|
Bună dimineaţa –
Soare!
Legenda spune că în Neptun, într-o dimineaţă
însorită de vară, demiurgul de Scorniceşti ar fi ieşit pe terasă şi,
cuprins de o euforie heliofilă, ar fi rostit: „Bună dimineaţa Soare!” La
care, dintr-un boschet apropiat, s-ar fi auzit: „Soare e de după masă,
să trăiţi!”
Şi iată că Soare, căpitanul Soare, după ani şi
ani de zile (prin aprilie 1995) reapare în fantezia unora sau în lipsa
de fantezie a altora. Nu ne mai amintim amănuntele (vuia întreaga presă
la vremea respectivă), reţinem doar ecourile mai importante (ajunse,
după toate aparenţele, la nivelul scontat!). Şi dacă acestea ar fi
reverberat, de pildă, din paginile „Evenimentului” d-lui Cristoiu nu
ne-am fi alarmat, dar ecourile cu pricina ne-au pus în rezonanţă dintr-o
cu totul altă direcţie. Este vorba de foaia elitei GDS-iste, „22”, şi de
„Dilema” d-lui Pleşu. Iar în cazul celei din urmă, chiar de pana
fostului ministru al culturii. Deci surse grele, oameni grei şi…un
consens. Un consens între doi poli? Aşa s-ar părea, din moment ce
„Dilema” ar fi reprezentat, după unii, un al treilea pol. Oricum, un
consens în ceea ce priveşte revirimentul, recrudescenţa unor vechi
tipare, a unor vechi personaje „solare”. Sau a fost vorba, pur şi
simplu, de un consens, neaşteptat şi hilar, întru naivitate?
De ce naivitate? Pentru că toată povestea cu
d-l Horia Roman Patapievici (despre dânsul fiind vorba şi despre
„lansarea” domniei sale, evident), în contextul dat şi în conjunctura
respectivă, era atât de neverosimilă şi puerilă încât n-o putem raporta
decât la o pură invenţie, la o farsă sau, în cel mai bun (sau rău?) caz,
la o diversiune grosolană. De ce spunem asta? Din următoarele motive:
susnumitul eseist era un ilustru necunoscut, la vremea respectivă,
pentru peste 99,9% din cititori; pretinsa motivaţie a pretinsei acţiuni
de intimidare era derizorie în comparaţie cu prestaţia imensei
majorităţi a ziariştilor din opoziţie; SRI se ocupa de cu totul altceva
decât intimidarea celor de seama d-lui Patapievici; dacă acesta ar fi
prezentat, atunci, un interes pentru un serviciu de informaţii, din alte
motive (total diferite de cele invocate în „22” sau „Dilema”), atunci
SRI ar fi recurs la „mijloace specifice” (şi nu la inepţiile atribuite
ipoteticului Soare).
Aşa stând lucrurile şi judecând şi după
turnura şi amploarea luată pe parcurs de către „cazul Patapievici”
(conferinţe de presă, interpelări parlamentare, alertarea „Europei
Libere”, dezbateri televizate, semnarea de proteste, proiectate
mitinguri etc.) trebuie să conchidem că a fost vorba de un scenariu
menit a-l scoate pe Horia Roman Patapievici (HRP) din anonimat şi a-l
plasa pe orbita notorietăţii, rampa de lansare fiind elita GDS-istă,
publicaţiile patronate şi, fireşte, editura „Humanitas” – în frunte cu
Gabriel Liiceanu.
În ce scop? S-o luăm pe îndelete. (Dacă în
„Mercenari şi mercenariate” am promis ceea ce am promis, rog a fi
ascultat până la capăt şi a se trage concluziile după ce voi spune – şi
proba – tot ce ştiu!)
*
Că UDMR-ul şi-a propus, încă de la înfiinţare,
să „arunce statul naţional român la lada de gunoi a istoriei”, putem
pricepe.
Mai greu ne-a fost să-i înţelegem pe acei
români care, cu sârg şi metodă, încearcă de peste 20 de ani să conteste
tot ce este valoare naţională, de la făuritorii de istorie şi până la
creatorii de valori spirituale. Pe acei români pentru care obârşia
daco-romană şi continuitatea noastră pe aceste meleaguri sunt elemente
de mitologie. Pe acei români care au ajuns să spurce până şi substanţa
genetică şi etică, onto şi filogenetică, a poporului care le-a dat
naştere.
Ani de zile n-am priceput cum poate un român,
chiar (sau mai cu seamă) intelectual de elită fiind, să se îngreţoşeze
amintindu-şi de istoria (nu a PCR şi nu rolleriană!) pe care a învăţat-o
la şcoală; să-l declare protofascist sau protolegionar pe cel mai mare
poet al ţării; să scormonească cu apetit de hienă în viaţa personală a
unuia dintre cei mai mari prozatori români; să nege (în bloc) ceea ce,
totuşi, s-a creat, de certă şi perenă valoare, sub comunism şi în
pofida acestuia. N-am putut pricepe şi am pus-o pe seama
nonconformismului, snobismului, antiprotocronismului, teribilismului,
exhibiţionismului etc. Dar fenomenul a luat, pe parcurs, o amploare de-a
dreptul neverosimilă, până la exacerbări ce frizează patologicul. Ce
poţi să crezi, de pildă, despre un intelectual român care scrie şi
publică, printre altele (de aceeaşi factură), următoarele: „Privit la
raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră; el nu are cheag,
radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o
inimă ca un cur, fără şira spinării”? Ce poţi să crezi despre
editura care publică aşa ceva? Dar despre editor? Care a mai şi declarat
public că autorul din care am citat este genial?!
Tot în aceeaşi presă „elitistă”, pentru a se
lovi şi mai la temelie, este reprodus următorul citat din Herodot: „La
ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca
câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului
este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. (Se pare că nici
autorul, dar nici marele Herodot nu şi-au pus întrebarea: cine se ocupa,
în Grecia antică, de munca câmpului, în timp ce grecii se jucau de-a
democraţia? Sau cu ce se mai îndeletniceau, în afară de negoţ,
navigatorii greci?)
Deci, suntem neam de hoţi, nu ne place munca,
trăim din jaf, n-avem şira spinării, avem o (in)consistenţă fecaloidă
şi, cităm iarăşi din „genialul eseist”: „Din totdeauna, imperiile din
jurul nostru au urinat pe noi!” Asta este!
Şi totuşi, cui prodest? Cui foloseşte o
atare demolare? Care, la acest nivel, nu mai poate fi o gratuitate, un
moft?!
Să nu ne grăbim.
*
Istoria poate fi privită ca ştiinţă, ca
document, ca act de identitate sau, într-un sens mai larg, ca punct de
reper, termen de raportare, simbol de referinţă, element formativ. Prima
categorie este, fireşte, de competenţa istoricilor. Cea de a doua ar
aparţine, mai degrabă, psihologilor, sociologilor, pedagogilor. Aceştia
ar fi chemaţi să se pronunţe dacă românii sunt sau nu „bolnavi de
istorie” şi în ce măsură „demitizarea” acesteia ar contribui la
însănătoşirea lor. Şi nu istoricii. A căror menire este să studieze
istoria, s-o scrie, cu probitate şi rigoare ştiinţifică, dar nu să
cerceteze şi aprecieze impactul acesteia asupra mentalului comun. Şi cu
atât mai puţin să iniţieze şi să întreprindă asanări morale prin
demistificarea („terapeutică”) a istoriei.
Fireşte, ceea ce se scrie într-o revistă
(două) sau în câteva cărţi, pe care nu le citeşte mai nimeni, nu ne
sperie. Dar, pentru că „incineratorii de clişee” vorbesc, la unison, de
greaţa şi scârba cu care receptau istoria predată la şcoală, ne
îngrijorează soarta manualelor şcolare. Şi cea a elevilor puşi în
situaţia de a studia o altă istorie a românilor, epurată de „dogmele”,
„anchilozele”, „tabuurile”, „tabieturile” şi „metehnele” istoriografiei
tradiţionale româneşti. De altfel, George Pruteanu, de pildă, într-o
recenzie a „Istoriei Sincere” a lui Constantiniu, afirmă explicit şi
fără echivoc că va trebui multă ŞCOALĂ pentru ca mentalitatea comună să
se dezbare de amintitele „metehne”. Or, şcoala se face cu manuale şi nu
cu revista „22” sau cu câteva încercări istoriografice „sincere” şi
„fără chiote”.
Ne-am exprimat, de curând, disponibilitatea de
a acorda „incineratorilor de clişee” prezumţia de bună-credinţă. Ne
străduim, încă, s-o mai respectăm. În acest sens, să apelăm şi la
părerea psihologilor, sociologilor şi pedagogilor asupra subiectului în
discuţie. Ce spun aceştia? Spun că identitatea individuală şi colectivă,
cristalizarea eului psihologic şi social, percepţia de sine, imaginea de
sine, conştiinţa de sine, percepţia socială, tiparele de comportare
proprii, comportamentul prosocial al individului sunt indisolubil legate
de contextul social, de un cadru socio-cultural, de un grup mai mic sau
mai mare, de la familie şi şcoală până la întreaga societate. Mai mult,
însuşi obiectul psihologiei sociale, după Allport, este efortul de a
înţelege şi explica modul în care prezenţa ALTUIA (real sau imaginar)
modifică gândurile şi comportamentul unui individ. Pe de altă parte,
nevoia de modele este una din constantele fundamentale în procesul de
devenire al oricărui copil sau tânăr. Or, modelul istoric, cel al
personajului istoric, situat undeva între real şi imaginar, este cel mai
la îndemână şi cel mai motivat. Din istoria naţională, fireşte, pentru
că întreg procesul de devenire, de conturare a personalităţii este
indisolubil legat de etnic, de apartenenţa etnică. În aceste condiţii,
negarea virtuţilor individuale şi colective ale unui popor, ale unui
neam, pe tot parcursul existenţei sale istorice, minimalizarea şi
denigrarea valorilor şi mărimilor sale, nu poate fi decât o
întreprindere demolatoare cu urmări dezastruoase asupra formării
tinerelor generaţii (aparţinătoare acelui popor, acelui neam) şi
nicidecum o acţiune de însănătoşire a minţilor şi moravurilor. (A se
vedea, în acest sens, şi conceptele de stigmat – stigmatizare).
În aceeaşi ordine de idei, dar la alt nivel de
abordare, ne-am putea întreba dacă există vreo ţară, în lumea largă,
unde elevii să înveţe o istorie naţională demitizată, fără clişee şi
fără tabuuri? Oare în SUA, în manualele şcolare de istorie se poate
întâlni ceva de genul: „Suntem urmaşii aventurierilor apatrizi şi
dezrădăcinaţi care şi-au luat în stăpânire ţara prin exterminarea quasi
totală a populaţiei băştinaşe şi şi-au întemeiat bună-starea pe
exploatarea muncii sclavilor”? Sau în Spania, descoperirea şi ocuparea
Americii de Sud este prezentată elevilor ca un act samavolnic care a
distrus o civilizaţie înfloritoare şi una din cele mai echilibrate şi
armonioase organizări statale şi sociale din toate timpurile? Sau, în
general, în metropolele fostelor imperii coloniale s-a învăţat sau se
învaţă la şcoală că acţiunea de colonizare n-a fost altceva decât jaf,
exploatare şi îmbogăţire frauduloasă? Să fim serioşi! Toate acestea sunt
prezentate ca demersuri civilizatoare şi ca acţiuni de convertire a
păgânilor la creştinism. Şi-atunci de ce trebuie numai noi, românii, să
ne culpabilizăm, să ne ardem „clişeele”, să ne pocăim? Să insuflăm
copiilor noştri nu mândria, ci ruşinea de-a fi români? De ce şi pentru
ce? În baza cărui temei, cu ce finalitate şi în beneficiul cui? (Vom
reveni)
Cât priveşte exacerbarea naţionalismului în
perioada comunistă (căreia i-am fi tributari şi astăzi), se „uită” un
fapt esenţial: în primii 20 de ani ai acesteia, dimpotrivă, s-a făcut
totul pentru înlocuirea naţionalismului cu internaţionalismul (proletar,
mai apoi socialist), ba, mai mult, s-a încercat, pe toate căile,
pregătirea României pentru sovietizare. Aşa că amintita exacerbare,
produsă în următorii 20 de ani, a fost, în primul rând, o reacţie
firească şi necesară la cele petrecute anterior. Că s-a întrecut măsura
este adevărat, dar „intoxicarea” a fost cantitativă, nu calitativă.
Drept care, nu şi-a atins decât în parte şi temporar scopul. În
consecinţă, românii au trecut pragul lui Decembrie ’89 nu cu un bagaj
excesiv de naţionalism, ci cu unul deficitar. Care s-ar cere revigorat.
Şi-atunci, pentru a ne redobândi încrederea în
noi, pentru a ne recâştiga demnitatea individuală şi naţională trebuie
să ne „demitizăm” istoria, să ne ardem „clişeele”, să ne discredităm
modelele? Sau dimpotrivă? (Ultimele 6 alineate le-am reprodus din
„Istorie alternativă II” , fiind vorba, practic, de acelaşi context; cu
scuzele de rigoare pentru faptul că m-am „autocitat” – să trecem mai
departe.)
*
Că mesajul nostru este prea general, că mai
mult am sugerat decât am probat, că n-am indicat cu precizie sursele
etc.? Dacă aşa se pune problema, putem să ne întoarcem la personajul
„Soare” şi la făptura (sau „entitatea” – după fericita formulare a unui
teleast) pe care acesta (personajul inventat sau reinventat) trebuia,
conform scenariului şi regiei amintite deja, să-l propulseze pe orbita
notorietăţii. (N-am făcut-o, încă, pentru a nu coborî nivelul revistei
la scriitura d-lui HRP şi pentru a ne menaja cititorii; o vom face,
totuşi, pentru a elimina orice echivoc). Reluăm citatele, adăugăm şi
altele, indicând cu precizie sursa (oricând controlabilă în orice
bibliotecă):
„Radiografia plaiului mioritic este ca a
fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”
(HR Patapievici, „Politice”, Editura Humanitas, ediţia. 1996, pag. 63)
„Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare,
ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate,guri vulgare, trăsături
rudimentare.” (HRP, Politice”, Humanitas, ed. 1996, pag. 34)
„Românii nu pot alcătui un popor pentru că
valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.„ (idem,
pag. 64)
„Româna este o limbă în care trebuie să
încetăm să mai vorbim sau…să o folosim numai pentru înjurături.” (idem,
pag. 64)
„În toată istoria, mereu peste noi a urinat
cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă
strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit
din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat
la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o…” (idem, pag.
63)
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet
românesc…spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia
terţiară (…) tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va
fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec
apos.” (idem, pag. 49)
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face
NIMIC.” (Idem, pag 56)
„România are o cultură de tip second hand.”
(apud Viorel Patrichi, revista „Rost”, nr. 24/2005)
„Eminescu este cadavrul nostru din debara,
de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea
Europeană.” (idem, 24/2005)
Este suficient de clar, precis şi ilustrativ?
Iar un oarecare preşedinte „jucător”, probabil în baza celor de mai sus,
l-a considerat pe HRP omul cel mai potrivit pentru a conduce ICR!!! (Şi
încă detronându-l pe Augustin Buzura, un mare romancier şi un mare
român!)
*
Şi, ca să terminăm cu d-l Patapievici, nu cu
un linşaj mediatic (s-a „autolinşat” singur – şi a mai fost şi decorat,
la cel mai înalt nivel, la expirarea mandatului!), ci cu un echivalent
de (hai să-i zicem) „necropsie”, mai mult sau mai puţin „comparată”.
Despre ce este vorba? Despre mai sus pomenitul
(„genial”) eseist şi despre „suprema expresie a „trogloditismului
românesc”, zugrăvită de către acest Heidegger (sau Kirkegaard) al
nostru, în nu mai puţin „geniala” sa carte intitulată „Politice”, la
pagina 63. Iată textul: „Ce mai e de adăugat? Doar atât că cei mai
proşti oameni pe care i-am văzut în viaţa mea au fost doi sportivi
ciclişti care, într-un WC public, se luaseră la întrecere – care dintre
ei urinează mai departe. Amândoi urinau foarte departe. Erau români.
Unul s-a înscris benevol la Securitate (…), altul s-a pus harnic pe
băut…”
Nu ştim ce copilărie, adolescenţă şi primă
tinereţe a avut d-l Patapievici. Dacă le-a avut. Bănuim că s-a născut
prematur (nu în sensul obstetrical al cuvântului), chinuit de
incertitudini şi angoase precoce, lipsit de orice valenţe de homo
ludens şi, ca atare, incapabil să înţeleagă că oamenii se mai şi
joacă, indiferent de vârstă. Că unii o fac mai elegant, alţii mai puţin
elegant. Drept care, parafrazându-l pe Brâncuşi, am putea considera că
d-l HRP nici n-a existat vreodată de adevăratelea. Că de existat există,
dar într-o altă lume. Una a’ dracului de aridă şi fadă. Şi, nu ne
îndoim, chinuită.
N-avem cum să verificăm dacă cei doi
competitori în „jet la distanţă” au sfârşit, într-adevăr, aşa cum
susţine d-l HRP, dar, dacă destinul acestora nu este o simplă găselniţă
retorică de circumstanţă, tare ne îndoim că între „ruta profesională” a
celor doi şi competiţia respectivă ar exista vreo legătură. Şi cu atât
mai puţin suntem dispuşi să acceptăm că „studierea” a două cazuri
îndreptăţeşte la concluzii sau chiar generalizări.
În spiritul celor afirmate mai sus, să
încercăm să oferim nişte exemple. Şi să pornim tot de la o
exhibiţie-performanţă asemănătoare. Că mai au şi alţii partea asta cu
„jetul”. Şi n-au sfârşit-o nici la Securitate şi nici la cârciumă. De
pildă, un fost coleg de facultate, unul din cei mai isteţi şi spirituali
din întreg anul, care însă a devenit celebru în facultate nu datorită
acestor calităţi, ci pentru performanţa (să ne ierte d-l Patapievici) de
a-şi proiecta jetul în discuţie până în rezervorul de apă aflat în toate
toaletele de tip water-closed şi amplasat, la vremea respectivă,
invariabil, la înălţime. Coleg ce n-a ajuns nici securist şi nici
alcoolic degradat, ci un reputat radiolog într-unul din marile oraşe ale
ţării.
Să mă scuze cititorii, dar trebuie să mă
menţin cu argumentele la nivelul d-lui HRP. Să mergem mai departe. În
anii 50’, în aceeaşi reputată şcoală de medicină (IMF Cluj), exista,
printre medicinişti, un alt joc, o altă competiţie la fel de lipsită de
eleganţă (scabroasă, dezumanizantă şi definitorie pentru trogloditul
român – ar spune d-l HRP), tot „la distanţă” dar şi la ţintă, deosebirea
esenţială constând din faptul că „jetul” proiectat provenea din
cavitatea bucală. Provocarea se rostea în felul următor: „Îmi acorzi un
bombeu de la 2 (sau 3, sau 4…) metri?” Ei bine, campionul de necontestat
al tirului salivar respectiv, pianist amator de excepţie, pictor
(suprarealist) amator de mare talent (care a şi făcut nişte ani de
puşcărie pentru lucrările intitulate: „Lupta de clasă în etapa actuală”
şi „Mama lui Lenin la menopauză”), a devenit, în viaţă, nu securist sau
beţiv, ci unul din reputaţii medici legişti ai ţării.
Aşa cu competiţiile de tip „jet”, deloc
singulare la o anumită vârstă şi cu atât mai puţin definitorii pentru un
anumit grad de inteligenţă sau pentru un anumit tip de evoluţie
ulterioară. Să ne ocupăm însă puţin şi de cei ce n-au uitat să se joace
nici la vârste mai coapte. Un mare oftalmolog al ţării, de pildă, când
stătea la un pahar de vin cu prietenii, era tentat, uneori, tot de o
exhibiţie ludică şi tot cu caracter de competiţie: se măsura, însă, în
acest caz, nu amploarea emisiei, ci cea a emiţătorului. (Degradant şi
pervers, ar spune d-l HRP).
La un alt nivel, dar fără nici o deosebire de
esenţă, am putea discuta despre obiceiul, tot sub influenţă bahică, al
marelui sculptor Romul Ladea de a behăi, frunte în frunte, cu
comeseanul. Am fi curioşi de reacţia d-lui Patapievici: s-ar amuza, ca
şi convivii de la aceeaşi masă, s-ar revolta, ca un puritan ce este (sau
pare) sau ar vorbi, ca şi Ion Frunzetti în „Romul Ladea şi lumea lui
cuprinzătoare” ( la pagina 81 a cărţii semnate de D. Grozdan) despre
„demitizarea conformismului” şi „mitologizarea vitalului”?
Şi am putea continua cu (contra)exemplele mult
şi bine, inclusiv în situaţii în care este vorba de (mult) mai mult
decât o nevinovată, în fond, exhibiţie ludică.
Fireşte, erudiţia d-lui fizician – eseist –
filosof – antropolog – psiholog – sociolog – politolog şi inchizitor-şef
HRP ne impresionează. Ne întrebăm, însă, la ce-i foloseşte? Dacă
premisele şi criteriile domniei sale sunt, de fiecare dată, la fel de
„solide” ca şi în cazul „celor mai proşti oameni din România”, teamă ne
e că la nimic. La nimic care zideşte!
dr. Zeno MILLEA
P.S. Ne bate gândul că d-l
HRP are necazuri cu prostata. De unde şi invidia (convertită în ură)
faţă de toţi posesorii unui „jet” sănătos. Nu e frumos d-le Patapievici,
nu e frumos!
Pe de
altă parte, unde ar fi norocul ca numai proştii să se apuce de băut?!
Sau, ce ne-am face dacă toţi proştii s-ar „înscrie benevol” în SRI?
Nemaivorbind de eventualitatea ca toţi românii cu „jet” competitiv să
devină sereişti beţivi!
|
|
