România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Adevărul istoric despre unele evenimente.

Din memoria documentelor

Discursul lui Nicolae Titulescu rostit la Adunarea Naţională de la Ploieşti, la data de 3 mai 1915, precum şi a lui Barbu Delavrancea la Întrunirea Federaţiei Unioniste de la Sala „Dacia” din Bucureşti, în ziua de 12 iunie 1916.

Date preliminare importante:

- La 17 februarie 1867 s-a încheiat acordul austro-ungar privind crearea statului dualist austro-ungar, în cadrul căruia Transilvania a rămas încorporată Ungariei anulându-i-se autonomia, deşi în Revoluţia din 1848/1849 românii au fost de partea curţii de la Viena cu consecinţele dezastruoase cunoscute.

- La data de 24 ianuarie 1882 a luat fiinţă societatea Carpaţi care a avut peste 20 000 membri, în frunte cu Mihai Eminescu, care au militat pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar şi făurirea Daciei mari cu Ardealul, cum susţinea geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu.

- După întrevederea din 26 august/7 septembrie 1883 dintre Brătianu – Bismark de la Gasten (Austria) privind tratatul secret de alianţă româno – austro-ungar, la data de 18/30 octombrie 1883, la Viena, a fost semnat în cel mai strict secret de către regele Carol I şi Brătianu. În aceiaşi zi a aderat şi Germania.

Din patru în patru ani, în secret, regele şi primul ministru, contrasemna prelungirea tratatului militar.

- Mişcarea memorandistă a românilor din Transilvania a fost o legătură între Revoluţia română din Transilvania din 1848/184 şi Marea Unire de la Alba Iulia.

- La data de 28.07.1914 a început Primul Război Mondial între puterile centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria) şi Antanta (Franţa, Marea Britanie, Imperiul Ţarist iar ulterior Italia şi Serbia).

- La 3 august, Consiliul de Coroană a României întrunit la Sinaia, la care a participat pe lângă membri guvernului şi o serie de oameni politici din opoziţie, a respins cererea regelui Carol I, sprijinită de germanofili (P.P. Carp) de a intra în război alături de puterile centrale şi a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată.

Perioada de neutralitate a fost între 28 iulie 1914 – 27 august 1916.

- Menţinerea stării de neutralitate a fost în defavoarea făuririi României Mari. Cartea Roşie Austro-Ungaria „Documentele diplomatice privitoare la relaţiunile dintre Austro-Ungaria şi România, în perioada de la 22 iulie 1914 până la 27 august 1916” confirmă cu date concrete cele de mai sus.

În această perioadă marii patrioţi români ardeleni aflaţi la Bucureşti (Octavian Goga, Onisifor Ghibu etc.) împreună cu o mare parte dintre personalităţile din capitală, au luptat împreună pentru întreruperea neutralităţii şi intrarea României alături de Antanta, în vederea făuririi României Mari, cu Transilvania.

În acest sens avem posibilitatea de a readuce în pagină discursul lui Nicolae Titulescu şi a lui Barbu Delavrancea.

 

I. Discursul lui Nicolae Titulescu rostit la Adunarea Naţională de la Ploieşti, la data de 3 mai 1915

 

„Inima României - Ardealul

 

Se apropie anul, de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic; clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată s-o trăiască!

Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedecată făptuirea păcatului monstruos şi inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de veacuri ne sufocă, a acelor graniţe, care sânt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii, a acelor graniţe, care dacă nu vom reuşi să le spulberăm, ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge, ce s-a întâmplat atunci o ştim cu toţii!

Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi nici nedreptăţiţi şi nedemni, asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească!

Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp!

Instinctul nu se poate opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul!

Şi sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ pe care de-a pururi l-a întrevăzut în zare, răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz şi mai sus azi oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie!

Problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci, istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine”, cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi” nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!

Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă

Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertate! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa!

Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm, şi mai ales, să-l merităm!

Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă, încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Arealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!

Din culmile lui, izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie; la Miazănoapte, Someşul, la apus Mureşul, la miazăzi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine!

Acel care nu se simte tăiat la brâu, când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă străină propăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile în toate părţile.

Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul!

Şi-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă!

Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam, şi de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român purtând în cioc Coroana Sfântului Ştefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne puteam pregăti şi puteam aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de păianjen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi!

România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale.

Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când nare de cerut;  un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci mai ales când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bunăvoie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie!

Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea românească, ca ceea ce a simţit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească.

Dar nimic nu slăbeşte mai mult energia ca aşteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic în schimb, n-o aprinde până la paroxism ca conştiinţa ei că-i tare şi considerată!

Or, de această consideraţiune, românismul are azi nevoie mai mult ca oricând, ce zic? mai presus de orice!

Azi când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, această pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune, nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn de vreme, nu numai cu vitejie, dar mai ales cu sufletul!

Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nici o piatră de graniţă nu se va muta din locul ei!

Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţină, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să-şi dea roadele, pentru că îi lipseşte tocmai aceea ce-i dă fiinţă: valoarea ei morală!

De aceea, eu cred, că acei ce ne condus, nu vor uita o clipă, că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează azi înalta concepţiune morală a românismului, ca forţă civilizatoare! Şi poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine decât printr-un argument, mai lesne printr-un act de eroism decât printr-o negociere prelungită.

Sau românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci el va pieri, cum va pieri pe urma acestui război, tot ce n-are reazem în drept şi jertfă!

Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire?

Nu dorm în sângele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de-a fi deşteptaţi în mărire?

Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dânsul!”

 

II. Discursul lui Barbu Delavrancea la întrunirea Federaţiei Unioniste de la Sala „Dacia”  din Bucureşti, în ziua de 12 iunie 1916

 

Domnilor,

Noi, românii, am fost osândiţi de Dumnezeu ca să stăm la răscrucea unde s-au spart toate hoardele barbare. În evul modern, s-au revărsat asupra noastră de la est la vest, de la nord şi de la sud toate imperiile vecine. Şi noi am rezistat. Trei secole şi jumătate am răbdat năvălirile celui mai cumplit popor, al turcilor.

De multe ori ne-am retras în Carpaţi. Ne-am pitulat. L-am pândit. Am aşteptat cu nădejde şi i-am izbit cu energie. Şi fiecare victorie a lor era urmată de o victorie a noastră.

Ca număr nu se explică această rezistenţă. Cei care vor să explice acest fenomen - cum Ardealul, Muntenia şi Moldova nu au fost prefăcute în paşalâcuri turceşti - numai cu concepţia materialistă şi mecanică nu pot să-şi dea seama decât de istoria externă a vieţii poporului românesc. Ca să pătrunzi lăuntrul sufletului nostru, trebuie să te ridici la acel misterios imponderabil: la noroc şi la virtute, mai mult la virtute decât la noroc.

Virtutea d-a-şi păstra obiceiurile, limba, portul, cânte-cele, credinţa în bine şi-n mai bine. Virtutea d-a-şi apăra neamul de pretutindenea şi d-a preţui mai presus bunurile morale bunurilor materiale.

Noi am fost un popor creştin cu adevărat. Ne-am îndoit de toate, numai de cuvântul Evanghelic nu. Noi am fost pavăza civilizaţiei occidentale. Şi pe Ştefan cel Sfînt, papa de la Roma 1-a proclamat „Sabia lui Christos!”

Acuma, când lumea e cuprinsă de nebunia de omor, de asasinat, de ruină, de sânge şi de jaf, putem să-i spunem: „De vei cunoaşte istoria durerilor noastre, vei înţelege că avem drepturi imprescriptibile de a dăinui şi mai departe cu cinste şi cu demnitate.

Aşa fiind fost noi, în mintea dvs. a tuturor se zbate întrebarea fundamentală: „Cine este culpabilul de această oroare, de acest înfiorător război care îneacă omenirea cu talazuri de sânge nevinovat?” Este destul să vă amintesc numai o parte din adevărul pe care vreau să-1 evidenţiez. Şi va fi destul. Veţi înţelege. O repede aruncătură de ochi asupra notelor diplomatice, trimese tuturor cabinetelor. Cartea albă, cartea verde, cartea portocalie, cartea albastră - şi toate cele publicate într-un mod oficial, pun în evidenţă pe aceia cari s-au gândit la război, au preparat războiul timp de 44 de ani, ş-au declarat războiul.

Anglia, d-lor, cum s-a purtat înainte de acest cataclism?

Anglia a povăţuit pe sârbi să fie domoli. Sârbii au ascultat-o. Au primit cu rezignare aproape toate punctele din ultimatumul Austriei, implorând, în numele demnităţei de popor suveran, doar atât: să se supuie unei conferinţe europeneşti cele privitoare la amestecul judecătorilor austrieci pe teritoriul sârbesc şi la judecarea vinovaţilor sârbi - dacă vor fi - de asasinatul lui Franz-Ferdinand. Şi, dacă conferinţa va crede că trebuie să primească şi această condiţie imposibilă, Serbia îşi va pleca grumajii, Serbia va renunţa la viaţă, renunţând la onoare, şi va dispărea din istoria lumei.

Anglia a încercat să prelungească termenul de răspuns al Serbiei. Ştiţi că nu i se dăduse decât 48 de ore. Austria a refuzat. Anglia a propus, şi-a repetat de mai multe ori, conferinţa celor patru puteri neinteresate direct în conflict, ca să cerceteze diferendul dintre Austria şi Serbia. Din această conferinţă avea să facă parte Germania şi Italia -, p-atunci aliate -, Franţa şi Anglia. Italia, Franţa şi Rusia au acceptat, Germania şi Austria au refuzat.

Anglia a propus, pentru satisfacerea ambiţiei austro-maghiare, ca armatele austriece să ocupe o parte din teritoriul Serbiei împreună cu Belgradul. Şi, din teritoriul ocupat, ca o adevărată triumfătoare, Austria să-si dicteze condiţiile. Şi aceste condiţii să fie primite de toate puterile, întrucât nu vor ştirbi integritatea şi suveranitatea Serbiei. La această propunere, nici Germania, nici Austria nu au răspuns. Germania a dat ultimatumul Rusiei. Şi războiul s-a dezlănţuit.

Şi care a mai fost purtarea Angliei în vreme când îşi vedea toate propunerile sale respinse de Germania? Anglia era întinsă de două părţi. De Rusia şi Franţa cari stăruiau să se declare solidară cu ele în caz de conflict armat. De Germania şi Austria, cari vroiau să o determine la o neutralitate definitivă. Şi atunci apăru făţiş Sir Edward Grey, minte limpede, inimă nobilă şi suflet mare. El nu a încurajat nici pe puterile amice, nici pe Puterile Centrale. El zice Franţei şi Rusiei: „Nu contaţi pe sprijinul Angliei”. El zice Germaniei şi Austriei: „Să nu credeţi că vom rămâne neutri pân’ la isprăvit”. Descurajând şi pe unii şi pe alţii, el nădăjduia să înlăture Europei spectacolul înfiorător la care asistă astăzi lumea înmărmurită.

Şi, dacă veţi citi notele diplomatice din ajunul războiului - mai ales cele din ultimele trei zile - veţi fi, sunt sigur, înlemniţi de admiraţiune şi de oroare. De admiraţiune în faţa lui Sir Grey. De oroare în faţa lui Bethman Holweg. Admiri pe omul care a vroit pacea lumei cu toate puterile sufletului lui, care a stăruit, care a implorat, care şi-a călcat pe amorul propriu, care a îngenunchiat superbia şi mândria Albionului unei singure idei: sfânta tihnă între popoarele civilizate ale Europei.

Şi, dacă n-aţi înţeles cine a vroit războiul, daţi-mi voie să va citez câteva cuvinte dintr-un discurs al Kaizerului: „Germani, sa nu uitaţi că germanii sunt aleşii lui Dumnezeu”. Acestea sunt cuvintele Kaizerului, eu nu fac decât să le repet aidoma. „Să nu uitaţi că germanii sunt aleşii lui Dumnezeu! Eu însumi, ca împărat al Germaniei, am primit sfântul spirit de la Dumnezeu”... Un cuvânt nu e de la mine, „Eu sunt scutul vostru sau, eu sunt chivără sa, eu sunt sabia sa. Vai de cei nesupuşi! Moarte laşilor şi incredulilor!”

Desigur, d-lor, că aţi înţeles care a fost oribilul ideal al Kaizerului, cum l-a urmărit şi cum a determinat pe poporul său, poliţieneşte disciplinat, să-l urmeze la înfăptuirea acestei crime de care ne cutremurăm.

Simţul de dreptate al poporului român nu poate să mai rabde. Instinctiv, el trebuie să se înfioare de mărirea nelegiuirei, şi fatal, el este împotriva celor cari au urzit-o. N-a dispărut din adâncul sufletului nostru izvorul binecuvântatei dreptăţi, ci din întunericul fiinţei noastre se ridică şi pluteşte şi ne cârmuieşte concepţia dreptăţei eterne. Nu uitaţi, că poporul acesta, în deosebire de unii gălăgioşi din oraşe, a crezut neclintit în cuvântul Evangheliei: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, întocmai ca formula care cuprinde tot dreptul român: „Să dai fiecăruia ce este al lui”.

Această sete şi foame de dreptate, străbătând veacurile laolaltă cu noi, românii, ne frământă, ne răzbeşte şi ne aruncă de partea Quadruplei înţelegeri.

Eu nu mă gândesc la cei cari au o patrie de vândut. Oricât de jos i-aţi arunca, mai jos decât s-au coborât ei nu-i puteţi coborî! Nu, d-lor! Dezgustaţi, să-i ocolim. În noi e aceeaşi patimă misterioasă de dreptate... În noi e acelaşi suflet din sufletul plăieşilor lui Mircea cel Bătrân şi ai lui Ştefan cel Mare, pe care 1-am moştenit ca dreaptă avere a noastră Acest suflet explică îngrămădirea şi entuziasmul cu care au sosit la chemarea ţărei şi cei chemaţi, şi cei nechemaţi, în campania din 1913, ca să lupte sub steagul ei în contra bulgarilor, pururea nedrepţi şi încăpăţânaţi.

Ei, bine, d-lor, din acest punct de vedere, de înaltă moralitate, noi nu putem fi decât alături de Quadrupla Înţelegere. Dar sunt şi alte motive care ne alipesc de ea. Motivul rasei şi motivul naţionalităţii, al idealului naţional. Rasa este o concepţie fatal legată de omenire, în care intră prea puţin instinct şi foarte mult element conştiinţial.

Fireşte că ni se cere oarecare grad de cultură pentru ca să înţelegem ce este o rasă, câte puncte de atracţiune există între diferitele popoare ce o formează şi câte interese comune - adeseori nedesluşite - atârnă de ceea ce numim noi rasă. Dar, spuneţi-mi, d-lor, nu simţiţi inima dvs. în această primejdie bătând mai repede ca de obicei când auziţi pronunţându-se numele de „francez”? Când auziţi pronunţându-se numele de „italian”, nu simţiţi că în acest nume e ceva ce trece peste conştiinţa dvs. şi umple şi întregeşte noţiunea de rasă?

Sângele generos al Franţei, vărsat cu atâta cavalerism curat, cu atât entuziasm ideal, cu atâta nobleţe şi altruism, de ţăranii ei, de uvrierii ei, de artiştii ei, de savanţii ei, va limpezi o dată pentru totdeauna ce este rasă şi care sunt tendinţele ei unitare. Acest crâncen război este o aureolă groaznică a unei idei mari: liga latinităţii.

Naţionalism? Naţionalitate?... Când pronunţăm aceste cuvinte o vijelie de dragoste, de dureri, de suspinuri, ca o fatalitate antică, ne apleacă, ne împinge, ne aruncă în braţele Quadruplei  înţelegeri.

D-lor, noi nu suntem o patrie, căci nu suntem o patrie întreagă. Noi suntem o ciozvârtă de patrie. Ardealul... Ardelenii!... Când durerea este atât de mare, te  uimeşte, îţi îneacă glasul, îţi împietreşte simţământul, îţi sugrumă toată fiinţa de român... Ardelenii!... Oh ! dacă aceşti eroi simpli şi cu inima caldă de fraţi, dacă ar fi primit îmbierile ungurilor, dacă ar fi încetat să privească spre Bucureşti, câte averi n-ar fi făcut, în câte onoruri nu s-ar fi lăfăit, la ce mărire n-ar fi ajuns! (Părintele Lucaci, n.n.). Şi iată-l, pribeag şi cu inima zdrobită, în mijlocul unui popor generos  şi sfânt dar şi în mijlocul unor cârmuitori nesimţiţi şi ticăloşi”.

Pân când nu ne vom uni cu Ardealul, cu obârşia şi vatra şi noastră, până nu vom fi cu toţi laolaltă, în patria noastră, în casa noastră, pe moşia noastră, noi în de noi, să fim politiceşte un singur popor, de la Tisa până-n ţărmurile Mării Negre, până atunci nu vom fi o patrie, ci vom rămâne ceea ce suntem, numai o felie de patrie. Dar şi această fărâmă de patrie va pieri într-o zi, dacă nu ne vom uni cu Ardealul. Va pierii, fiindcă ne-am trădat obârşia, fiindcă am vândut Ardealul, fiindcă am călcat legile onoarei. Va pieri ca un cuib de laşi cari n-au ştiut să se jertfească pentru realizare a idealului lor. Va pieri, fiindcă am preferat să stăm trândavi în liniştea şi moliciunea mişeliei! Ce să facem? Ce să facem, d-lor? Să trecem de partea spre care ne întinde dreptatea, rasa şi naţionalismul. Dar cu cine? Cu Guvernul?... Cu noi, cu dvs., cu toţii, cu toţi cari simt încă poruncile dureroasei noastre istorii.

Cunosc teoriile constituţionale, în Constituţie stau scrise principiile fundamentale la care un popor a consimţit pentru vremea normală. Dar ceea ce nu este scris e mai tare decât ceea ce este scris, căci ceea ce nu este scris este scris în fundul conştiinţei dvs., a tuturora.

Înţeleg că puterile naţiunei se exercită prin delegaţiune, întrucât existenţa unui neam nu este pusă în primejdie. În timpuri normale, delegaţiunea hotărăşte. În timpuri anormale, când suntem ameninţaţi să pierim, nu delegaţiunea hotărăşte, ci naţiunea întreagă, naţiunea şi neamul care simte primejdia, care simte ameninţarea, care este gata să se jertfească, neamul întreg reprezentat aici prin români de pretutindeni.

Guvernul? O, d-lor! Nu-mi amintesc nici în timp de pace ca un guvern să fi fost mai incapabil, mai ridicol mai ruşinos! Guvernul trăieşte din minciună. El a ridicat minciuna la înălţimea de dogmă. Minte opoziţia: minte pe prieteni; minte pe Quadrupla; minte pe germani; minte pe civili; minte pe preoţi; minte pe militari; Minte... Minte... Minte! De doi ani de zile tremură în această bălăceală de minciuni. De doi ani de zile ne necinsteşte în ţară şi ne face de ocara în străinătate! De doi ani de zile, conduşi de astfel de guvern, propaganda nemţească să lăţeşte ca o pecingine, corupţiunea se întinde, neruşinarea creşte, hoţia îşi ridică capul, contrabandiştii, sus-puşii sporesc, sărăcind ţara, despuind ţara, flămînzind ţara.

Pînă cînd vom tolera un asemenea guvern nesimţitor? Pînă cînd vom răbda un guvern cînd în el se află unii oameni despre care opinia publică o spune făţiş că s-au îmbogăţit din samsarlîc şi din permisuri şi din contrabandă? De duminica viitoare încolo, cînd vă veţi întîlni, să nu vă ziceţi „Bună ziua”, of „Guvernul trebuie să cază”, „Guvernul se clatină”, „Guvernul odios a căzut”!

Da, Guvernul ne constrînge, prin nesimţirea lui imorală, să admitem formula profundă a domnului Take Ionescu: „Vrem Guvernul tuturor românilor!”

Cum ar putea să mai stea un asemenea guvern? În jurul lui, dezonoarea şi hoţia! Şi tara, în prada celor mai scîrboşi samsari cu toate păşunele ei, cu toate bogatele ei lanuri de grîu şi de porumb, cum observa aşa de bine d. Xenopol, să ajungă a plăti lucrurile indispensabile vieţei cu preţuri tot atît de mari ca la Viena şi Budapesta? Să mergem cu un asemenea guvern? Imposibil! D. Brătianu a ştiut să ne cheme pe rînd, pe d. Take Ionescu, pe d. Filipescu, pe d. Victor Ionescu, pe mine şi pe alţii, bărbaţi de seamă, să ne fixeze un eveniment, care, împlinindu-se, să intrăm şi noi în acţiune. A ştiut să ne ceară ca să-l susţinem. Ş-au trecut luni de zile. Şi noi l-am susţinut. Şi evenimentul s-a izbîndit. Şi noi am intrat. Şi noi am fost înşelaţi. Ş-au mai trecut luni de zile. Şi noi am aşteptat. Iar d. Brătianu nu a simţit datoria de a chema pe oamenii cărora le confiase taina sa, ca să le explice de ce n-a intrat, de ce a bătut în retragere. Capul Guvernului e cuprins de acele înclinări de cămătar care vrea să cîntărească cu aur - cum se cîntăresc vagoanele de fasole, de untură, de vaci. De grîu - jertfele pentru îndeplinirea idealului nostru naţional! Cu teoria nevolnicului şi a fricosului că „prin jertfe mici să obţii cîştiguri mari”, ne depărtează şi ne face imposibilă realizarea visurilor noastre şi ale atîtor generaţii de bătrîni mari. Şi apoi, cînd îi auzi repetîndu-ne pe toate tonurile: „Voi, conservatorii, nu aveţi încredere în vlaga poporului român”. Care vlagă? Ce vlagă? Vlaga banului, vlaga întreprinderilor cointeresate, vlaga aurului dobîndit pe căi murdare?...

Ei, o asemenea încredere nu avem şi nici nu voim să avem.

Noi avem încredere în virtutea poporului român, în jertfa poporului român şi ştim că în momentul suprem, cînd va porni, vom sări toţi - copii, femei şi bătrîni - în jurul acelora cari vor purta sus drapelul sfînt al nostru pentru triumful armatei române, fie că ar porni peste Carpaţi, fie că s-ar arunca peste Dunăre! D-lor, în toate zilele de la Dumnezeu, ei izbesc în d. Take Ionescu şi în d. Filipescu. Şi de ce îi acuză? Pe d. Take Ionescu îl acuză că ar avea prea multe abilităţi; pe d. Filipescu, că prea ar fi temperamental. Cîntecul lor, cîntec deşert! Istoria, d-lor, va uita acuzaţiunile ce aceşti doi bărbaţi de stat şi-au făcut reciproc în furia luptei, va uita ce le-am făcut, va uita ce le-au făcut şi vor sta în paginile ei ca două figuri iluminate de luminile idealu­lui naţional!

Dar, de ce ne vom mişca, de voim să murim mortăciune, istoria - obosită de atîta bizantinism - va închide cu dezgust filele vieţei noastre şi va da sentinţa ei, scurtă şi nemiloasă pentru noi: „Aici se sfîrşeşte istoria unui popor netrebnic, pentru că nu s-a opintit în momentele supreme. Aici se sfîrşeste viaţa unor degeneraţi, roşi de egoism, de aviditate, de intrigi şi de patimi. Am pus cruce aici, la aceste foi, dar nu şi pe mormîntul lui, căci nu merita a-i transmite viitorimei amintirea lui!”

După un trecut de dureri şi de glorie, aşa vom sfîrşi sub guvernul lui Ion Brătianu. Iaca, d-lor, ce ne ameninţă. Oh! Şi ce mult aş vrea în aceste zile de ruşine să schimbăm blestemul istoriei în binecuvîntare! Şi ce mult as vrea să se hotărască o dată şi cel mai de sus să tragă sabia şi să intre în război, în capul armatelor româneşti, chiar în contra intereselor sale de familie! Voi termina, d-lor. Ne acuză de „Acţiunea Naţională”, de „Federaţia Unionistă”, de „Acţiunea patriotică”, că suntem cînd „fuzionaţi”, cînd „nefuzionaţi”...

Ne acuză! Să-i păzească Dumnezeu să nu renunţăm într-o zi şi la fuziune, şi la Liga Culturală, şi la Federaţia Unionistă, şi la Acţiunea Naţională. Atunci ne vom strînge noaptea, ne vom chibzui noaptea, vom hotărî noaptea, vom executa noaptea.

Să sfîrşesc, d-lor. Mi-aduc aminte de cuvintele nemuritorului Alexandru Lahovari - pe atunci îl combăteam: „Uitaţi, d-le Delavrancea, că sabia lui Mihai Viteazul e turnată în bronz, una cu teaca, şi degeaba vă încercaţi! Sabia nu va ieşi!” Astăzi, teaca s-a topit, sabia o poate trage orice generalisim român şi cu sabia vom trece Carpaţii, ca acum cîteva secole, şi, ca sub Mihai Viteazul, vom împrăştia spaima în ungurime!

Reprodus după Acţiunea, XV, nr. 3874, 16 iunie 1916,  p. 1-2

 

Extrase de ec. Ioan STRĂJAN