ceea ce ne priveşte,
repetăm: „un asemenea monument trebuie să fie o metaforă roditoare în
orice anotimp al patriei, straiul de lucru şi de sărbătoare al Capitalei
Marii Uniri, Alba Iulia. A trecut vremea unor monumente „de serviciu
patriotic”! Ca să putem merge mai departe, să depăşim sau nu „pragul
Buculei”, e nevoie să vedem întreaga desfăşurare, în detalii, a
Complexului Domniei sale, să ne bucurăm sau să ne întristăm! În sensul
sincerităţii la vedere!
Cu speranţa în mai bine,
Ion
MĂRGINEANU
|
|
