România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un vrednic ostaş pentru istorie - general maior în rezervă Victor Popescu

 

(urmare din nr. 69)

Ioan Corneanu: Domnule general, la intrarea României în cel de-al doilea război mondial în iunie 1941, dumneavoastră eraţi în plină maturitate. Care a fost starea de spirit în armata română?

Victor Popescu: Pe măsură ce la noi în ţară după cele două Diktate, cel sovietic şi cel de la Viena, în rândurile armatei române erau mari frământări faţă de cele Diktate care au ucis România Mare, după abdicarea lui Carol al doilea conducerea statului a revenit Regelui Mihai cu un guvern condus de mareşalul Ion Antonescu, care deţinea toată puterea în acele timpuri extrem de grave şi grele pentru România. La toate nenorocirile s-au adăugat şi cutremurul dezastruos din 1940, apoi primirea celor peste 1.500.000 de refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Cadrilater şi din Transilvania, cărora trebuia să li se asigure locuinţe şi locuri de muncă. Mareşalul Ion Antonescu s-a aliat cu Germania nazistă care a promis reîntregirea cu teritoriile răpite în 1940. Acesta era şantajul lui Hitler. Să ştiţi domnule profesor că mareşalul nu a instaurat în România o dictatură fascistă. Această tinichea i-a fost atribuită de ruşi. Că a fost o conducere autoritară este adevărat. Eu personal resping aprecierea militaro-fascistă. Viaţa va confirma aprecierea mea. Ceea ce se poate imputa mareşalului este modul în care a permis depozitarea evreilor în Transnistria şi a ţiganilor la Bug. A permis acest lucru pentru că nu a fost de acord cu Hitler de a se transporta evreii la lagărele de exterminare naziste. Să mă reîntorc la explicaţia pe care mi-aţi solicitat-o. La 21 iunie 1941, când armata germană a atacat armata sovietică, şi armata română a intrat în război pentru eliberarea Bucovinei şi a Basarabiei. Când s-a ajuns la Odessa, am crezut că pentru România războiul s-a terminat, iar armata română se va reîntoarce în ţară. În acea perioadă a venit la Bucureşti reprezentantul lui Hitler – von Keitel, care a solicitat continuarea războiului. Populaţia României a fost bucuroasă că războiul s-a încheiat. A venit apoi iarna grea din 1941-1942 şi evenimentele neprevăzute care au schimbat mersurl războiului. România nu a fost pregătită pentru a putea face faţă unui război de lungă durată.

I.C.: Dumneavoastră, domnule general, ce aţi făcut în perioada războiului?

V.P.: În timp ce armata română a fost trimisă din nou să continue războiul împotriva armatei sovietice la care ne-am angajat din nou începând cu anul 1942, după concepţia militară prin care un duşman trebuie învins, Batalionul 1 Infanterie Uşoară a fost lăsat mai departe în Bucureşti, tot cu misiunea de pază şi ordine împotriva rămăşiţelor legionare care provocau dezordine având în spatele lor  armata germană. Paralel cu instrucţia şi pregătirea de luptă concentram foarte mult timp pentru a-mi gospodări unitatea cât mai bine. Cel dintâi lucru a fost organizarea unei forme pentru unitate, fără a primi niciun sprijin bănesc din partea autorităţilor noastre militare. Directorul contabilităţii Ministerului Apărării Naţionale căruia m-am adresat pentru un avans bănesc, mi-a răspuns textual că nu-mi poate da nici un ban mai mult decât drepturile ce ni se cuvin, deoarece este riscant să fac o fermă numai cu militari. Eu însă nu m-am abătut de la hotărârea mea şi până la sfârşitul anului 1941 şi în continuare în anul 1942, pe risc propriu am realizat în Pădurea Băneasa, pe proprietatea Vila Albă, primită de la departamentul Românizării ferma Batalionului 1 Infanterie Uşoară compusă din: o crescătorie de vaci pentru lapte cu instalaţii moderne de hrană şi apă; o crescătorie de oi; o seră cu încălzire centrală care mi-a adus cel mai mare venit prin valorificarea produselor; o crescătorie de păsări pentru carne şi ouă; o mare grădină de zarzavat. Toate produsele fermei erau folosite pentru îmbunătăţirea hranei soldaţilor, iar surplusul a fost valorificat pe pieţele Capitalei şi la restaurante. În anul 1944, când unitatea  comandată de mine a fost desfiinţată, la verificarea ce s-a făcut – cu scopul de a fi tras la răspundere – s-a găsit cea mai desăvârşită administraţie. Numai construcţiile au fost evaluate la 100.000.000 lei. Doresc să subliniez şi faptul că pe lângă soldaţi, au mai lucrat şi câteva sute de evrei, concentraţi pentru muncă în folosul obştesc, mai târziu mi-au adus mulţumiri pentru modul uman şi civilizat cum au fost trataţi în unitatea pe care o conduceam. Dacă doriţi, vă pun la dispoziţie zecile de scrisori primite de la evreii care au mulţumit pentru tratamentul omenos cu care au fost înconjuraţi.

I.C.: Din discuţiile noastre rezultă că aţi avut relaţii foarte bune cu mareşalul Ion Antonescu şi cu Marele Stat Major. Vă rog să vă referiţi şi la acest aspect.

V.P.: Da, aşa a fost. După mine şi în zilele noastre mai sunt ştampilat pe frunte că am fost şi mai sunt „regalist” şi „antonescian”. Nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine de aceste epitete. Eu mi-am slujit ţara, regele şi pe mareşal, şi aşa voi rămâne. Eu v-am mai declarat că Antonescu va fi reabilitat. Când se va realiza acest lucru nu pot să prevăd, dar sunt sigur că va fi reabilitat, pentru că a fost şi va rămâne unul din cei mai mari conducători ai României. Să vă mai spun şi altceva. Dumneavoastră, Doamne fereşte, dacă se va întâmpla ceva, o schimbare de regim , oare nu veţi fi catalogat ca „ceauşist” şi „comunist” sau alte acuzaţii? Ferească Dumnezeu să se întâmple aşa ceva. Cu aceste cuvinte, credeţi că acest interviu va putea fi publicat? Probabil că amândoi am ajunge la puşcărie. Ar fi un mare păcat. Eu sunt bătrân, dar dumneavoastră sunteţi tânăr şi v-aţi distruge tot viitorul.

I.C.: Domnule general, dacă ne-am cunoaşte aşa de bine, poate că ar trebui să ne ferim unul faţă de celălalt. Noi doi am discutat lucruri şi mai grave. Au transpirat? Nu. Atunci vă rog să continuaţi.

V.P.: Dacă nu aş avea încredere deplină în d-voastră, atunci nu aş aborda subiecte atât de grave. Sunt de acord să continuăm. La sfârşitul anului 1941, mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a fost informat de Consiliul de Patronaj despre realizările gospodăreşti de la Vila Albă, făcute de Batalionul 1 Infanterie Uşoară al cărui comandant am fost. Mareşalul Ion Antonescu mi-a făcut o inspecţie inopinată. Cu instrucţia militară şi pregătirea de luptă l-a însărcinat pe generalul Şteflea, directorul său de cabinet. Mareşalul şi-a rezervat controlul gospodăriei fără să facă vreo observaţie negativă. La terminarea inspecţiei, m-a chemat în birou şi mi-a spus: „Colonel Victor Popescu, ţi-am vizitat unitatea pe care o comanzi. Mi-a plăcut ce am văzut la dumneata. Soldaţii au o frumoasă ţinută ostăşească. Ţi-am văzut şi gospodăria unităţii care m-a interesat. Şi eu am fost comandant de regiment şi cred, că un bun gospodar trebuie să procedeze ca dumneata. Am să trimit aici pe toţi comandanţii de corp de armată, pe Ministrul Agriculturii, pe primarul Capitalei, ca toţi să vadă un model de gospodărie. Dumneata să-mi raportezi dacă acest ordin s-a îndeplinit. Precizez câtă importanţă acorda mareşalul unităţilor militare şi despre viaţa ostaşilor. Sigur că vizita mareşalului a creat multă invidie în jurul meu, chiar din partea generalului Pantazi. Nu le-a convenit să vină ca să ia exemplu. Eram prea mic pentru ei. La scurtă vreme, Batalionul 1 Infanterie Uşoară a fost citat prin ordin de zi în întreaga ţară ca model de unitate militară. În urma inspecţiei mareşalului, am fost mutat la Batalionul de Gardă, dar şi cu sarcina de a-mi conduce pentru mai departe sarcinile de la Batalion. În noua mea calitate mi-am intensificat misiunea de instrucţie şi de pregătire de luptă a soldaţilor, precum şi să asigurăm ordinea şi paza în Capitală. Niciodată nu l-am auzit pe mareşal să pronunţe cuvântul rău de Batalion sau Regimentul de Gardă al persoanei sale. Era un personaj prea sobru ca să facă acest lucru. Tot ce s-a spus şi se mai spune despre mareşal sunt născociri foarte urâte. El era o personalitate care căuta să-şi apropie oameni valoroşi, capabili şi cinstiţi, dar îi găsea foarte greu. Tot în anul 1942 am fost decorat cu Ordinul „Coroana României în grad de Comandor”. La sfârşitul anului 1942 se simţea că pe câmpul de luptă împotriva ruşilor, se schimba situaţia în defavoarea nemţilor, precum şi mari înfrângeri ale armatei române, care a dat peste 700.000 de morţi, dispăruţi şi răniţi, pe întinsele stepe calmuce.

I.C.: Domnule general, eu sunt mândru că fac parte printre puţinii confidenţi ai familiei dumneavoastră. Doamna Alexandra face cea mai bună cafea. E în stare să ne asculte ore în şir. Vă rog să vă referiţi şi la familia dumneavoastră.

V.P.: Soţia mea mi-a fost tot timpul alături şi la bine şi la rău. Suntem căsătoriţi din anul 1922. Ea cunoaşte foarte bine limba germană, apoi limba franceză, iar de când locuim la Satu Mare, vorbeşte şi scrie corect ungureşte. De multe ori mi-a fost translatoare. În calitate de membră a Crucii Roşii, a îndeplinit mult timp funcţia de şefă a Spitalului de  Răniţi din Bucureşti. A primit sute de scrisori de la răniţi. A fost decorată cu „Ordinul Meritul Sanitar cls. I”. şi astăzi stă ca un stâlp statornic pentru a mă îngriji din punct de vedere sanitar. Este o vrednică urmaşă a tribunului Balint şi a tribunului Moga, luptători neînfricaţi din Transilvania în revoluţia de la 1848-1849. Apoi este înrudită cu familia Gojdu de care e foarte mândră. În prezent ne încurajăm unul pe celălalt îndurând cu stoicism toate nedreptăţile ce ne-au fost făcute. Prin trecerea fiului nostru în eternitate, prof. dr. Alexandru Popescu, conf. univ. stins din viaţă în 1977, după 14 ani de navetă de la Satu Mare la Baia Mare, am dorit să-l aducem lângă noi la Satu Mare, dar din cauza dosarului meu de „regalist” şi „antonescian”, întotdeauna am fost respins. Nu am găsit sprijin la nici o instituţie a statului. Ce părere aveţi? Sunt convins că dacă ar fi fost lângă noi, ar fi fost în viaţă. Este o vorbă înţeleaptă: oamenii sunt trecători, dar din păcate nu toţi trecătorii sunt oameni. Aşa am fost tratat şi tare rău mă doare. Sunt convins că dacă aş fi apelat la d-voastră, alta ar fi fost situaţia.

I.C.: Domnule general, şi eu am doi băieţi şi îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Eu vă înţeleg marea durere prin care aţi trecut şi care nu va dispărea niciodată. Vă mai rog să ne mai spuneţi ceva despre activitatea d-voastră de comandant al Regimentului de Gardă.

V.P.: Regimentul de Gardă, la începutul anului 1943, am fost chemat de mareşalul Ion Antonescu, dar nu în biroul său de la Preşedinţie, ci am fost invitat să iau loc în maşina cu care se deplasa spre locuinţă, la Băneasa, în casa ce a aparţinut lui Nae Ionescu. În timpul deplasării mi-a spus: „Colonel Popescu, dumneata ştii că nu am prea mult timp la dispoziţie. Până ajungem la Băneasa terminăm ce avem de discutat. Dumneata colonele munceşti foarte mult şi cu folos, însă munca dumitale are o rază destul de mică. M-am gândit că în loc de comandant de batalion să te ocupi şi de Şcoala de Subofiţeri. Armata română are mare nevoie de cadre bine pregătite de subofiţeri pentru maşinile de care dispune armata în prezent. Războiul ne-a dovedit că e necesar să avem asemenea cadre de subofiţeri. Aceasta este sarcina pe care trebuie să o urmăreşti”. „Am răspuns  că am înţeles şi mă voi ocupa cu toată răspunderea de această misiune. La fel voi organiza Regimentul pe trei batalioane: un batalion purtat cu trei companii de puşcaşi; un batalion de trei companii e mitraliere şi o companie de tunuri A.T. Nu am moto-mitraliere. Am văzut la armata germană o astfel de companie cu mare putere de foc. Apoi voi organiza un Batalion cu patru companii din elevi, recruţi dintre soldaţi de elită cu o durată de doi ani. După ce a reflectat câteva clipe asupra răspunsului mea, pe care l-am dat chiar în momentul când am sosit în faţa scărilor de la vila din Băneasa, Mareşalul mi-a spus:; „Bine”! Sunt de acord! Voi da ordin de executare la Marele Stat Major şi colonelului Davidescu şefului mei de cabinet care să-ţi dea tot concursul, această formă de organizare să se numească: Regimentul de Gardă, fără altă misiune specială. Va rămâne mai departe sub comanda Comandamentului Militar al Capitalei. Să te preocupe mereu buna pregătire a subofiţerilor specializându-i pe toţi cu armamentul cu care este dotat. Dacă întâmpini greutăţi să vii la mine.” Altă dată nu am stat de vorbă cu mareşalul. Era prea ocupat şi frământat din cauza războiului. Aşa era stilul de lucru al mareşalului. Nu avea nevoie de anturaj sau de consilieri.

I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi şi la înaintările d-voastră în gradele militare.

V.P.: Vreau să vă spun că,  am fost înaintat la gradul de colonel la 1 aprilie 1941. Acel an a fost foarte greu. A început războiul împotriva URSS. Pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, au căzut la datorie zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri români. armata germană acţiona în spaţii mai puţin periculoase iar armata română era amplasată în spaţiile cele mai grele. După eliberarea Bucovinei, a Basarabiei şi a Odessei, armata română a fost crunt lovită de bombardamente aeriene anglo-americane, care veneau în cea mai mare parte din Fogia - Italia şi din Africa. Atunci au fost bombardate toate punctele vitale ale României, printre care şi centrele petrolifere din Ploieşti şi Câmpina, provocând mari pagube. Apărarea antiaeriană românească s-a acoperit de glorie doborând un mare număr de avioane-bombardiere. Pentru că sarcinile mele militare le îndeplineam cu exactitate, am fost decorat cu Ordinul „Steaua României în grad de comandor”. Vă rog să vă gândiţi câţi ofiţeri destoinici, după 23 August 1944, au sfârşit în închisori trimişi acolo de cominterniştii şi alogenii veniţi în România odată cu tancurile sovietice.

I.C.: Ce  ne puteţi spune despre bombardamentele anglo-americane asupra Capitalei?

V.P:: Acel bombardament a avut loc în ziua de 4 aprilie 1944, constituind mari suferinţe omeneşti şi mari pagube materiale. Acel bombardament a fost o surpriză. Oamenii nu au putut să fie avertizaţi. Aşa că au fost mii de morţi şi răniţi din partea populaţiei civile. Printre cei ucişi a fost şi fratele meu Popescu Paşcani, Ministru Plenipotenţiar. Din regimentul meu am pierdut mulţi militari. Acest lucru m-a determinat să-l scot din Capitală şi să-l dispersez în Băneasa – Străuleşti – Otopeni – Snagov – Butimanu – Ţigăneşti. În Bucureşti a rămas doar o companie pentru paza Preşedinţiei Consiliului de Miniştri.

I.C.: Domnule general, pentru că suntem numai noi, d-voastră, doamna Alexandra şi cu mine, vă rog să vă referiţi la Ziua de 23 August. A fost sau nu o lovitură de stat? Sau de Palat? Sau ce a fost? Vă întreb pentru că aţi participat direct la acel eveniment deosebit pentru România. După cum ştiţi, în istoria României se tratează acel eveniment ca: insurecţie armată, apoi ca revoluţie naţională antifascistă şi antiimperialistă. Vă rog să vă referiţi la acel eveniment mai ales că aţi participat efectiv la acel act istoric. Vrem să cunoaştem adevărul aşa cum a fost el.

V.P.: domnule profesor, nu ştiu dacă e bine sau nu să-mi puneţi o asemenea întrebare. Mă repet. Dacă ne aude cineva intrăm amândoi în puşcărie. Vă rog să aveţi mare grijă de banda pe care se înregistrează convorbirea noastră. Nu de alta, eu sunt un om bătrân, d-voastră sunteţi tânăr. Ştiu că anul trecut aţi obţinut titlul de doctor în istorie. În lucrarea d-voastră aţi făcut referiri la perioada 1940-1947. e un mare câştig pentru adevăr, dar, aţi putea să pierdeţi totul.

I.C.: Vă cer scuze domnule general. Am pus întrebarea mai mult pentru mine şi îmi dau seama ce importanţă au declaraţiile martorilor. Eu am lucrat la teza de doctorat peste 10 ani. Am studiat foarte multe lucrări apărute şi mai ales documente de arhivă din Bucureşti, Cluj-Napoca, Satu Mare, Baia Mare. Am mai studiat şi volumul apărut: 23 August documente şi altele. Să luăm taurul de coarne. Îmi asum întreaga răspundere.

V.P.: Am să mă străduiesc să fac puţină lumină în legătură cu 23 August 1944. În dimineaţa zilei de 23 August mă găseam la Snagov în mijlocul Regimentului pentru a executa programul de instrucţie. Nu am reuşit să dorm toată noaptea pentru că mă frământa soarta ţării. Să ştiţi domnule profesor că armata a fost întotdeauna a ţării, de partea poporului român. Unitatea pe care o conduceam era bine pregătită şi dotată cu armament de război, cu misiunea de a asigura ordinea în Capitală, care în aceea zi era înţesată cu armata hitleristă. Prin oamenii mei de legătură eram informat cu toate mişcările trupelor hitleriste. La regiment aveam un căpitan care mă ţinea la curent cu toate evenimentele. În zona Băneasa şi armata germană avea instalaţii de transmisiuni şi comunicaţii, iar la Otopeni erau aşezaţi de-a lungul  şoselei  spre Ploieşti în unităţi mai mici bine înarmate, iar la Ploieşti armata română dispunea de o puternică unitate anti-aeriană. Deci, şi noi şi nemţii foloseam comunicaţii importante cu capitala dar erau uşor receptate şi de unii şi de alţii. Cred că Marele Stat Major al armatei române, nu a studiat suficient dislocarea nemţilor şi nici a noastră la nord de Bucureşti. Eu treceam zilnic pe la unităţile militare româneşti şi mă informam asupra mişcării trupelor nemţeşti. Am fost informat de tăvălugul armatei ruseşti care se pregătea să invadeze ţara. Pericolul era enorm. Am dat ordin ca subunităţile româneşti pe care le conduceam să fie gata în orice moment să lupte. Înainte de a pleca la Butimanu, l-am văzut pe mareşalul Ion Antonescu, a trecut pe lângă mine. Nu mi-a adresat nici un cuvânt. După bombardamentul din 4 aprilie 1944, şi-a mutat reşedinţa la Snagov, în casa în care a locuit fostul regent Nicolae. Mareşalul mergea la Palatul Regal, pentru a obţine aprobarea pentru rezistenţa armatei române pe Carpaţi şi pe linia fortificată Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Bucureştiul urma să fie declarat oraş deschis, iar regele Mihai şi guvernul să treacă în Transilvania în regiunea Alba Iulia. Transilvania urma să constituie spatele rezistenţei armatei române pe Carpaţi. Aceasta a fost hotărârea luată de guvern, întrucât toate încercările de tratative pe care le-a dus mareşalul în secret, pentru scoaterea ţării din război au eşuat. Mareşalul Ion Antonescu s-a dus la Palatul Regal însoţit de Mihai Antonescu, era foarte îngrijoraţi. Ce a urmat a fost o lovitură de stat şi nu o insurecţie armată. Rolul principal l-a avut Regele Mihai care, după ce a primit în audienţă pe mareşalul Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu a ordonat arestarea lor. Eu am auzit că nici ruşi nu au fost străini de acest lucru.

I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi la întrebările puse.

V.P.: Am răspuns. A fost o lovitură de stat sau de palat. Regele Mihai a avut rolul principal. Acesta este purul adevăr. Dacă d-voastră istoricii spuneţi că a fost o insurecţie armată sau o revoluţie, greşiţi profund. Rămâne ca viaţa să mă confirme.

I.C.: Domnule general, vă mai rog să vă referiţi şi la convocarea d-voastră la Comandamentul Militar al Capitalei, în ziua de 23 august 1944. Sunteţi un participant direct la evenimentele petrecute. Îmi amintesc ce mi-aţi spus despre luna august 1944. Această lună a fost marcată profund în Istoria Neamului. În august 106, marele rege Decebal şi-a pus capăt zilelor pentru a nu cădea prizonier la romani, tot în luna august Mihai Viteazul a câştigat marea bătălie de la Călugăreni, apoi la 23 august 1939 a avut loc semnarea Pactului Molotov-Ribentrop urmat de Diktatul sovietic prin care Basarabia şi Bucovina era dată ruşilor, astfel s-a prăbuşit România Mare.

V.P.: Domnule profesor, chiar nu vă este frică să abordăm aceste subiecte?

I.C.: Nu. Să ştiţi că am curajul să fac sacrificii uriaşe pentru a afla adevărul.

V.P.: Să ştiţi, domnule profesor, că pentru asemenea lucruri, mulţi patrioţi români au murit în puşcării sau sfârşean în faţa plutonului de execuţie, în urma unor judecări sumare sau chiar fără a fi judecaţi.

I.C.: Domnule general, cunoaşteţi zicala „… cu o singură moarte suntem datori…”. Acum sunt sigur că acest interviu nu va putea fi publicat niciodată. Dar, în calitatea mea de istoric, îl voi lăsa ca testament pentru copiii mei. Ei îl vor lăsa la copiii lor. Şi tot aşa până când va putea fi publicat. Dacă va fi cazul, îl voi ascunde în pământ cu toate măsurile de rigoare de a nu se degrada.

V.P.: Daca aşa va fi, atunci eu zic să mergem mai departe cu mărturisirile. În acea stare de încordare şi de frământare în ziua de 23 August, eu mă aflam la Butimanu, când în jurul orelor 17, am fost chemat la telefon, să mă prezint urgent la Bucureşti, la Comandamentul Militar al Capitalei. Am primit şi o notă telefonică. Am plecat imediat la Bucureşti. Când am sosit la Comandament, se terminase şedinţa ce s-a ţinut în casa Brâncoveanu din parcul Bonaparte. Împreună cu un alt întârziat, am intrat în biroul generalului Iosif Teodorescu. Cu calmul ce-l caracteriza, ne-a repetat şi nouă ce a spus şi la ceilalţi comandanţi: „domnul mareşal Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au demisionat şi au trecut puterile statului în mâinile Regelui Mihai”. Nu ne-a spus că au fost arestaţi. A mai adăugat că „alianţa noastră cu Germania nu mai este valabilă”. „Astăzi le vom da un ultimatum ca să părăsească imediat Capitala şi teritoriul ţării noastre. Dacă se vor opune, vom face un atac asupra lor”. În acele momente am avut o puternică uşurare. Ţara şi onoarea armatei române au fost reabilitate. Mă frământa un gând puternic: de ce mareşalul şi Mihai Antonescu şi-au dat demisia? Generalul Iosif Teodorescu adresându-mi-se, mi-a dat următorul ordin: „Dumneata domnule colonel Popescu din acest moment vei comanda Regimentul 115 Infanterie Uşoară. Ai la dispoziţie cea mai puternică unitate militară. Cu acest regiment vei intercepta toate comunicaţiile ce vin dinspre nord, către Bucureşti, la Podul Băneasa şi la Podul Herăstrău. Acolo vei opri cu orice preţ forţele germane care ar încerca să pătrindă în Bucureşti. Poţi să laşi soldaţii germani care vor să plece din Bucureşti şi care vor să se predea. Vei apăra totodată postul de Radio-Emisiune din Băneasa. Dispozitivul de luptă va fi realizat până la orele 2030, când trebuie să fiţi în măsură a face faţă atacurilor germane”. Replicând generalului Iosif Teodorescu că acest termen este prea scurt pe motivul că toate unităţile mele sunt dispersate la mari distanţe, generalul mi-a răspuns că „nu poate schimba nimic, fiind o hotărâre superioară”. Am înţeles situaţia în care ne aflam şi mai ales misiunea grea pe care o aveam de îndeplinit. Fără să mai întârzii, m-am retras de la generalul Iosif Teodorescu care mi-a mai spus ieşind pe uşă: „Du-te pe la colonelul Cristea (acesta era noul şef de Stat Major în locul colonelului Dămăceanu), poate are să-ţi spune şi el ceva”. Pe colonelul Cristea l-am găsit într-un instructaj cu ofiţerii de la alte unităţi militare din Capitală, spunându-le cum să acţioneze împotriva armatei germane în clădirile pe care le ocupau în Bucureşti. Dacă nu se vor preda de bunăvoie, atunci să se deschidă focul asupra lor. În acele condiţii am plecat urgent spre Băneasa.

I.C.: Extraordinar. Domnule general în reportajul de faţă, vorbiţi de parcă evenimentele de la 23 August 1944 ar fi în zilele noastre. Au trecut atâţia ani, şi vă exprimaţi de parcă aţi citi în text. Aveţi o memorie excelentă. Nu scăpaţi nici un amănunt.

V.P.: Domnule profesor, eu sunt militar de carieră şi am datoria sacră faţă de Patrie şi faţă de Neamul Românesc să spun adevărul. Pe cine supără adevărul? Vă spun eu: pe bolşevici, pe cominternişti şi pe alogenii care au pus mâna pe putere sprijiniţi de ruşi. Îmi amintesc că după terminarea războiului, în şcoli se preda Istoria URSS la care s-au mai adăugat patru capitole false din Istoria Poporului Român. Vă mai aduceţi aminte de Roler, subinginer, el a fost însărcinat cu asemenea lucruri aberante. Eu vă spun adevărul pentru că înţeleg că acest interviu nu va apărea niciodată. E adevărat că el poate să rămână ca un document de arhivă de mare importanţă în stabilirea adevărului şi al dreptăţii. Vă mai amintesc că d-voastră vă asumaţi toată răspunderea. Eu sunt bătrân şi bolnav. Nu ştiu cât voi mai fi în viaţă.

I.C.: Vă rog, domnule general să vă continuaţi amintirile, pentru că odată şi odată ele vor fi cunoscute de către cercetătorii şi de istoricii adevăraţi.

V.P.: Am ajuns la Pădurea Băneasa şi am trimis pe căpitanul Bircă Nicolae, unul din ofiţerii mei de încredere, să cheme subunităţile pe care le aveam la Snagov - Butimanu – Poenari, transmiţându-le ordinul de a se deplasa imediat şi în cea mai mare viteză cu maşini şi pe jos, la Podul Băneasa, unde a hotărât să-mi concentrez toate forţele. Am mai ordonat că dacă ar fi opriţi de nemţi să-şi continue deplasarea prin forţă. Am dat ordin locotenentului colonel Ioan Georgescu, comandant secund, să organizeze cu ofiţerii şi cu soldaţii de la serviciu, o subunitate de luptă de rezervă, iar eu am plecat imediat la Străuleşti, pentru a alarma Batalionul Doi Mecanizat. Am dat ordin maiorului Vasile Brădăţeanu, comandantul unităţii militare, să ocupe în timpul cel mai scurt o poziţie de apărare pe malul drept al Colentinei, astfel ca să poată opri intrarea trupelor germane în Bucureşti peste podurile Băneasa şi Herăstrău. De la Străuleşti, am plecat la Bucureşti, pentru a da ultimele ordine subunităţilor pe care le aveam acolo cu misiunea de pază. Nu am fost însă decât la compania care apăra Preşedinţia Consiliului de Miniştri, situată în Piaţa Victoriei. Cum am ajuns acolo, comandantul companiei mi-a raportat că sunt căutat de soţia mareşalului Ion Antonescu, care, era foarte îngrijorată că nu are veşti de la mareşal, care, a plecat de dimineaţă la Palatul Regal. Fără a lungi vorba l-am informat pe ofiţer cu situaţia pe care o cunoşteam, că mareşalul şi-a dat demisia. Apoi i-am dar ordin să-şi alarmeze imediat compania şi să pună în aplicare planul de apărare a Preşedinţiei împotriva forţelor hitleriste ce ar încerca să pătrundă în interior, ca să pună stăpânire pe această clădire importantă. Până la noi ordine să nu intre nimeni în clădire. Am găsit util să merg personal acolo şi să iau această măsură de siguranţă, întrucât am considerat că Preşedinţia e cel mai important obiectiv militar. M-am deplasat din nou la Podul Băneasa, unde am instalat Batalionul doi Mecanizat, pentru a putea stăpâni cele două poduri. Aceasta s-a întâmplat la orele 21 în ziua de 23 August, unde mi-am stabilit şi centrul de comandă. Apărarea podurilor era destul de slabă. Am aşteptat cu multă nerăbdare să sosească întăririle solicitate de la Snagov, apoi pe cele de la Butimanu, comandate de locot.col. Meleca. Când s-a anunţat la radio că mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi, atât eu cât şi soldaţii am plâns în hohote. După câteva minute le-am explicat că noi ca ostaşi ai armatei române suntem supuşi Patriei şi Poporului Român şi că trebuie să trecem la executarea ordinelor primite. Am ocupat poziţia de apărare împotriva armatei germane de la care ne puteam aştepta la un atac în forţă împotriva noastră de pe poziţia Bucureşti – Ploieşti cât şi din Pădurea Băneasa unde aveau comanda şi mulţi soldaţi bine înarmaţi. Cum eram în aşteptare am auzit un zgomot foarte puternic de luptă, care se desfăşura la intrarea de nord a Podului Băneasa. Acest zgomot a fost provocat de subunităţile pe care le comandam, care veneau de la Snagov. Nemţii veneau cu maşini, dotate cu armament performant. Ostaşii de sub comanda mea i-au întâmpinat prin luptă. Apoi la ordinul meu ostaşii şi ofiţerii români au intrat în Pădurea Băneasa. Atacul armatei germane a fost executat din ambele părţi ale şoselei cu arme automate şi cu grenade. Bravii ostaşi români au ripostat cu violenţă. Parte dinre ei au continuat lupta din maşini şi din mers. Prin acel mod ne-am deschis drumul prin pădure, unde ne-au sosit şi alte ajutoare. Fiind întuneric, sprijinul acordat de noi, a fost extrem de dificil. În această luptă dramatică, pierderile au fost grele de ambele părţi. Armata pe care o comandam a înregistrat mai mulţi morţi şi răniţi, o parte au fost luaţi prizonieri de armata germană. Lupta a continuat cu intensitate în tot cursul nopţii de 23-24 August 1944.

I.C.: Domnule general, după cum se ştie, în după masa zilei de 23 August 1944, când a fost arestat mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, noua putere şi-a asumat anumite răspunderi faţă de ţară. Vă rog să vă referiţi la acele răspunderi.

V.P.: Da. Am fost informat ce tot ce s-a întâmplat. Am avut o convorbire telefonică cu generalul Constantin Sănătescu, care a îndeplinit funcţia de Prim Ministru şi mi-a transmis că: „De ce se aude la d-voastră un zgomot atât de mare? Ce se întâmplă acolo?” Eu i-am răspuns: „Domnule general, domnule Prim Ministru raportez: Mă găsesc angajat în luptă cu armata germană. Ei ne-au atacat prin surprindere în timpul deplasării în Pădurea Snagov. Am înregistrat morţi şi răniţi, iar unii din ostaşii mei au fost luaţi prizonieri”. Generalul Constantin Sănătescu m-a ascultat cu atenţie şi mi-a spus: „caută şi să intri în legătură cu comandantul armatei germane. Acolo să porţi discuţii cu privire la încetarea luptei. Să le spui că nici noi nu vom ataca. Să discutaţi că îi vom lăsa să se retragă fără armamentul din dotare. Să mai ceri să-ţi pună la dispoziţie pe toţi soldaţii români luaţi prizonieri cât şi maşinile de luptă”. După ce am primit acel ordin am răspuns: „Domnule Prim Ministru, în situaţia în care mă găsesc acum, în plină luptă şi mai ales că este întuneric, nu este posibil să port o discuţie cu comandantul german. Voi executa ordinul d-voastră imediat ce se va face lumină”. Primul Ministru m-a ascultat cu atenţie şi mi-a ordonat: „Bine! Sunt de acord”. Această convorbire telefonică m-a pus într-o nouă situaţie în care mă aflam. Deşi comunicaţiile cu Capitala erau înregistrate de armata germană, nici o persoană cu funcţie de răspundere de la Comandamentul Militar al Capitalei sau de la Marele Stat Major nu s-a deplasat pe câmpul de luptă pentru a se informa de la faţa locului şi să ducă ei tratative cu comandantul armatei germane, iar eu aş fi cel mai potrivit pentru această misiune, pentru că eram angajat cu toate forţele în lupta împotriva germanilor. Spun acest lucru pentru că armata germană era un inamic fioros şi disperat.

I.C.: În calitatea d-voastră de „parlamentar” în ce condiţii aţi făcut deplasarea şi ce aţi discutat cu comandantul german?

V.P.: În dimineaţa zilei de 24 august 1944, imediat după ce s-a luminat, am mers ca „parlamentar” însoţit de trei soldaţi. Ca să execut ordinul, fiecare dintre noi ne-am deplasat pe jos, fiecare dintre noi am avut în mână o pânză albă amplasat pe o rudă de lemn. Am trecut prin linia de luptă. În acel timp a încetat lupta atât din partea armatei române cât şi din partea armatei germane. Am fost condus la comandantul german. Am fost introduşi într-o cameră. După cel mult cincisprezece minute am fost primit. După un salut destul de rece, mi-a oferit să ocup un loc pe un scaun destul de confortabil. Toată discuţia am purtat-o atât în limba franceză cât şi în limba germană. După ce i-am adus la cunoştinţă propunerea generalului Constantin Sănătescu, Primul Ministru al României, generalul german era foarte nervos, discuţia din partea lui era purtată cu o voce foarte ridicată, mi-a replicat: „D-voastră ne-aţi trădat şi acum ne pretindeţi să capitulăm? Noi n-am fost învinşi şi nu ne vom retrage. Aşteptăm să ne sosească unităţi militare din Bulgaria – două divizii bine dotate cu blindate, iar de la nord alte divizii. Bucureştiul va fi complet distrus. Am dat ordin ca aviaţia să înceapă imediat bombardarea Capitalei. Trădarea d-voastră va fi aspru pedepsită”. Dându-mi seama că misiunea mea a fost o greşeală, lăsându-le timp nemţilor să-şi concentreze forţele, am răspuns: „Eu am calitatea să port tratative cu d-voastră. Dacă nu acceptaţi propunerile noastre şi ne veţi ataca, noi vom lupta cu toate forţele împotriva armatei germane pentru apărarea Capitalei şi a ţării”. După răspunsul meu, a intervenit o scurtă pauză. Generalul neamţ a fost chemat pentru convorbiri telefonice. Uitându-mă pe fereastră, am observat o foarte mare mişcare a forţelor germane şi se auzea o mare gălăgie. Era vizibil că se pregăteau de luptă împotriva noastră. La înapoiere, generalul neamţ mi-a oferit o cafea, după care mi-a spus: „Dacă d-voastră nu ne atacaţi, nici noi nu o să vă atacăm. Pretenţia de a vă preda prizonierii sunt de acord, însă fără armament, ca să nu-l folosiţi din nou împotriva noastră. Maşinile d-voastră nu le predau pentru acelaşi motiv. Acesta este ultimul meu cuvânt”. M-am ridicat în picioare, ne-am salutat, după care m-am întors la Regiment, aducând cu mine şi pe ostaşii luaţi prizonieri. Între ostaşii români mulţi erau răniţi. Am improvizat tărgi pentru a-i putea transporta. La postul meu de comandă, toţi erau îngrijoraţi de soarta mea. Am stat la comandamentul armatei germane peste trei ore şi credeau că m-au luat şi pe mine prizonier.

I.C.: După reîntoarcerea d-voastră la punctul de comandă ce aţi făcut?

V.P.: Ce am făcut? Am reînarmat pe foştii prizonieri apţi de luptă, şi, cu cei aflaţi pe linia de luptă, am constituit două companii. Cu aceste forţe suplimentare m-am hotărât să rezistăm, dacă vom fi atacaţi de nemţi, menţinând mai departe flancul meu drept pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti, pe aceeaşi poziţie de luptă ocupată în timpul nopţii din 23 August 1944, înglobând în centrul ei, postul de Radio – Emisiune Băneasa. De la locotenentul colonel Meleca, pe care l-am aşteptat să sosească de la Butimanu şi Poienari cu Şcoala de Subofiţeri şi Batalionul de Recruţi nu aveam nici o ştire. Eram sigur că au fost interceptaţi de armata germană şi că au fost opriţi să ajungă la mine, dar şi convins că acolo unde se aflau, ei luptau pentru a-şi deschide drumul prin luptă să ajungă la noi. Ei nu au putut să rupă rezistenţa nemţilor, ca să-şi deschidă calea pentru a ajunge la noi. În schimb, au deschis un nou front de luptă, unde au acţionat cu mult curaj şi cu mari sacrificii. Din spate, de la Comandamentul Militar al Capitalei şi al Statului Major, n-a venit nimeni nici pentru a se informa cu noua situaţie şi să mă întrebe despre discuţia mea cu comandantul armatei germane. În situaţia dramatică în care mă găseam, nu mă puteam ocupa cu rapoarte şi de legătură cu eşalonul superior. Aveam forţe atât de puţine, încât nu puteam scoate nici un om din linia de luptă. Într-un cuvânt a fost un haos care nu permitea o bună conducere centralizată.

I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi şi la faptul cum au acţionat unităţile germane?

V.P.: Da. Bună întrebare. Armata germană a atacat în mare forţă armata română amplasată în pădurea Băneasa. În această situaţie eu mă găseam în ziua de 24 August 1944, după masă, când armata germană nerespectându-şi angajamentul faţă de mine că nu vor relua lupta, ne-au atacat din nou prin surprindere la care au fost încadraţi soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri, toţi înarmaţi cu pistoale automate şi cu grenade. Lupta a fost nespus de grea cu mari pierderi de ambele tabere. Armata germană lupta cu disperare datorită faptului că au fost înconjurată din toate părţile. Lupta hotărâtoare se desfăşura la Băneasa – Otopeni, unde armata germană îşi concentrase toate forţele, iar nu la Bucureşti. Grupurile izolate de soldaţi germani existente în Capitală, au fost somate şi atacate de noi, siliţi să se predea şi să depună armele. Grosul forţelor germane de la Băneasa – Otopeni, aştepta să le sosească cele două divizii blindate din Bulgaria precum şi din cele din nord, divizii cu care m-au ameninţat pe mine şi pe armata pe care o conduceam. Ca să se poată menţine, aveau nevoie de un punct de rezistenţă de unde să-şi poată rezema toate acţiunile lor împotriva armatei române prin: interceptarea şoselei Ploieşti – Bucureşti în zona Pădurea Băneasa – Otopeni, unde aveau concentrate toate forţele şi apoi bombardarea Capitalei cu aviaţia drept represalii că au fost trădaţi. Bombardarea a fost mai mult decât barbară, aruncând bombe la întâmplare câteva zile şi asupra populaţiei civile. În acele bombardamente mi-am pierdut şi eu locuinţa, care, a fost distrusă din temelii aflată pe strada Bonaparte nr. 5, motiv pentru care şi acum locuiesc la Satu Mare. În Bucureşti nu am primit altă locuinţă în locul celei care a fost bombardată. Încleştarea armată numită „Zilele Fierbinţi” din august 1944, a durat fără încetare trei zile şi trei nopţi, numai Bunul Dumnezeu m-a ocrotit să nu cad la datorie. Forţele mele armate pe care le aşteptam să vină de la Butimanu, conduse de locotenent colonel Meleca, n-au putut rupe rezistenţa nemţilor, dar au deschis un nou front de luptă. În acele momente dramatice mă găseam în luptă doar cu Regimentul pe care îl comandam.

I.C.: Domnule general, în acele momente dramatice, armata germană a trecut la bombardarea Capitalei. Vă rog să ne spuneţi câteva lucruri.

V.P.: Menţionez în mod special că, începând cu ziua de 24 August 1944, Capitala a fost crunt bombardată de aviaţia germană, drept represalii pentru trădare. Aşa cum am arătat că şi locuinţa mea a fost complet distrusă. În timp ce eu mă aflam în luptă la Băneasa – Otopeni casa mea a fost distrusă, am primit fişa de sinistrat, fără nici o despăgubire. Este trist că aşa am fost răsplătit. Este trist, dar adevărat. Aceasta este una din marile nedreptăţi la care am fost supus. După terminarea războiului, nu mi s-a permis să mă reîntorc la Bucureşti, de unde am plecat pe frontul de Vest. Eu nu ştiu o unitate militară care să-şi fi făcut datoria pe câmpul de luptă. Nici unul din foştii mei luptători ca: locotenent Valeriu Filaru, căpitan Nicolae Bârcă, sublocotenent Petru Călăşanu, sublocotenent Nicolae Ciupercă, sublocotenent Ion Ionaşcu, ca şi alţi bravi ostaşi-eroi, nu a fost niciunul distins cu ordinul „23 August”, înfiinţat pentru acel mare act istoric. Din păcate acel ordin l-au primit diferite persoane care nu au participat la acel eveniment tragic. Este normal acest lucru? Ştie oare tovarăşul Nicolae Ceauşescu despre acest lucru?

I.C.: Domnule general, vă rog să reveniţi la întrebarea mea. Vă rog să vă referiţi şi la forţele aliate pentru a sprijini armata română.

V.P.: Vreau să se ştie că: bombardamentele executate de aviaţia aliată asupra poziţiilor armatei germane de la Băneasa – Otopeni, a fost de bun augur. Acele bombardamente au distrus complet şi au dezorganizat orice rezistenţă din partea forţelor germane. Bombardamentele au fost executate de o puternică aviaţie cu reşedinţă în Italia la Fogia, adusă de aviatorul român Constantin Bârzu. Covorul de bombe erau de mari dimensiuni. Eu mă găseam cu locotenentul Fileru, într-un beci subteran de sub cazarmă. Acolo am stat trei zile şi trei nopţi fără hrană şi fără apă. Din cauza bombardamentului am reuşit să evadăm. Vreau să mai spun că amândoi am fost condamnaţi la moarte. De remarcat că nemţii nu mai erau preocupaţi de prizonieri, ci de propria lor scăpare. Eu m-am reîntors din nou la Batalionul 115 Infanterie Uşoară, de unde am fost declarat dispărut. Revederea cu ofiţerii mei a fost extrem de emoţionantă pentru că mă considerau decedat. De remarcat că şi familia mea a fost anunţată că am fost răpus la datorie.

I.C.: Domnule general, ştiu că aţi luptat eroic în acele zile fierbinţi din august 1944. ce s-a întâmplat în continuare?

V.P.: Să ştiţi domnule profesor că evenimentele se desfăşurau cu mare repeziciune . în a doua zi, după ce am revenit la Regiment, mi s-a ridicat comanda, cu toată bravura noastră în lupta cu armata germană. Am avut 217 morţi şi 352 de răniţi. Nicio altă unitate militară nu a avut atâtea pierderi în lupta cu armata germană. Regimentul meu a fost desfiinţat. Mă întreb şi astăzi unde este Drapelul unităţii? Despre acest lucru nu se ştie nimic nici la Muzeul Militar Central. În ziua de 28 august Capitala a fost eliberată de trupele române şi nu de armata sovietică. Am văzut un film fals în care se prezenta modul în care Bucureştiul a fost eliberat de armata roşie. Ce fals grosolan. Să merg mai departe. Dacă nu am căzut la datorie în 24-28 august 1944, la 85 de ani mă găsesc la Satu Mare. Cu mine viaţa a fost foarte vitregă şi plină de nedreptăţi. Oare ce am făcut şi ce nu trebuia să fac? M-a urmărit în permanenţă două lucruri: „regalist” şi „antonescian”, ceea ce la noi în România au fost considerate ca o vină ce nu pot fi iertate. Ce puteam să fac? Să-mi fi călcat jurământul faţă de România? Pentru ce în ţara noastră nu se respectă libertatea cuvântului scris şi vorbit?

(va urma)  

     

prof. dr. Ion CORNEANU