România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia - Lorena, 1917-1918

 Jean Nouzille n.1926-d.2007

Condiţiile specifice de internare a prizonierilor de război români

 

«Din august 1916 până Ia începutul anului 1917, mai, multe zeci de mii de luptători români au fost luaţi prizonieri de armatele germană, austro-ungară, bulgară şi otomană. Fiecare dintre aceste armate i-a trimis în ţara proprie pe prizonierii pe care i-a capturat.

La 1 februarie 1917, puterile Quadruplei Alianţe au anunţat un total de 79 033 prizonieri de război români. După o sursă internă, România ar fi pierdut în cursul campaniei din 1916-1917, 50 000 militari ucişi, 80 000 răniţi şi 110 845 prizonieri.

Nici un studiu complet nu a fost întreprins nici în România, nici în Franţa asupra condiţiilor de internare a prizonierilor români. La optzeci de ani de la evenimente, sursele de informare rămân deosebit de puţine. Ele se limitează la câteva statistici incomplete în lucrări generale şi la câteva documente păstrate în arhivele judeţene sau municipale. Totuşi, ele sunt completate de câteva mărturii.

Martorii care au supravieţuit au fost surprinşi să constate tratamentul inuman ale cărui victime au fost prizonierii de război. Ei au acceptat să ne încredinţeze amintirile lor pentru a permite generaţiilor viitoare să nu uite condiţiile de trai ale acestor soldaţi.

Exista numeroase zone de umbră în viaţa prizonierilor de război români dintre momentul capturării şi acela al decesului lor, eventual al repatrierii lor.

Numărul deceselor înregistrate în cursul captivităţii lor mai ales în timpul primelor luni ale lui 1917 este considerabil. Procentul lor în raport cu numărul total al prizonierilor apare mult mai ridicat decât în  cazul  altor naţionalităţi. Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonierii de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioare goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului, unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectile.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România, aminteşte că “în Germania, în lagărele de prizonieri români, mortalitatea atingea 40%. Singură Franţa, la cererea mea, a ameliorat puţin soarta lor determinând o inspecţie a Crucii Roşii şi organizând un transport de colete.

La 25 septembrie 1917, ministrul de Război al Austro-Ungariei lua la cunoştinţă un articol apărut la 15 septembrie pe prima pagină a ziarului olandez “Algemeen Handelsbland”, intitulat “Prizonierii români”, în care se preciza că potrivit Marelui Cartier General Român din 53 000 de prizonieri de război români trimişi în Germania, 19 525 muriseră şi 16 645 bolnavi în spitale. Cauzele acestei puternice mortalităţi erau proasta alimentaţie şi persecuţiile. Nici un comentariu nu însoţeşte fişa remisă ministrului austro-ungar de către căpitanul de cavalerie von Streerowitz, deşi procentul deceselor reprezenta deja 36,8% din numărul total al prizonierilor români.

Cu titlu de comparaţie, din cei 730 de ofiţeri şi 40 500 subofiţeri şi soldaţi belgieni care au stat în Germania ca prizonieri de război între 1914-1918, doar 2 000 au decedat în cursul captivităţii lor, adică mai puţin de 5% în patru ani. În timp ce cifra totală a prizonierilor belgieni (656 ofiţeri şi 42 641 subofiţeri şi soldaţi la 10 iunie 1917) este asemănătoare aceleia a prizonierilor români (l 431 ofiţeri şi 40 684 soldaţi tot la aceeaşi dată), numărul total al prizonierilor belgieni decedaţi în patru ani corespunde aceleia a prizonierilor români morţi în Alsacia şi Lorena în patru luni.

Prizonierii de război români internaţi în Alsacia şi Lorena sunt o parte din cei capturaţi de Armata 9 germană a generalului von Falkenhayn în timpul luptelor grele duse în Carpaţi pentru stăpânirea trecătorilor. Între l şi 18 noiembrie 1916, 189 ofiţeri şi 19 338 subofiţeri şi soldaţi români au căzut în mâinile Armatei 9 germane. Cea mai mare parte a celorlalţi prizonieri au fost capturaţi în cursul bătăliilor duse în aceeaşi campanie din 1916, în Câmpia Română, în Oltenia şi Muntenia.»

 

Departamentul Haut-Rhin

 

Prizonierii români au fost semnalaţi în 15 localităţi: Soultzmatt, Bartenheim, Cernay, Colmar, Ensisheim, Koetzingue, Liepvre, Muhloc, Neuf-Brisach, Niederentzen, Oberentzen, Steinbrunn-Le-Haut, Walheim, Waltenheim şi Wolfgantzen.

 

«Soultzmatt. Situat în frumoasa vale a râului Ohnbach, afluent al Lauch-ului, Soultzmatt se găseşte la jumătatea drumului dintre Rouffach şi pădurea acestui oraş. Şase izvoare minerale se adună într-un spaţiu îngust la poalele Heidenberg-ului. A fost construită o aşezare termală între Heidenberg şi Grand Pfingstberg. Locuitorii comunei trăiau atunci în principal din cultura viţei de vie şi din industria textilă, în partea vestică a oraşului, un drum numit al Capelei (Kapellaweg) duce de la Soultzmatt la capela de la Val du Pâtre (Schaefferthaf), loc de pelerinaj încă din secolul al XIII-lea.

La începutul primului război mondial, trupele germane au defrişat o parte din pădurea de la Vest de Soultzmatt ca să construiască adăposturi şi instalaţii militare. La vreo 500 m Nord de capelă şi aproape de hanul locului numit Gauchmott, nemţii au ridicat un lagăr militar. Situat într-o poiană, acest lagăr denumit” Kronprinzlager” era înconjurat de sârmă ghimpată. A fost folosit de trupele germane care veneau aici să se odihnească la fiecare trei săptămâni, prin rotaţie, după ce luptau pe frontul franco-german din Vosges. Acest front era stabilizat la vreo 10 kilometri Vest de Soultzmatt, după luptele din iunie 1915 de la Hilsenfirst şi cele din iulie 1915 de pe Linge. Lagărul “Kronprinz” era ocupat în permanenţă de vreo 500 soldaţi germani şi de două baterii de baloane captive. Era camuflat ca să nu fie reperat de aviaţia franceză. Un comandament local (Ortskommandantur) fusese instalat la Soultzmatt pentru a regla trecerea şi cantonamentul trupelor germane, în localitate fuseseră cantonate un detaşament de poliţie şi o companie de infanterie, care ocupau şcoala de băieţi, hambarele rechiziţionate şi cele două fabrici textile.

La începutul lui 1917, pe un ger teribil, locuitorii din Soultzmatt au văzut venind soldaţi români extenuaţi şi foarte slabi. Escortaţi de soldaţi din Landsturm cu baioneta la puşcă, veneau pe jos de la Rouffach. Cea mai mare parte dintre aceşti soldaţi, au fost dirijaţi spre Val du Pâtre, în timp ce vreo douăzeci dintre ei au fost adăpostiţi provizoriu într-o fabrică de textile. “Copiii, uneori, aruncă câte un colţ de pâine vreun cartof în deschizăturile căscate ale buzunarelor mantalelor. Ordinul se auzea nemilos şi puştii erau alungaţi. Unul dintre ei, care s-a încăpăţânat, pălmuit de un subofiţer, a fugit urlând. Atunci copiii au ascuns bucăţile de pâine şi cartofii în crăpăturile pereţilor. Cei mai slăbiţi dintre români, cei care se târau la sfârşitul coloanei, ca pentru a se susţine, pipăiau pietrele desprinse şi căutau în crăpături. Unul dintre ei, pe care îl voi vedea până la sfârşitul lumii, a luat dintr-o ascunzătoare un cartof crud din care a muşcat lacom.”

Potrivit mărturiei domnului Leon Nicollet - născut în 1905 la Soultzmatt şi ai cărui părinţi au făcut parte din cei 30 de membri ai personalului civil alsacian care lucra în lagăr -, prizonierii români au fost cel mult 70 la începutul lui 1917. Efectivul lor era recompletat în urma deceselor. Locuiau în două barăci în exteriorul lagărului. Aceste barăci erau tot neterminate la începutul anului respectiv, fiind, umede şi reci. Prizonierii erau supravegheaţi de un detaşament special format din vreo 15 gardieni şi încadraţi pentru muncă, de şefi de echipă civili şi un pădurar. Acesta era găzduit împreună cu familia sa în cabana forestieră de la Val du Pâtre, alăturată capelei. Prizonierii români erau supuşi la munci dure, tăieri de copaci pe pantele masivului Schimberg, în sudul lagărului. Primeau o hrană insuficientă. Bieţii soldaţi români mureau de epuizare şi de foame. Tatăl domnului Léon Nicollet, care era şef de echipă, conducea vreo 15 prizonieri români care munceau la întreţinerea drumurilor, tăiau copaci şi curăţau lagărul. Prizonierii erau supravegheaţi în timpul lucrului de soldaţi germani înarmaţi cu puşti şi baionete. Tatăl lui Léon Nicollet aducea de mâncare în traistă ca să le dea prizonierilor ceva alimente pe ascuns, dar nu era suficient ca să-i ajute să supravieţuiască. Uneori prizonierii erau loviţi fără motiv de gardieni. Domnul Léon Nicollet observase că prizonierii români purtau o uniformă gri-bleu cu găitan roşu sau verde pe guler. Dar cel mai adesea erau în zdrenţe. Unii erau fără încălţăminte şi aveau picioarele înfăşurate în cârpe. Hainele erau zdrenţuite şi prizonierii trebuiau să le recupereze pe cele ale morţilor. Românii erau foarte slăbiţi şi gardienii, care socoteau că n-ar fi avut puterea să evadeze din cauza slăbiciunii fizice, îi supravegheau mai mult sau mai puţin atent. Erau atraşi de hanul Gauchmott unde lucrau două tinere servitoare. Nemţi au adus prostituate în “Kasino”-ul lor.

Încă de la sosirea lor în lagărul de la Val du Pâtre, prizonierii români, epuizaţi şi înfometaţi, rezistau greu frigului şi oboselii. La început, morţii erau puşi într-un coşciug şi depuşi în capela din Val du Pâtre. Înmormântările aveau loc duminica. Fiecare sicriu era coborât de patru prizonieri români şi urma drumul spre Chapelle pentru a ajunge în locul numit “Grienling”, la cinci sute de metri Sud de Soultzmatt, pe un teren comunal situat la sud de cimitirul satului. Odată groapa săpată, cei care duceau sicriul înconjurau mortul sub supravegherea gardienilor. Un soldat român începea să cânte câteva tropare* (*compoziţie literară şi muzicală a liturghiei orientale, troparul cuprinde o strofă, un refren şi câteva versete) de îngropăciune pe care le cântau altădată în satul lor, ca să amintească despre viaţa mortului. Nu se poate spune că prizonierii români ar fi profitat de înmormântări ca să intoneze imnul naţional “Trăiască regele”. Copiii din sat se foloseau de înmormântări ca să se apropie de prizonierii români. Aceştia stăteau cu mâinile la spate pentru a putea primi pâine şi cartofi fierţi. Câteodată copiii au fost bătuţi de gardieni pentru că dădeau de mâncare prizonierilor.

Începând din luna martie 1917, cadavrele prizonierilor români nu mai erau îngropate numai duminica, ci în fiecare zi şi uneori de mai multe ori pe zi, cinci pe 11 martie 1917 şi cinci pe 24 martie 1917. Conform listei întocmite la 14 decembrie 1917 de subprefectul (Kaiserliche Kreisdirektor) de la Rouffach-Guebwiller, 142 de soldaţi români au murit şi au fost înhumaţi la Soultzmatt între 4 februarie şi 8 mai 1917: 17 în februarie, 73 în martie, 48 în aprilie şi 4 în mai. Unii prizonieri români au fost înhumaţi în Cimitirul Militar organizat de nemţi la Val du Pâtre, pe locul Cimitirul Militar actual. Ele au fost semnalate comandamentului militar local (Ortskommandantur) din Soultzmatt. 19 soldaţi români au fost înhumaţi, din motive necunoscute, în cimitirul din Val du Pâtre între 21 februarie şi 11 martie 1917. Alţi patru soldaţi români, morţi la 2, 5 şi 8 mai 1917 au fost, de asemenea, îngropaţi în cimitirul din Val du Pâtre.

Conform avizului (Mitteilung) adresat “Ortskommandantur” din Soultzmatt pentru fiecare deces al unui prizonier român înhumat în cimitirul din Val du Pâtre, “Feldwebel-Leutnant” Baller declara că soldaţii români au murit pur şi simplu ca urmare a unui stop cardiac (an Herzlähmung verstorben)!. În realitate, prizonierii români au murit de foame, de frig sau din cauza tratamentului dur. Populaţia alsaciană era convinsă că exterminarea soldaţilor români era deliberată. Benjamin Valloton evocă spusele gardienilor germani în legătură cu prizonierii români: “Cine i-a obligat să intre în război?... Noi, noi facem ce ni se spune...”, “De ce amărâţii ăştia au îndrăznit să ne lovească pe la spate, nu găsiţi asta îngrozitor, nu simţiţi insulta?”.

Locuitorii din Soultzmatt au remarcat ca, atunci când morţii români erau duşi în sat pentru înhumare, cei care îi purtau se opreau pe drumul către Chapelle într-un loc unde se depuneau gunoaiele şi căutau rapid, în pofida insultelor şi a loviturilor cu patul puştii din partea gardienilor, încercând să găsească ceva. Acest comportament al soldaţilor români spune mult despre subalimentarea lor. Foarte rapid, locuitorii din Soultzmatt, din fericire numeroşi, puneau pâine şi alimente pe grămada de gunoaie pentru ca prizonierii români să poată găsi de mâncare a doua zi, când treceau, în afara copiilor, nimeni nu îndrăznea să rişte să le dea direct mâncare românilor, într-atât era de înspăimântată populaţia de reacţia dură a nemţilor. Martori oculari i-au declarat în 1919 domnului Max Dollfus, preşedinte al Comitetului din Alsacia pentru mormintele româneşti, că soldaţii români au murit de foame în timp ce proviziile care le erau destinate erau mâncate de gardienii lor în hanul Gauchematt, vecin cu cimitirul actual”.

La supravieţuirea prizonierilor de război români, au contribuit cu donaţii de alimente 27 de familii din Soultzmatt, a căror listă se păstrează în arhivele locale. Această listă a fost denumită lista de “ajutorare a prizonierilor români”.

Din cei 452 de prizonieri români identificaţi care sunt îngropaţi la Cimitirul Militar din Soultzmatt (n.a. - 680 prizonieri români sunt înmormântaţi la Soultzmatt: 55 în morminte individuale, dintre care 103 necunoscuţi, plus două osuare, unul de 71, celălalt de 54 de români), 103 au murit în februarie 1917, 129 în martie, 78 în aprilie, deci 68% decedaţi în trei luni.

Dacă 1917 este anul teribil, mai ales în ianuarie - aprilie, în 1918 au murit la Soultzmatt numai 8 prizonieri de război români. Mortalitatea a fost proporţional identică în cazul soldaţilor români înhumaţi la Cimitirul Militar din Haguenau, a căror dată de deces este cunoscută: 33 în februarie; 96 în martie; 73 în aprilie; 67 în mai. În aprilie 1924, Max Dollfus scria: „Este şocant pentru cel ce străbate cu paşi rari cele două cimitire de la noi [Soultzmatt şi Cronenbourg] să citească pe cruci date care se repetă obsedant, mereu aceleaşi: ianuarie, februarie, martie, aprilie 1917. Crucile de pe un singur rând, cât este de lung, au înscrise data de 10 aprilie 1917".

Un caz deosebit merită să fie citat în legătură cu lagărul de la Val du Pâtre, pentru a demonstra că populaţia alsaciană nu a fost insensibilă la martiriul prizonierilor români, în pofida anumitor riscuri de represalii, într-un sat unde erau cantonaţi soldaţi germani cu sutele, într-o noapte din martie sau aprilie 1917, spre ora 22.00, mama domnului Ernest Nicollet şi-a trezit fiul. Se speriase auzind cum un român bătea la oblonul ferestrei. Era un soldat originar din Olteniţa, judeţul Călăraşi, cam la 50 km de Bucureşti, lângă Dunăre. Soldatul Solomon Coconaşu, de vreo 35 de ani, reuşise să iasă din barăcile lagărului din Val du Pâtre. Coborâse către primele case din sat şi venise să bată la obloanele casei în care locuiau părinţii lui Ernest Nicolet (născut la Soultzmatt, în 1897), pe strada “des Pretres” (a Preoţilor), la ieşirea din vâlceaua pe unde treceau zilnic convoaiele mortuare. Probabil că, în timp ce şi-a condus camarazii morţi la cimitirul din “Grienling”, a descoperit drumul spre sat şi, împins de foame, şi-a asumat riscul să meargă să bată în obloane, să ceară de mâncare ca să supravieţuiască. După ce s-a asigurat că nu era nimeni pe stradă, familia Nicollet 1-a primit pe Solomon Coconaşu în casă. Soldatul român ştia câteva cuvinte franţuzeşti şi a putut discuta puţin cu domnul Jacques Nicollet. Fiul său Ernest, care îşi amintea şi după şaptezeci de ani câteva cuvinte româneşti învăţate de la Coconaşu, povesteşte că în seara aceea mama lui reîncălzise ce mai rămăsese din mâncarea de varză călită şi cartofi pentru a-1 întrema pe soldatul român. După ce a mâncat şi s-a odihnit lângă foc, Coconaşu s-a întors în lagăr cu o traistă de provizii de la familia Nicollet. De atunci, el ieşea din lagăr de două-trei ori pe săptămână, pe la ora zece seara, ca să vină să mănânce la familia Nicollet. Astfel a reuşit să supravieţuiască şi să se reîntoarcă în ţară. A profitat, desigur, de neglijenţa gardienilor germani care chefuiau la hanul de la Gauchmatt. Familia Nicollet era impresionată de faptul că soldatul Coconaşu le săruta mâinile în semn de recunoştinţă, de câte ori venea la ei. O singură dată a fost însoţit de un camarad despre al cărui deces i-a înştiinţat nu după multă vreme pe cei din familia Nicollet. Coconaşu, care a avut norocul şi curajul să iasă din lagăr fără să trezească bănuiala gardienilor germani, a fost foarte discret, ştiind că familia Nicollet îşi risca viaţa când îl primea şi îl hrănea. Atunci când prizonierii români au fost transferaţi, Coconaşu a cerut adresa familiei Nicollet, care, precaută, a preferat să reţină ea adresa prizonierului român. La 6 iunie 1919, familia Nicollet a trimis o scrisoare la adresa din România. Abia în primăvara anului 1921 a primit răspunsul de la Coconaşu, datat 18 aprilie. Solomon Coconaşu se întorsese în Ţară sănătos şi îşi regăsise familia. “Cu mare emoţie îmi amintesc orele plăcute petrecute cu dumneavoastră şi vă mulţumesc mult pentru primirea călduroasă”. El a transmis autorităţilor române adresa binefăcătorilor săi. Familia Nicollet a primit o scrisoare de mulţumire redactată la 28 noiembrie 1924, la cererea reginei Maria a României, de doamna sa de onoare, Simona Lahovary, împreună cu o fotografie purtând o dedicaţie din partea reginei. Famila Nicollet păstrează cu multă pioşenie scrisoarea, care merită a fi citată: “Doamnă, Majestatea Sa Regina, aflând despre devotamentul cu care v-aţi ocupat de prizonierii români nefericiţi, în timpul războiului, m-a însărcinat să vă spun cât este de impresionată de bunătatea dumneavoastră şi să vă adresez întreaga sa mulţumire. Majestatea Sa vă trimite portretul său în ţinuta de la încoronare şi speră să îl păstraţi ca amintire din România, pe care nu o cunoaşteţi, dar pentru care aţi făcut atât de mult.”

Miercuri 9 aprilie 1924, regele Ferdinand şi regina Maria a României au fost oaspeţii Alsaciei şi s-au dus să se reculeagă la Val du Pâtre, unde au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România în 1916 -1918. După inaugurarea Monumentului, regina Maria a depus la Marea Cruce din cimitir o coroană imensă de cale şi trandafiri. Apoi, a parcurs aleile cimitirului şi a aşezat pe toate mormintele buchete de garoafe roşii şi albe, pe care i le întindeau fete din partea locului.

În Cimitirul Militar de la Soultzmatt, lângă crucea străjuită permanent de drapelul Franţei şi de drapelul României, pe trei plăci de marmură este consemnat sacrificiul prizonierilor de război români. Prima aminteşte: “Cei 687 de prizonieri de război români care odihnesc în acest cimitir au murit aproape toţi din ianuarie până la sfârşitul anului 1917. Ei au îndurat foamea, mizeria şi torturile.”. A doua placă aduce la cunoştinţă: “Comitetul pentru mormintele româneşti din Alsacia, însărcinat de Guvernul României să reunească în acest cimitir morminte care în 1919 se aflau în 35 de oraşe şi comune din Alsacia, a obţinut dovada că toţi cei ce odihnesc aici au murit după suferinţe de nespus”. A treia placă este mărturia sentimentelor reginei Maria a României: “Departe de patria voastră pentru care v-aţi sacrificat, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie în acest pământ care nu vă este străin”.

La reuniunea sa din 30 august 1919, Consiliul local din Soultzmatt, prezidat de dr. Charles Kubler, a pus la dispoziţia Guvernului României, de fapt a donat, un teren situat în locul numit Gauchmatt, destinat amenajării unui cimitir militar pentru înhumarea soldaţilor români decedaţi în timpul captivităţii lor în Alsacia. A făcut cunoscute, totodată, numele celor 200 de capi ai familiilor care i-au ajutat pe prizonierii de război români să supravieţuiască. Prizonierii de război români înmormântaţi la “ Grienling” au fost transferaţi în 1920 la Cimitirul Militar de la Val du Pâtre.

Unii prizonieri de război români internaţi la Soultzmatt au decedat la spitalul militar de etapă de la Colmar. Într-adevăr, soldatul Marin Boboşilă a murit aici, la 20 februarie 1917. Actul sau de deces nr. 194, înregistrat la Primăria din Colmar, precizează că făcea parte din lagărul de muncă (Arbeitslager) de la Schaeferthal, subordonat Detaşamentului românesc nr. 11 (Rumänenkommando 11), la rândul lui subordonat lagărului de bază (Stammlager) de la Tuchel, în Prusia Occidentală. Soldatul Ion Sorica, de aproximativ 20 de ani, a decedat la 22 februarie 1917 (actul nr. 203), iar soldatul Caspar Grasu (actul nr. 217) a murit la 26 februarie 1917, la vârsta de 33 de ani.»

 

Se pare că nici un prizonier de război român, care a fost internat în lagărele din Alsacia şi Lorena în 1917-1918 şi care a supravieţuit captivităţii sale, nu şi-a publicat amintirile.

Cei aproape 3000 de soldaţi români care au murit în cursul prizonieratului în Alsacia şi Lorena, nu au mai văzut însă visul lor, România Mare, consfinţită la 1 Decembrie 1918, de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Extrase de ec. Ion STRĂJAN

din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia - Lorena 1917-1918”, Editura Semne’94, Bucureşti, 1997, pag. 27-28, 84-89tc "din lucrarea prof. Jean Nouzille de la Universitatea Strasbourg II, „Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia - Lorena 1917-1918”, Editura Semne’94, Bucureşti, 1997, pag. 27-28, 84-89"