România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Drumurile mătăsii

Scurta privire istorică

 

Continentul eurasiatic, scăldat la est, de Oceanul Pacific, la vest, de Oceanul Antlantic, la nord, de Oceanul Arctic şi la sud, de Oceanul Indian, poartă cele mai multe mărturii ale apariţiei şi dezvoltării neamului omenesc de pe planeta noastră, cele mai numeroase vestigii ale înfloririi şi decăderii unor mari civilizaţii care au marcat evoluţia întregii omeniri, ale contactelor dintre rase, neamuri şi popoare. Chiar dacă interese politice au impus împărţirea lui în două, cercetarea evoluţiei sale istorice nu poate fi făcută decât în ansamblul său complet. Această aserţiune este cu atât mai valabilă atunci, când purcedem la studierea şi prezentarea drumurilor, căilor, rutelor de deplasare a locuitorilor săi de-a lungul mileniilor, drumuri, căi şi rute de schimburi de bunuri comerciale, culturale şi spirituale, care, în epoca modernă, au primit numele generic, după unii, metaforic, de Drumul Mătăsii şi i s-a conferit titlul de „simbol al schimburilor dintre popoarele continentului eurasiatic”.

 Dacă la sfârşitul secolului al XIX, când geograful german Ferdinand von Richthofen a vorbit de Drumul Mătăsii, el se referea la comerţul cu mătasea a Chinei doar în zona dintre râurile Sir Daria şi Amu Daria şi numai intre anii 114 î.e.n. şi 127 e.n., iar compatriotul său orientalist, A. Herman a extins-o până la Siria, exploratorii zeloşi, asemenea lui Aurel Stein şi alţii, la începutul secolului al XX-lea, în rapoartele şi lucrările lor ştiinţifice, au inclus şi zonele de confluenţă ale civilizaţiei Occidentale şi Orientale în aria denumirii de Drumurilor Mătăsii. Treptat aceasta a fost acceptată de cercurile ştiinţifice din întreaga lume, inclusiv din China, ajungând în concepţia actuală “să semnifice liniile de comunicaţie pe uscat din antichitate ce porneau din China, traversau Asia şi o legau de Europa şi Nordul Africii.” (Wu Xinhua: Zhongguo gudai sichou zhi lu)

 Datorită reliefului său şi cursurilor de ape care îi brăzdau generos suprafaţa, spaţiul eurasiatic a oferit condiţii favorabile locuitorilor săi de deplasare încă din preistorie. Confirmarea acestui fapt istoric se găseşte cu prisosinţă în bogatul inventar al siturilor arheologice descoperite de-a lungul traiectoriilor acestor mişcări permanente de populaţii din est spre vest şi vest spre est, din sud spre nord şi din nord spre sud. De-alungul acestor traiectorii de comunicare eurasiatică, într-o regiune întinsă a Republicii Populare Chineze, mărginită de Munţii Altai şi Munţii Cerului (Tianshan), acolo unde stepa se îngemănează cu deşertul, scrutează orizontul Oamenii de piatră – Paznicii stepelor, mesagerii, între secolele XII î.e.n. şi XI e.n., ai nenumăratelor seminţii, neamuri şi popoare ale Eurasiei. Până în prezent au fost descoperite peste 200 de sculpturi care înfăţişează demnitari militari şi civili, precum şi femei, înalte de 2-3 m, dăltuite dintr-un singur bloc de gresie sau granit, asemenea menhirilor. Specialiştii au putut constata că unele poartă caracteristicile populaţiei ariene, iar alţii au trăsăturile fizionomiei mongoloide, unii privesc spre vest, alţii spre est.

Descoperirile arheologice din diferite locuri ale lumii dovedesc existenţa de timpuriu a comunicaţiilor dintre diferite părţi ale Eurasiei. Amintesc doar câteva pentru exemplificare: de pildă, prezenţa pietrei semipreţioase lapis lazuli, produs în nordul Afganistanului de azi, în situri din Mesopotamia şi Egipt, datând din mijlocul mileniului IV î.e.n.; însemnările istorice din timpul Dinastiei Shang (sec.XVII-XI î.e.n.) care vorbesc deja de contactele acesteia cu aşezări statele din vecinătatea lor; prezenţa jadului, cu precădere al celui provenit din Hetian, din Munţii Kunlun, în numeroase situri arheologice importante, ca de pildă, cele peste 750 de piese de jad din mormântul reginei Fuhao (1324-1266 î.e.n.) ; urmele ţesăturilor de mătase descoperite de arheologi în Salgau, din sudul Germaniei, într-un mormânt celtic, datat secolul VI î.e.n., în curganele scitice din sudul Siberiei, datând din secolele V şi III î.e.n., în cimitirul Kerameikos din Atena datând din sec. V î.e.n. Existenţa mătăsii într-un număr mare de morminte descoperite de arheologi conduce la concluzia că mătasea a ajuns încă din epoca preistorică un produs important în ritualul funerar a numeroase popoare din antichitate, constituia, deci, un bun căutat şi chiar obţinut prin intermediul contactelor de schimb în natură.

Prima descriere a Drumurilor Mătăsii se găseşte în Biografia Fiului Cerului Mu al dinastiei Zhou, care a domnit între anii 976 şi 922 î.e.n. (sau 956 şi 981 î.e.n.) şi a rămas în mitologia chineză ca un pasionat călător. În aceasta, considerată prima carte de călătorie pe Drumurile Mătăsii, se găseşte descrierea drumului de la oaza Tarim, peste Pamir, până la podişul iranian, unde are loc legendara întâlnire a regelui Mu cu Regina-mamă a Soarelui-Apune (Xiwangmu). Este semnificativ faptul că drept dar el i-a oferit reginei două vase din jad şi câteva suluri de mătase. S-a întors acasă pe drumul din sudul deşertului Taklamakan.

Un moment important în istoria Drumurilor Mătăsii o constituie cuceririle militare ale lui Alexandru Macedon din secolul IV î.e.n. şi crearea celui mai mare imperiu al lumii antice ce se întindea din Grecia şi Egipt până în Punjab, râul Indus, cuceriri care au împins civilizaţia greacă la limitele sale cele mai îndepărtate. În centrele urbane create, se realiza o întrepătrundere a civilizaţiilor chineze şi indiene cu cele greco-romane realizând prima mare „întâlnire” a civilizaţiilor create în estul şi vestul continentului eurasiatic. Sogdiana, ţara de baştină a arienilor, ocupată, în anul 327 î.e.n. de armata lui Alexandru Macedon, apoi unită, în 248 î.e.n., cu Bactria, în Regatul Bactrian Elenistic, a jucat un rol de cea mai mare importanţă în viaţa ce pulsa de-a lungul Drumului mătăsii, până în secolul X al erei noastre. Iar Samarkandul, Buhara, Fergana nu au fost doar noduri de schimburi comerciale, ci şi centre culturale şi religioase cu influenţă majoră asupra întinsei zone la est şi vest de ele.

În secolul II î.e.n., în China, elementul hotărâtor al activităţii pe Drumurile Mătăsii, au loc schimbări majore: în 221 î.e.n. s-a realizat unificarea statală şi s-au pus bazele primului stat autocratic centralizat, premisele manifestării unui puternic imperiu. În secolele ce au urmat, în condiţiile înfloririi imperiului dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.) aceasta a recurs, atât la forţa militară, cât şi la mijloace diplomatice pentru a îndepărta piedicile din calea contactelor comerciale şi culturale cu popoarele din Apusul Îndepărtat. Pericolul principal îl prezenta extinderea puterii seminţiilor nomade, dintre care cea mai puternică a fost cea a xiongnu, presupuşii strămoşi ai hunilor. Ei ai pus stăpănire pe statele-oază de pe drumurile din nordul şi sudul deşertului Taklamakan, supunându-i la biruri grele. Ca urmare s-a produs o deplasare, în lanţ, a seminţiilor şi popoarelor care locuiau în această zonă: sciţii au fost izgoniţi de yuezhi, aceştia la rândul lor de wusun-i. În anul 138 î.e.n. Curtea Imperială chineză a hotărât să trimeată solii la yuezhi , iar în anul 119 î.e.n. la wusun-i pentru a încheia alianţe împotriva xiongnu. În fruntea misiunilor diplomatice a fost numit Zhang Qian  a-l cărui nume a rămas în istoria Drumurilor Mătăsii. Demersurile sale diplomatice au trebuit însă să fie însoţite şi cu acţiunile militare ale împăratului Wu (140-86 î.e.n.) al dinastiei Han, numai aşa s-a putut îndepărta definitiv pericolul xiongnu din calea realizării politicii sale vizionare cu o larga deschidere spre spaţii geografice extinse şi „deschiderea căii spre Regiunile Vestice (Xi Yu)”, a Drumurilor Mătăsii. După anul 110 î.e.n., Împăratul Wu – Marţialul s-a preocupat şi de înaugurarea Drumului Mătăsii în Oceanul Indian. Conform însemnărilor istorice oficiale ale dinastiei Han navigatorii chinezi, care dispuneau de corăbii perfecţionate au ajuns până în Ceylon (Azi Sri Lanka) şi chiar până la Etiopia.

La începutul primului mileniu al erei noastre, se afirmă, în calitate de diplomat şi militar, Ban Chao, personalitate de seamă legată, asemenea lui Zhang Qian, de istoria Drumurilor Mătăsii şi a contactelor Chinei cu Ţările din Asia Centrală şi chiar Europa. Numit guvernator la Regiunilor Vestice, în anul 91, el a reuşit să refacă contactele cu statele-oază şi să asigure desfăşurarea normala a transporturilor pe drumurile ce duceau spre vest. Animat de dorinţa de a obţine informaţii despre ţările Apusului îndepărtat, despre aşezarea lor geografică, obiceiurile şi organizarea lor statală, a decis ca, în anul 97 să-l trimită pe Gan Ying în solie la Daqin (Imperiul Roman) despre care aflase că ar fi ţara cea mai mare consumatoare de mătăsuri, precum şi să găsească o cale de comunicare directă cu acesta. După ce a parcurs cel mai lung drum străbătut vreodată de o solie chineză, se arată în însemnările istorice, Gan Ying a ajuns la Tiaozhi, localitate identificată în lucrările recente ale istoricilor chinezi ca fiind în Irakul de azi şi, în cele din urmă, pe coasta Golfului Persic. Este cert că solia lui Gan Ying a deschis calea de noi contacte, fapt dovedit prin sosirea, în anul 100 a unei solii din „ţările Doule şi Mengqi, ţări foarte îndepărtate şi necunoscute până atunci”, care au fost identificate de unii cercetători chinezi cu Tracia şi Macedonia şi alteia, în 166, din Roma.

În perioada de domnie a dinastiei Han, Drumurile Mătăsii ce porneau din capitala Imperiului chinez au cunoscut perioade de activitate deplină, dar şi momente de decădere determinate de luptele pentru supremaţie a triburilor nomade şi de slăbiciunea puterii centrale chineze. După prăbuşirea dinastiei Han de est, în anul 220, şi până la întemeierea dinastiei Sui (581-618), frământările ce au dominat continentul eurasiatic – China fiind divizată, iar în partea sa vestică, imperiul roman, cel persan şi cel kushan aflându-se în stare de războaie intre ele – au afectat considerabil schimburile comerciale şi culturale de-a lungul Drumurilor Mătăsii.

Perioada de înflorire maximă a contactelor comerciale şi spirituale de-a lungul Drumurilor Mătăsii s-a înregistrat în timpul de domnie a Dinastiei Tang (618-917). Însemnările istorice din timpul acesteia au înregistrat prezenţa solilor sosiţi din 40 de ţări şi prezenţa unor învăţaţi, studenţi, artişti călugări şi comercianţi din 70 de ţări. Ca urmare a aplicării unei politici externe înţelepte, stabilirii unor relaţii de colaborare cu neamurile nomade şi seminomade, a fost deschis drumul spre vest pentru comerţul cu ţările din Asia Centrală, Persia şi ţările arabe. Drumurile Mătăsii au devenit legătura imperiului Tang cu lumea de afară, iar capitala acestuia, Chang’an a devenit principalul loc de întâlnire a mii de comercianţi veniţi din toate colţurile lumii: din taigaua siberiană, junglele şi marile centre de cultură ale Indiei, lumea elenă, persană şi cea niponă. Drumul maritim al Mătăsii a cunoscut, de asemenea, o efervescenţă fără precedent, porturile imperiului au devenit puncte de plecare ale corăbiilor încărcate cu produse chinezeşti şi de sosire ale celor încărcate cu produse din Asia de sud şi sud-est, Arabia şi Bizanţ.

Aceasta a fost perioada în care Drumurile Mătăsii şi-au dovedit din plin rolul de legătură între China şi lumea occidentală: invenţiile chineze – hârtia, tiparniţa, busola, porţelanul, tehnica de prelucrare a mătăsii, argintului, fierului, aurului, de forare a fântânilor, au început să fie cunoscute în lumea islamică şi de acolo au fost preluate de ţările occidentale contribuind la revoluţionarizarea răspândirii cunoştinţelor, a activităţii productive şi a întregului mod de viaţă al acestora.

 Atunci s-au deschis drumurile spre subcontinentul indian stabilindu-se contacte fructuoase, în special, în domeniul vieţii spirituale: daoismul a pătruns în India, iar budismul, în China, şi odată cu acesta, prin intermediul călugărilor savanţi, asemenea lui Xuanzang şi Yixin, şi cunoştinţele din domeniul matematicii,medicinii, foneticii, gramaticii şi astronomiei indiene; arta sculpturală şi pictura de fresce indiene, cu influenţe elenistice şi iraniene au ajuns să îmbogăţească patrimoniul artistic al Chinei, iar arta meşteşugarilor chinezi specialişti în producerea ţesăturilor de brocard a contribuit la înflorirea artei meşterilor din India.

După prăbuşirea falnicei dinastii Tang, împăraţii dinastiei Song (960-1279) pentru ocrotirea muncii paşnice şi creatoare a poporului chinez şi, poate, chiar a fiinţei sale naţionale, au adoptat o politică conciliatoare faţă de popoarele nomade în plină ascensiune şi afirmare din nordul şi nord-estul Chinei. Pentru a evita orice confruntare militară cu urmări tragice cu acestea, ei au acceptat chiar să le plătească tribut. Odată cu intensificarea agresivităţii popoarelor nomade din stepele mongole, circulaţia pe Drumurile Mătăsii pe uscat şi, implicit, contactele cu lumea eurasiatică au fost practic blocate. Dată fiind această situaţie, Curtea imperială Song şi-a concentrat atenţia spre lărgirea itinerariilor pe mare deschise în timpul dinastiei Han în sec. II î.e.n. – sec. III e.n. şi practicate cu succes în timpul domniei dinastiei Tang. Desfăşurării activităţii comerciale pe mare, care ulterior a primit numele Drumul Maritim al Mătăsii, le-au fost create condiţii favorabile: anual au fost construite 3000 de jonci oceanice – fenomen unic în istoria navigaţiei omenirii – înzestrate cu cea mai avansată tehnică de navigaţie (busolă, cârma montată pe etambou, compartimente etanşe, velatură pivotantă etc.), lansând pe apele Mărilor Chinei şi ale Oceanului Indian cea mai mare flotă comercială a lumii. Aceasta, aşa cum arată însemnările istorice, a ajuns în peste 50 de ţări ale Asiei de sud şi sud-est, ale subcontinentului indian, ale Peninsulei Arabe, ale coastelor estice ale Mării Mediterane şi ale Africii. Principalele produse transportate pentru schimburi comerciale erau: mătase, porţelan, ceai, unelte de producţie, tipărituri, picturi, medicamente. Exportul armelor şi ale unor produse din care se putea fabrica armament era strict interzis şi aspru pedepsit.

Pentru istoria Drumurilor Mătăsii, epoca cuceririlor mongole a marcat un moment de cea mai mare importanţă: „căile de comunicaţie dintre China şi Occident au cunoscut o dezvoltare şi influenţă fără precedent. A avut loc un intens proces de cunoaştere reciprocă”. După cuceririle ce au adus după sine dispariţia unor mari centre comerciale şi culturale, depopularea unor zone întinse, înainte înfloritoare, administraţia mongolă, pentru prima oară în istorie, a realizat o amplă reţea de legături şi comunicaţii pe întregul continent eurasiatic, practic de la Marea Galbenă şi până la Dunăre şi Marea Mediterană, reînviind şi amplificând tradiţionalele rute ale Drumurilor Mătăsii. La acesta s-a adăugat şi s-a activat „drumul stepelor”, care lega, încă din neolitic, Mongolia de bazinul inferior al Volgăi prin Djungaria şi Kazahstan şi ieşea direct spre câmpiile Europei Orientale.

Pentru a favoriza activitatea comercială pe aceste rute, pe întregul teritoriu de sub ocupaţie mongolă, a fost extinsă instituţia chineză a staţiilor de poştă. Pornind de la capitala imperiului Karakorum, mai târziu Dadu ( azi Beijing) pe această vastă reţea, din 12-13 km una de alta, se aflau 10 000 de staţii, ce dispuneau de 200 000 de cai şi ofereau cazare în hanuri, iar garnizoane militare asigurau securitatea călătorilor. Reţeaua staţiilor de poştă a permis circulaţia sigură şi rapidă a solilor dinastiei Yuan şi a comercianţilor de toate neamurile, în interiorul imperiului şi în afara sa. Concomitent, şi schimburile pe Drumul Maritim al Mătăsii, ce pornea din „cel mai mare port din lume” Quanzhou şi portul Guangzhou şi ajungea până la Golful Persic, au cunoscut o frecvenţă extrem de intensă

Dominaţia mongolă a favorizat răspândirea invenţiilor şi tehnicilor chineze în ţările de pe continentul eurasiatic şi ajungerea lor în tezaurul omenirii ca, de pildă, a xilogravurii, a tehnicii de tipărire cu caractere mobile, a armelor de foc etc. Hidrografi chinezi au contribuit la realizare sistemului de irigaţii din bazinul râurilor Tigru şi Eufrat. Influenţe chineze se pot constata în miniaturile persane, în ceramică, muzică şi arhitectură iraniană şi în apariţia peisajului în pictura maeştrilor europeni ai secolului al XIV-lea.

 Pe plan mondial, imperiul mongol s-a afirmat ca o putere de prim rang. În capitalele sale soseau solii regilor din Europa, ai papalităţii şi plecau, spre toate colţurile lumii, soli, călători, mesageri ai diferitelor culte şi comercianţi. Primul european care a ajuns la curtea Marelui Khan al Imperiului Mongol este călugărul franciscan Giovanni da Pian del Carpine (1182-1252). El a plecat în 1245, din Lyon , din însărcinarea Papei Inocenţiu IV pentru a obţine informaţii despre armata mongolă şi intenţiile acesteia în ce priveşte extinderea acţiunilor sale spre Europa Occidentală. După ce a parcurs 3000 de mile pe drumul stepelor în 106 zile,a participat la înscăunarea Marelui Khan Guyuk. El este autorul primei istorii a mongolilor în literatura europeană. O altă personalitate de seamă, a cărei scriere oferă informaţii de mare valoare pentru înţelegerea epocii istorice şi viaţa la curtea marilor hani mongoli, este călugărul franciscan olandez, William de Rubruk (1220-1293). După ce l-a însoţit pe regele Franţei, Ludovic IX în cea de a 7-a Cruciadă, în anul, 1253, din însărcinarea acestuia, a plecat în solie la Karakorum, capitala Marelui Khan Mongol Mongke, cu misiunea de a atrage puterea mongolă de partea creştinilor în lupta lor împotriva musulmanilor. La întoarcere, în 1255, el a prezentat raportul regelui: „Itinerarurium fratris Willielmi de Rubruquis de Ordine fratrum Minorum Galli, Anno gratia 1254 ad partes Orientalis”. Lucrarea, editată în limba engleză în anul 1600, constituie o capodoperă a literaturii geografice a evului mediu, care datorită documentării temeinice şi talentului literar al autorului, până în zilele noastre se citeşte cu interes şi folos.

Lucrările acestor doi autori, au deschis pentru europeni porţile cunoaşterii unei lumi noi şi a culturii sale, ele nu au însemnat doar descoperirea Orientului ci şi faptul că au incitat interesul pentru descoperirea unor noi şi noi spaţii ale planetei noastre.

In calitate de sol al curţii Marelui Khan Mongol a plecat, în 1275, călugărul nestorian Rabban Bar Sauma, împreună cu discipolul său Marc. Nestorienii bucurându-se de aprecierea şi încrederea khanilor mongoli, acestuia i s-a încredinţat o misiune la Roma şi pe lângă regii Franţei şi Angliei. În anii 1287 şi 1288, a fost primit la Constatinopol de papa Clement al III-lea, iar în Gasconia de Eduard I, regele Angliei şi, la Paris de regele Franţei, Filip cel Frumos. Descrierea călătoriei redactată după întoarcere, prima realizată de un locuitor al Chinei, conţine numeroase elemente inedite cu privire la Europa secolului al XIII-lea, precum şi date importante cu privire la zonele geografice parcurse.

În urma acestor pioneri, au urmat numeroşi alţi soli, alţi călători care prin scrierile lor au contribuit la cunoaşterea dintre popoarele eurasiei.

 Cartea călugărului daoist Qiu Chuji (1152 - ?), care timp de doi ani (1222-1224) a fost oaspete de onoare şi sfetnic al Marelui Khan Genghis în tabăra acestuia de lângă Kabul, Changchun zhenren xiyou lu ( Însemnările de călătorie în Apus al Iluminatului părinte Changchun) constituie un document de prima mână datorită datelor de mare valoare despre drumul anevoios parcurs, date pentru înţelegerea culturii şi modului de viaţa ale locuitorilor de-a lungul acestuia, precum şi viaţa şi organizarea taberei Marelui Khan Genghiz. Tradusă în limbi de circulaţie mondiala, cartea constituie, până în zilele noastre, o sursă de nelipsit pentru autorii lucrărilor despre acea epocă istorică.

Pe urmele acestor pioneri, au păşit numeroşi alţi soli, alţi călători care prin scrierile lor au contribuit la înţelegerea dintre popoarele Eurasiei, la împlinirea menirii materiale şi spirituale a Drumurilor Mătăsii.

Drumul Maritim al Mătăsii cunoaşte o perioadă de înflorire fără precedent la începutul Dinastiei Ming (1368-1644), acesta devenind o arteră maritimă importantă, ce lega continentele eurasiatic, african şi cel american. Flota imperială, formată din peste 200 de jonci oceanice şi un personal de 27.000 de oameni, reprezenta chintesenţa experienţei acumulate de constructorii de corăbii şi navigatorii chinezi de-a lungul mileniilor, dispunea de cea mai avansată tehnică de navigaţie a acelei epoci. Începând din 1405, timp de 28 de ani, această armadă ce avea în frunte pe amiralul şi diplomatul Zheng He (1371-1433), a străbătut apele Oceanului Indian până la Marea Roşie şi coastele de est ale Africii, facilitând contactele cu peste 30 de ţări şi schimburile comerciale şi culturale ale Imperiului Ming cu acestea. Performanţele sale au rămas unice, fără egal în istoria Drumului Maritim al Mătăsii , în analele navigaţiei chineze, dar şi în a celei mondiale. Ca urmare a politicii de izolare, „de închidere a porţilor” practicată ulterior de curtea imperială a dinastiilor Ming şi Qing (1644-1911), o dată cu intensificarea agresivităţii puterilor occidentale în extinderea lor colonială, Drumul Maritim al Mătăsii a Chinei a intrat în declin. Pe Drumurile Mătăsii pe uscat activitatea nu a încetat, dar a scăzut pe măsura intensificării transporturilor maritime ale ţărilor occidentale. Dacă la începutul dinastiei Ming, din capitala imperiului, Beijing plecau spre Samarcand caravane formate din 800 de cămile, în timpul dinastiei Qing ele au dispărut, oraşele prospere de pe Drumurile Mătăsii zăceau în ruine, căile, blocate. Drumurile Mătăsii au rămas doar o amintire, au intrat în istorie.

La începutul secolului al XX-lea, odată cu decăderea Imperiului Qing (1644-1911) întinsa Regiune Vestică - Regiunea Xinjiang din Republica Populară Chineză, unde în trecut pulsa viaţa Drumurilor Mătăsii a intrat în obiectivul intereselor colonialiste ce viza Asia Centrală al Imperiului Britanic şi cel Rus. În acest scop au fost iniţiate şi sponsorizate expediţii arheologice ce avea sarcina de a explora petele negre de pe harta acesteia şi de a culege informaţii complexe despre trecutul istoric şi potenţialul economic al acestei zone. In anul 1900, arheologul Aurel Stein, din însărcinarea Marii Britanii a sosit în zonă şi a făcut descoperiri senzaţionale. Atunci şi în următoarele trei expediţii (ultima în anul 1930), a scos din China un număr uriaş de piese unice ale patrimoniului naţional chinez şi a deschis „cursa celor şapte naţiuni pentru tezaurul budist din deşertul Taklamacan şi Gobi”, marcând începutul „jafului secolului”. Guvernul chinez a încercat să-l oprească, dar, în condiţiile istorice şi geografice date, nu a reuşit, decât prea târziu şi doar parţial, să-i pună capăt. Piese de valoare inestimabilă ale tezaurului naţional chinez au fost fraudulos scoase din ţară şi, azi, 30 de muzee din întreaga lume, cu precădere cele din Anglia, Franţa,Germania, Suedia, America, Rusia şi Japonia, se mândresc cu ele.

Istoria Drumurilor Mătăsii, nu s-a încheiat însă. Spiritul generos care i-a dat naştere şi a ţinut-o în viaţa – colaborarea paşnică, respectul pentru creaţiile spirituale şi materiale, bucuria de a oferi şi de-a primi - inspiră lumea contemporană în năzuinţa sa de a trăi în pace şi belşug.

 

prof.univ.dr.

Anna Eva BUDURA

 

Bibliografie selectivă

Zhongguo Lishi Da Cidian (Marele dicţionar al istoriei Chinei), vol. I şi II, Shanghai, 2000.

Encyclopedia of China. History, vol. I-III, Beijing, 2003.

CHEN LIANG, Silu shihua (Istoria Drumurilor Mătăsii), Lanzhou, 1983

WU XINHUA, Zhongguo gudai sichou zhi lu (Drumurile Mătăsii din antichitate ale Chinei), Chengdu, 2004.

XIAN YANYUN, Xunzhao cha ma gu dao (În căutarea vechiului drum al ceaiului şi cailor), Guangzhou, 2007.

HUYGHE,F.B şi HUYGHE,E., LES EMPIRES DU MIRAGE. Hommes, dieux et mythes sur la Route de la soie Traducere în limba chineză de Geng Sheng, Beijing, 2013.

Fengyun yu wai xing (Călători temerari pe meleagurile străine), redactor principal: Zhu Yafei, Jinan, 2004.

SHANGSHAQIANNIAN, Zheng He xia xi yang. 1421.Zhongguo faxian shijie. (Zheng He călătoreşte pe Marile Apusului. 1421. China descoperă lumea), Shanghai, 2004.

BUDURA, ANNA EVA, Soli, diplomaţi şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurtă privire istorică. Revista Română de Studii Eurasiatice. Anul III,nr.1-2/2007.

BUDURA, ANNA EVA, Soli,solii şi călători chinezi în spaţiul eurasiatic. Scurta privire istorică .II, Revista Română de Studii Eurasiatice. Anul IV, nr.1-2/2008.

BUDURA, ANNA EVA, Diplomaţia chineză – premise istorice şi spirituale. Bucureşti, 2008.

BUDURA , ANNA EVA, Tărâmul zeilor. Shen zhou. Bucureşti, 2008

HE PINGLI, ZHOU CHANGMING, The imperial inspection tours in the Ming Dynasty and Zheng He’s voyages to the Western Ocean (Indian Ocean). Revista Română de Studii Eurasiatice. Anul IV, nr.1-2/ 2008.

SHI PING, Ascensiunea şi declinul Drumului Maritim chinez al Mătăsii, Magazin Istoric, nr.6/ 2010.

SHI PING, Orizontul Marii Yitong: cu privire la Hua yi yitong şi caracterul expediţiilor pe mare ale lui Zheng He. Manuscris nepublicat, aflat în posesia autoarei.

YAO AN, Un pod între Europa şi Asia, “Drumurile mătăsii” şi schimburile dintre China şi zonele din Vest, reflectate în expoziţia “Comorile Chinei”. In albumul editat de Muzeul Naţional de Istoria României. Bucureşti, 2013

KODOLANYI JANOS, Julianus barat. Budapest,2001.

ZHOU LIANGXIAO,GU JUYING, Yuan dai shi (Istoria dinastiei Yuan), Shanghai, 1993.

PETRESCU IOANA, MARCO POLO messer Millione, Bucureşti, 1985.

WOOD, FRANCES, Did Marco Polo go to China? London,1995.

UHLIG, HELMUT, Drumul Mătăsii. Cultura universală antică între China şi Roma, Bucureşti, 2008.