România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Să nu uităm!

 

Ziua de 15 martie este ziua maghiarilor de pretutindeni.

Ea este una dintre cele trei sărbători naţionale ale Ungariei, zi în care se comemorează revoluţia de la 1848-49, prilej de omagiere a revoluţionarilor lor paşoptişti, parte dintre ei cu reale veleităţi şi merite incontestabile.

Deviza revoluţiei franceze dintre anii 1789-1794 „LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE” a avut continuitate şi-n Europa anilor 1848-1849 ( inclusiv în Principatele Române), iar Ungaria nu făcea excepţie, cel puţin în prima parte şi cel puţin din punct de vedere teoretic.

La 15 martie 1848, odată cu declanşarea revoluţiei Ungariei, s-a făcut public Programul acesteia unde, la punctul 12, era prevăzută unirea Transilvaniei cu Ungaria fără să se consulte voinţa românilor covârşitor majoritari. Cu alte cuvinte s-a trecut în fapt la alipirea forţată a Ardealului la Ungaria. Cuvintele „în fapt” au însemnat însă violenţe atroce, vărsări de sânge românesc, maltratări şi mutilări. O serie de documente scrise rămase în arhive depun mărturii incontestabile în acest sens.

În cele ce urmează, eu mă limitez doar la nişte referiri succinte, fără a intra în amănuntele confruntărilor armate. S-au adus în Transilvania unităţi echipate cu puşti şi tunuri, s-au creat acele „tribunale de sânge” („vérbíróság”), au fost ridicate spânzurători împotriva celor care se opuneau, iar ameninţările mergeau până la exterminarea prin sabie a românilor. Lozinca lor era „Uniune sau moarte” („Unió vagy halál”). Mulţi intelectuali ai satelor: învăţători, preoţi, funcţionari, dar şi ţărani români de rând au fost omorâţi (spânzuraţi, arşi, împuşcaţi, iar cadavrele lor batjocorite).

Numărul românilor cărora li s-a răpit viaţa s-a ridicat la cifra de 40.000, dintre care, din oastea lui Avram Iancu, viteazul şi dârzul lor oponent: 4 prefecţi ucişi, 10 tribuni omorâţi, peste 100 centurioni căzuţi în luptă; de asemeni, în jur de 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, iar peste 300 de sate româneşti au fost arse şi rase de pe faţa pământului.

Nu pot totuşi să nu scot în evidenţă perfidia comandanţilor de atunci ai maghiarimii la întâlnirea de la 25 aprilie 1849 de la Mihăileni dintre prefecţii Iancului cu deputatul trădător Dragoş prin care s-a stabilit şi parafat că „o încetare de arme ar fi de mare folos”.

La aceasta, comandantul militar Hátváni a semnat „învoirea de o încetare de arme nedeterminată”. A venit apoi asigurarea dietei de la Budapesta  prin deputatul Dragoş „pe omenia guvernului maghiar”1, pentru ca la 9 mai 1849 acelaşi Hátváni  să împuşte mai mulţi români care s-au încrezut în cuvântul lui, printre care şi pe prefectul Dobra, iar pe prefectul Buteanu să-l pună în lanţuri.

Iată cât preţ se poate pune pe cuvântul lor. Să nu uităm asta!

Astfel, revoluţia maghiară a încetat să mai fie revoluţie, ci s-a transformat într-o contrarevoluţie, într-un război îndreptat împotriva românilor ardeleni care nu doreau şi nu acceptau acea „unire”.

Cuvintele „libertate, egalitate, fraternitate” au rămas simple vorbe. S-au adeverit versurile din fabula lui Grigore Alexandrescu intitulată „Câinele şi căţelul”, adică: „vrem egalitate dar nu pentru căţei”.

Ca principali vinovaţi pentru acest genocid s-au „remarcat”: ofiţerul slovac devenit peste noapte ungur şi conducător al „revoluţiei” cu numele maghiarizat- Kossuth Lajos , apoi poetul sârb Alexandar Petrovici ajuns şi el ungurul  Petőfi Sándor - poetul naţional al acestei etnii, la care s-au adăugat 13 generali-călăi. Acestora din urmă, relativ recent, li s-au ridicat statui la Arad şi au fost cinstiţi ca eroi ai poporului maghiar. E cel puţin revoltător faptul că statuile au fost ridicate cu aprobarea guvernului român condus de premierul român Adrian Năstase!

Revin cu continuarea ideii că pe fondul unor asemenea „merite istorice”(!) prezentate succint mai sus maghiarimea îşi sărbătoreşte an de an ziua de 15 martie.

Cu îngăduinţa organelor administrative locale româneşti au loc ceremonii de depuneri de coroane de flori la diverse monumente maghiare din localităţile Transilvaniei, slujbe religioase, marşuri, spectacole şi discursuri în amintirea a ceea ce s-a întâmplat în anii 1848-49.

Sufletele celor 40.000 de români ardeleni ucişi în mod barbar de către urmaşii celor veniţi din stepele mongole cer însă ca 15 martie să fie zi de doliu naţional pentru noi şi nicidecum prilej de bucurie şi petrecere pentru alţii.

Culmea obrăzniciei ajunge până acolo încât nume sonore din lumea hungarismului de azi afirmă fără nicio jenă că 1 Decembrie ar trebui considerată zi de doliu (!) pentru că la acea dată din anul 1918 ei au pierdut teritoriile pe care le-au deţinut şi exploatat fără niciun just temei. Se uită sau se face uitat faptul că întregirea administrativ-teritorială a spaţiului românesc s-a făcut relativ paşnic, la voinţa populaţiei majoritare din toate provinciile, potrivit dreptului la autodeterminare, consfinţit în tratate la nivelul întregii Europe. Asemenea persoane, cu asemenea mentalităţi, s-au cocoţat şi trăiesc bine mersi de peste 20 de ani în Parlamentul României, în Guvernul României, ba au ajuns consilieri şi sfătuitori la preşedintele ţării, la primul ministru al ţării şi în alte cabinete sus-puse.

Revoltător şi îngrijorător în acelaşi timp este faptul că de la an la an manifestaţiile şi manifestările cetăţenilor români de etnie maghiară îmbracă un caracter tot mai evident segregaţionist, urmărindu-se un final cu sfârtecare teritorială, cu ruperea Ardealului de la trupul ţării.

Ziua de 15 martie 2014 a atins în acest sens cote nemaiîntâlnite care ar fi îngrijorat conducerea politică cât de cât responsabilă din oricare altă ţară, în afară de România. Ca la noi la nimeni!

Spiritul conciliant al poporului român (de multe ori păgubos!) să zicem că le-ar fi permis ungurilor din Ardeal să-şi sărbătorească ziua, dar totul în limita decenţei.

Ce decenţă mai poate fi aceea, în condiţiile în care la Tg. Mureş s-a defilat, printre steaguri cu însemnele Ungariei şi lozinci ungureşti, şi cu una scrisă în limba română: „Români luaţi-vă opincile şi plecaţi din Ardeal”.

La aceasta, întreaga mass-media românească a tăcut, chipurile ca să nu incite la intoleranţă(!). Dar toleranţă până unde şi până când?!

În jurul pancartei cu această lozincă nu erau doar unul sau doi descreieraţi, ci zeci de manifestanţi. Se pot aminti aici cuvintele scriitorului Costache Negruzzi spuse prin gura domnitorului Alexandru Lăpuşneanu care i-a răspuns vornicului Moţoc :„proşti, proşti, dar mulţi!”.

Tot în aceeaşi zi şi tot cu acel prilej pe străzile Tg. Mureş-ului se vorbea numai ungureşte (parcă românii ar fi dispărut peste noapte!). Asta n-ar fi nimic, dacă nu s-ar fi auzit cuvinte injurioase la adresa românilor, inclusiv acea poreclă degradantă care se perpetuează de zeci de generaţii şi care sună aşa: „Büdös Oláh”(„valah împuţit” - n.n.). La unul dintre posturile noastre de televiziune s-au făcut scurte comentarii pe această idee (mă mir că – în sfârşit - cineva a avut curajul!), dar s-a tradus inexact - „puturos”. Nu! Nu e aşa! Celălalt cuvânt, cel real, e mult mai înjositor.

De fapt adevărul este trunchiat şi atunci când se vorbeşte de atrocităţile săvârşite de armata horthistă în timpul Dictatului de la Viena. Peste tot locul se scrie (şi se spune) „armata horthistă”  în sus, „armata horthistă” în jos! În realitate ea n-ar fi putut săvârşi ceea ce a făcut fără să fi fost sprijinită, ajutată şi îndrumată de etnia maghiară locală, multă, puţină, cât a fost ea în raport de localităţi şi de sentimentele ei faţă de români (pentru că au fost şi unguri omenoşi, să recunoaştem).

Revenind la perioada lui martie 2014  reprezentanţi ai partidului naţionalist din Ungaria – Fidesz, dar mai ales al extremiştilor Jobbik îşi făceau de cap prin Ardeal, cu şefii lor în frunte. Până şi vicepremierul Semjen Zsolt ne-a „vizitat” ţara ca musafir nepoftit (oficial), dar prevalându-se de: democraţie, libera circulaţie şi de deplasare a persoanelor etc, etc.

Dar acest înalt demnitar n-a venit oricum. La Tg. Secuiesc a intrat în oraş călare pe un cal şi însoţit de un altul, tot călare. La un post de televiziune de-al nostru s-a încercat ironizarea gestului, criticând faptul că în secolul XXI nu s-a găsit un mijloc de deplasare mai modern. Doamne, câtă naivitate sau câtă prostie sau şi una şi alta! Păi, intrarea într-o localitate (oraş, cetate, etc) a unui demnitar călare pe cal, indiferent cum s-ar fi numit şi de unde ar fi venit, în toate epocile istorice a simbolizat venirea cuceritorului, a stăpânului, dar şi a eliberatorului sau a ... „eliberatorului” (!).

Treziţi-vă români şi daţi-vă seama de pericol!

La aplicarea Dictatului de la Viena, în septembrie 1940, amiralul Horthy Miklós (amiral fără flotă, într-o ţară fără mare!) - dictatorul Ungariei fasciste a intrat în oraşul Cluj tot călare. E drept că atunci a fost un cal alb; probabil că secuii de acum nu mai au decât cai negri (!?). Haz de necaz!

În replică la tot ce s-a întâmplat atunci, în martie 2014, măsura luată de guvernanţii noştri prin declararea ca indezirabili doar a trei extremişti unguri şi interzicerea intrării lor pe teritoriul ţării noastre pentru un timp scurt, e nesemnificativă.

Acest vicepremier Zsolt continuă să dea buzna în România cu tot felul de motive şi pretexte, parcă n-ar avea şi treburi pe acasă! Probabil pentru el şi pentru ei termenul „acasă” presupune inclusiv judeţele Harghita şi Covasna. Reacţia conducerii ţării noastre e nulă, deşi se ştie că el, vicepremierul Ungariei, vine de fiecare dată ca să dea „lecţii” deloc favorabile unităţii noastre statale.

De fapt, din anii 1990 încoace, toţi care s-au succedat la putere, mai mult sau mai puţin, şi-au urmărit interesele lor personale şi de grup, n-au văzut ţara, n-au auzit glasul poporului şi doleanţele lui. N-au văzut sau nu i-a interesat că ţara şi poporul sărăcesc de la zi la zi, că tot ce a construit românul în timp de zeci de ani se distruge ori se fură de către ei şi acoliţii lor, inclusiv cei externi.

Mă străduiesc să nu mă pierd în problemele de natură economică pentru că altul e scopul şi subiectul acestui articol, dar nu pot să nu evidenţiez cel puţin situaţia legată de vânzarea pământului la străini. Toate ţările europene şi-au luat măsuri de protecţie, de limitare a năvălirii altora pe propriul lor pământ, Ungaria fiind „fruntaşă” în acest sens, doar noi, adică conducătorii noştri nu.

Revenind la subiect, Slovacia de exemplu care e membră U.E. încă înaintea noastră este foarte fermă în tratarea musafirilor nepoftiţi care chipurile vor să le viziteze ţara, iar cu privire la dubla cetăţenie manifestă aceeaşi fermitate, măsurile fiind aşijderea.

Scurt şi la obiect. Şi nu se sperie nimeni acolo nici de U.E., nici de F.M.I. şi nici de alte organisme pe post de bau-bau. Aceasta este o realitate pe care eu doar o constat.

În altă ordine de idei, sub motivul (sau pretextul) aşa-zisei globalizări europene, doar ţara noastră pleacă capul şi renunţă la tot ce e legat de independenţă, pe plan economic, social şi celelalte, în timp ce „vecinii” noştri prin politica paşilor mărunţi îşi realizează propriile interese, reuşind încet-încet mai mult, tot mai mult.

Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu îmbrăţişez extremismul de niciun fel, dar  nu pot accepta să-şi facă de cap străinii la noi în ţară pe post de sfătuitori, diriguitori şi în ultimă instanţă - stăpâni.

Dacă guvernanţii noştri tac sau se fac că nu văd niciun pericol, alta e atitudinea şi poziţia românului de rând, chiar şi prin unii reprezentanţi ai săi. Doar un singur exemplu vreau să dau, luat din lumea celor „nebătăioşi” ca să nu se spună că numai extremele ţipă. Un preot ortodox, cu calităţi duhovniceşti deosebite, bun şi blând ca un copil – preotul monah Lazăr (Dumitru) Ţabra, până în anul 2008 (când a trecut la cele veşnice) oficiind la Schitul „Sfântul Lazăr” din Alba Iulia n-a mai putut răbda realităţi din ţara noastră şi de la amvon s-a ridicat la nivelul de poet popular, strigând:

„........................................................................

Bai mult că epigonii, corupţii şi magnaţii

Se luptă pentru ţară, s-o scoată-n licitaţii.

Oare unde ni-s eroii, să moară pentru ţară,

Că, astăzi, mulţi români sunt ţării lor povară.

 

De aceea, vezi, de aceea nu-i bine între noi,

Că pre-am uitat de ţară, de ale ei nevoi,

Prea se-mbulzesc străinii s-o cumpere cu mană,

Iar profitorii o vând, de parc-ar fi orfană”

 

O problemă deosebit de periculoasă pentru fiinţa noastră naţională este aceea la care autorităţile maghiare care s-au succedat pe pământul Ardealului au excelat, adică în deznaţionalizarea românilor.

Au făcut-o prin metode care de care mai perfide, în raport cu particularităţile fiecărei grupări sociale. Pe cei avuţi i-au înnobilat, pentru cei însetaţi de cultură le-au creat şcoli, iar la cei simpli le-au aplicat violenţă fizică până la tortură.

Astfel, numai în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, veche de peste 1000 de ani, lângă unul din pereţii laterali din interior, pe un panou, sunt scrise numele unor nobili maghiari care au fost români sadea; apar nume ca: Stoica, Burian şi altele care nu au putut fi maghiarizate.

De asemeni, tot în această catedrală este înmormântat unul dintre eroii români ardeleni cu care ne mândrim toţi – Iancu de Hunedoara, fiul lui Voicu din neamul Corvineştilor, elogiat şi de Andrei Mureşanu în versurile imnului nostru naţional „Deşteaptă-te române”. Numai că pe mormânt este încrustat a fi János  Hunyadi. De fiecare dată când mă apropii de acest mormânt am un gust amar văzând că în permanenţă este acoperit cu coroniţe şi panglici tricolore: roşu, alb şi verde (!), iar înscrisurile sunt doar în limba maghiară. Nu am văzut niciodată, repet-niciodată, vreo panglică cu tricolor: roşu, galben şi albastru. De ce oare?- Întrebare retorică.

*

În legătură cu problema învăţământului am un exemplu trist şi tragic din propria mea familie. Ca să detaliez trebuie să întorc roata timpului înapoi şi să încep cu realităţi de peste un secol. Mă tem că voi plictisi pe cititor, dar ori spun totul, ori nu spun nimic!

Bunicii mei din partea tatălui au fost moţi din jurul Abrudului. Bunica s-a născut la 5 august 1892 în comuna Bucium din familia Lăturean, nume dispărut acum din zonă. Era copilul mezin al părinţilor şi pentru că o chema Maria o alintau cu diminutivul Mali.

Numai după ce am citit relativ recent romanul autobiografic al scriitorului Ovidiu Bîrlea, roman intitulat „Şteampuri fără apă” am înţeles drama buciumanilor trăită pe la anii 1870.

Subsolul Buciumului era bogat în aur, iar buciumanii sfredeleau pe câte un filon din acel metal preţios, asigurându-şi astfel existenţa. Erau bogaţi buciumanii, deoarece cu aur îşi puteau procura orice. Am văzut fotografii îngălbenite de timp din acea vreme în care bărbaţii erau încălţaţi cu cizme, iar femeile cu ghetuţe cu căputa înaltă, cum poartă azi vestitele dansatoare de la Căpâlna. Or, se ştie că încălţămintea tradiţională a românului de atunci era opinca.

Perioada lor de bunăstare s-a sfârşit pe la anii amintiţi mai sus, atunci când autorităţile chezaro-crăieşti au concesionat „mina domnească” la o societate franceză. Bieţii băieşi (aşa cum erau numiţi sfredelitorii pământului) care făceau concurenţă acţionarilor străini au fost sabotaţi şi apoi alungaţi cu ajutorul jandarmilor unguri, cei cu pene de cocoş la pălărie şi care foloseau tortúri de neimaginat împotriva localnicilor români. Toate acestea sunt descrise detaliat în carte.

Timp de 10 ani societatea franceză a secătuit de aur toată zona, printr-o exploatare intensivă, apoi a plecat (atenţie români, la Roşia Montană de azi!).

Băieşii de altă dată n-au mai avut ce agonisi aşa că treptat s-au pustiit; parte din ei au ajuns la minele de cărbuni din Valea Jiului.

Aceeaşi soartă a avut-o şi familia Lăturean.

Părinţii cu patru fete şi un băiat s-au stabilit la Aninoasa. Aici, exploatarea minieră avea nevoie de mulţi meseriaşi, or, cei veniţi din Munţii Apuseni erau la mare căutare. De ce? – Deşi mai puţini la număr, erau mai valoroşi profesional decât secuii veniţi sau aduşi de la Bălan din Harghita. Şi eu, copil fiind, am auzit expresii specifice din limba germană: „Ştaigăr”, „obăr” şi altele, exprimând funcţiile pe care le ocupau la mină minerii moţi.

Ei, acum urmează „bucuria”.

La Aninoasa nu era decât şcoală ungurească.

Lăturean-tatăl, având alt nivel de civilizaţie faţă de „barabele” venite din toate colţurile ţărilor ungureşti şi româneşti, nu putea concepe ca urmaşii săi să nu ştie carte. Dacă cei patru copii mai mari apucaseră să facă şcoala românească la Bucium (din cartea amintită am aflat că la Bucium ar fi fost şi farmacie), mezina Mali vrând-nevrând trebuia să facă şcoală ungurească.

Mi s-a povestit că atunci cursurile şcolare se desfăşurau atât dimineaţa cât şi după–masa, cu o pauză de câteva ore la prânz.

În clasa bunicii mele erau numai două românce, ea şi o colegă venită cu părinţii tot din munţii Apuseni. Nici la şcoală, dar nici chiar pe stradă ele nu aveau voie să vorbească decât ungureşte! Cele două prietene însă nu se conformau restricţiilor, aşa că erau spionate de către celelalte şi la venirea la cursuri după-masa, câte o „binevoitoare” le pâra:

- Doamna învăţătoare, Lăturean şi Costinaş iar au vorbit momârlăneşte („momârlan” a fost şi este porecla  dată ţăranilor localnici din Valea Jiului-n.n.).

Urmau imediat represaliile. Cele două recalcitrante erau puse în genunchi pe boabe de porumb. În acest mod urmau ele cursurile aproape în toate după-mesele.

Într-una din zile în clasă a intrat intempestiv directorul şcolii şi văzându-le în genunchi a întrebat doar atât:

- Iarăşi?

Acest singur cuvânt dovedea faptul că cerbicia celor două copile – pui de moţ (!) era cunoscută în întreaga şcoală.

Efectul s-a văzut a doua zi. Împreună cu boabele de porumb au apărut şi coji de nucă mărunţite.......

Aşa a învăţat bunica mea carte ungurească!

Toate acestea, cu fragmente şi reluări, le povestea bunica nepotului ei, adică mie, pe măsură ce creşteam. Când am ajuns în clasele primare îi „cenzuram” scrisorile adresate rudelor, ştiind că are unele deficienţe la scrisul în limba română. În naivitatea mea, Doamne ce mândru eram când descopeream câte un „tz” în loc de „ţ” sau alte asemenea. Ironizând-o cu răutatea nevinovată a copiilor nu înţelegeam atunci de ce la observaţiile mele uneori îi apăreau lacrimi în ochi. Cu mintea mea de copil de atunci nu-mi dădeam seama că lacrimile i se datorau amintirilor din şcoala ungurească.

Mult mai târziu şi cu totul întâmplător i-am descoperit odată o mică bătătură la colţul uneia dintre buze. Întrebând-o de provenienţă mi-a mărturisit că i se trage tot din perioada şcolară. Îşi muşca buzele de durerea ce o simţeau genunchii ei plăpânzi de copil de la cojile de nucă ce-i străpungeau pielea. Nu avea curajul să spună ce pătimeşte nici acasă părinţilor, în naivitatea ei temându-se de alte represalii. Aceste pedepse nemeritate le înverşunau şi mai mult pe cele două românce care nu renunţau la limba MAMEI ROMÂNIA.  Fără a avea cunoştinţe medicale, să ne imaginăm cât de intense şi de repetate au fost acele reacţii dacă urmele s-au păstrat din copilărie până la bătrâneţe.

Am scris toate acestea ca să se ştie. Nu ură, nu răzbunare, ci doar atât: să se ştie şi să nu se uite!         

Vreun cârcotaş cu anumite interese, citind cele de mai sus ar putea riposta imediat, spunând:

- Ce vine ăsta cu poveşti de pe timpul bunicii? Ce spune el a fost hă, hă acum o sută de ani!

Cârcotaşii să aibă răbdare şi să asculte o altă poveste adevărată de o dată mai recentă, din zilele noastre.

Eu am făcut liceul la Blaj. După absolvire, la toate întâlnirile noastre din 10 în 10 ani (aşa cum se obişnuieşte) am făcut parte din colectivul de organizare. Având profesia pe care o am, colegii din acest colectiv m-au însărcinat de fiecare dată să-i identific şi să-i înştiinţez pe cei împrăştiaţi prin toată ţara, ca să nu spun prin toată lumea.

Nu reuşeam însă să o găsesc pe o colegă de clasă (noi am fost şapte clase paralele) care se numea M.M. din Veza, de lângă Blaj. Ştiam că provenea dintr-o familie de români, oameni serioşi, tatăl fiind mecanic de locomotivă. Despre ea mai cunoşteam că făcuse Facultatea de Filologie la Cluj-Napoca, ajunsese profesoară de limba şi literatura română, iar la absolvire fusese repartizată pe undeva, prin secuime. Nimic mai mult, pentru că între timp familia i se risipise, unii chiar decedând.

Când se apropia întâlnirea noastră de 50 de ani, colegul meu de bancă a insistat mult să o găsesc. În şcoală ei fuseseră prieteni apropiaţi, aşa cum – în adolescenţă- apar primii fiori ai dragostei. Acum ţinea mult să o reîntâlnească pe Mărioara, să afle ce a ajuns ea în viaţă.  Mă mai ironiza uneori, spunând că eu cu poliţia mea (!) nu sunt în stare să-i îndeplinesc dorinţa.

M-am îndârjit, chiar mi-am pus în „funcţiune” legăturile profesionale şi - în sfârşit - am găsit-o. Prin căsătorie, purta nume maghiar şi locuia într-un sat de lângă Miercurea Ciuc. Până aici nimic neobişnuit. E plină ţara de familii mixte. Ea era pensionară, fusese profesoară de limba română la un liceu din municipiul reşedinţă de judeţ. Contactând-o, a acceptat să vină la întâlnire şi a şi făcut-o, dar de acum începe surpriza.

Era însoţită de doi vlăjgani cu figuri încruntate de honvezi, mustăcioşi, doar că unul era tânăr şi celălalt mai în vârstă. Am înţeles că erau soţul şi fiul ei. Soţul vorbea rău româneşte, iar fiul deloc. Ea, profesoara de limba română făcea pe translatorul din română în maghiară pentru ca fiul ei să ştie ce se discuta între noi. Doamne! Ea, profesoara de limba română nu reuşise (sau nu a fost lăsată?) să-şi înveţe copilul limba mamei sale!!

Toţi colegii eram plini de întrebări: ce s-a întâmplat cu ea, ce a făcut, cum a ajuns unde a ajuns şi multe altele. Dar, ce? Parcă puteam sta de vorbă cu ea? Era însoţită în tot locul de cei doi „gardieni”. Chiar şi la clasă a fost însoţită, chipurile pe motiv să vadă şi ei unde a învăţat ea carte. Nu mai era Mărioara noastră, ci Marika (Moriko, după o pronunţie aproximativă).

Nu au mai venit nici la tradiţionala masă colegială. Ei, cei trei, au fost primii care au plecat.

Ce ar mai fi nevoie de spus? Cine ştie ce compromisuri a trebuit să facă de-a lungul anilor pentru ca să rămână în învăţământ, să nu fie alungată ca alţi dascăli români ajunşi în secuime.

Domnilor diriguitori ai ţării, se întâmplă în România! În România de azi, aşa cum e condusă!

*

Dar, să revin. Revin la familia mea, căci nu am spus încă tot ce am dorit să se afle.

Bunicul meu s-a născut la data de 10 iunie 1889 în satul Soharu, acum un fel de cartier al oraşului Abrud numit Abrud-Sat.

Şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii în satul natal, venind în Valea Jiului mai târziu.

Ne găsim în plin Imperiu Habsburgic. Femeile moaţe tricotau în acea vreme pulovere de casă; lâna o vopseau după reţete doar de ele cunoscute, iar la manşeta mânecilor, tot din tricot, imprimau culorile: roşu, galben şi albastru. Nu era moţ care să se respecte şi care să nu aibă la îmbrăcăminte culorile sfinte româneşti. Prin asta îşi exprimau ei în mod simbolic apartenenţa la ţara mamă.

Bunicul meu, tânăr fiind, nu făcea nici el excepţie.

Autorităţile chezaro-crăieşti cunoşteau acest aspect şi nu erau deloc de acord cu el. Fioroşii jandarmi unguri făceau o adevărată vânătoare pentru a-i descoperi pe „rebeli” şi a-i reprima cu sălbăticie. La toate întâlnirile organizate între moţi apăreau şi ei, făceau controale şi percheziţii corporale, apoi – vai de cei la care găseau: roşu, galben şi albastru!

Horele duminicale de la Soharu de la „moara lui Ţârcaş” erau prilej pentru tineri să se adune şi să danseze vestitele lor ţarini, în special ţarina Abrudului care se păstrează până în zilele noastre. Dar era prilej şi pentru jandarmi să–şi facă nedoritele lor controale, astfel încât atunci când auzeau cântec de joc porneau la „vânătoare.”

Moţii noştri au găsit însă antidotul. Acolo, pe dealul lor, au instituit un post temporar de pază. Când se vedeau de la distanţă faimoasele pălării cu pene de cocoş, cei în serviciu dădeau alarma, iar la sosirea „vânătorilor” locul era pustiu.

Într-una din duminici tânărul din postul de pază nu şi-a făcut datoria: ori a plecat, ori a adormit, ori pur şi simplu n-a fost atent. Destul că la un moment dat ceilalţi tineri s-au trezit înconjuraţi de jandarmi.

S-a făcut controlul şi cei prinşi în flagrant au fost luaţi între baionete şi duşi la postul de jandarmi din Abrud. Printre ei şi bunicul meu.

Aici au fost puşi să se dezbrace până la brâu şi culcaţi pe burtă, unul lângă celălalt, precum scrumbiile. Jandarmii aveau ca arme carabinele acelea lungi marca A.U., iar la ele vergele metalice pentru curăţirea ţevilor, tot atât de lungi. Acele vergele au intrat în acţiune. Peste spinările goale izbea fierul până puşca sângele.

Bunicul meu nu mai ştie cât timp a fost bătut şi nici cine şi cum l-a dus acasă. S-a trezit culcat pe prispă (târnaţ, cum se spune în Ardeal) unde a zăcut două săptămâni. În tot acest timp a urinat numai sânge. Dar până la urmă tinereţea a învins şi încet-încet s-a întremat.

Nu mai  putea rămâne însă nici la Soharu şi nici la Abrud. Intrase în vizorul jandarmilor unguri.

A plecat în Valea Jiului, întâi la Aninoasa şi apoi la Vulcan, unde era deja fratele său mai mare. Aici l-a prins începutul primului război mondial. Puloverul cu tricolorul românesc pentru care a fost schingiuit la Abrud avea          să-l salveze de la moarte.

Dar, să nu devansez.

Ba, chiar vreau să fac o divagaţie, utilă consider eu, iar legătura se va vedea mai târziu.

Împăratul Napoleaon Bonaparte în „Memorii de război” scrie undeva despre rezistenţa armatelor austriece în faţa marşului său triumfător către est, dar finalizat apoi în mod dramatic. Dă ca exemplu regimentele grănicereşti de la Năsăud şi Orlat care nu numai că luptau cu vitejie, dar în confruntările directe, corp la corp, îi îngrozeau pe francezi cu strigătul lor de luptă „dăi-mă”.

Aici, ilustrul strateg militar face două greşeli. În primul rând acele regimente erau formate numai din români ardeleni, nu şi din alte naţii; deci, nimic austriac.

A doua greşeală este explicabilă. Alfabetul francez nu are litera „ă” ci doar „a”. Ca urmare, bravii noştri ostaşi români nu-i îngrozeau pe francezi cu „dai-ma”, ci „dă-i, mă!”. E strigătul specific de îndemn când românul se înverşunează să-l învingă pe acela care îi este duşman sau cel puţin adversar.

În mod indirect şi involuntar faimosul şi respectatul împărat a adus un omagiu bărbăţiei în luptă a conaţionalilor noştri din vremurile sale.

Revenind la aspectele privind primul război mondial, românii ardeleni s-au aflat într-o situaţie delicată. De aceea, pentru a preveni orice neplăceri, autorităţile austro-ungare  i-au trimis pe unii să lupte pe fronturile îndepărtate din Italia sau Galiţia, iar pe alţii i-au mobilizat pe loc, la activităţi auxiliare, fără să le dea armament pe mână.

În cea de-a doua categorie a fost şi bunicul meu. Era îmbrăcat în uniformă chezaro-crăiască, dar ca simplu soldat neinstruit, care vedea armamentul doar de la distanţă.

La momentul la care trupele române înaintau vertiginos peste Carpaţi s-a încercat constituirea unui punct întărit de rezistenţă cu sârmă ghimpată şi tranşee bine consolidate pe aliniamentul Băniţa-Merişor din masivul Parâng-Retezat. Unul dintre „constructori” era şi bunicul.

Intenţiile autorităţilor militare n-au ajuns însă la finalizare. Ofensiva românească a fost foarte puternică, trupele combatante austro-maghiare s-au retras în derivă, iar auxiliarii au rămas în tranşee.

Spre surprinderea acestora din urmă s-a auzit în curând vorbă românească, comenzi aspre, răstite.

Deodată, bunicul meu a văzut deasupra sa, adică deasupra tranşeei în care se afla, chipul unui soldat român care îl privea deloc binevoitor, iar de alături îndemnul:

- Dă-i, mă! (acum, înţelegeţi legătura?). Dă-i la cap, bozgorului!

Doar a apucat să vadă un pat de armă care i se îndrepta ameninţător spre creştet. Instinctiv a ridicat braţul să se apere. De sub mâneca vestonului militar a apărut manşeta puloverului cu tricolorul românesc, cunoscut de acum de către cititori. Nicio surpriză în asta. Muncitorul simplu, nevoiaş, poartă un pulover ani de zile, până se rupe.

Surpriza a fost însă pentru trupa care înaintase. Imediat s-a auzit o altă comandă:

- Opriţi-vă, măi! Aici sunt români de-ai noştri.

Întregul front a înlemnit. Nu se mai auzea niciun foc de armă, niciun strigăt de luptă. Au apărut tot soiul de comandanţi, până la nivel de general. Întrebările au început să curgă precum ropotele de ploaie, vara:

- Ce e cu voi? De unde sunteţi? Ce căutaţi aici? De ce purtaţi uniforma asta?

Apoi, lucrurile s-au lămurit destul de repede, primindu-se explicaţiile de rigoare.

„Soldaţilor chezaro-crăieşti” li s-au dat pe loc foi de drum, ordine scrise de lăsare la vatră şi a plecat fiecare de pe unde era.

Bunicul a fost angajat imediat la mină. Războiul avea nevoie şi de cărbune. La mină era tot un fel de front.

Tricolorul românesc pentru care bunicul meu a fost schingiuit la Abrud, peste ani, i-a salvat viaţa. Lui şi camarazilor săi...

*

Acum, de curând, nepoata mea şi-a făcut un costum popular. Ea este membră a corului „THEOTOKOS” de pe lângă Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia şi avea nevoie de o asemenea costumaţie.

Se ştie că orice costum popular românesc ardelenesc are pentru sexul feminin,  la nivelul brâului, o cingătoare în culorile: roşu, galben şi albastru.

Când am văzut-o îmbrăcată în acest costum, i-am spus:

- Să ai grijă de tricolorul românesc. Pentru familia noastră el este şi sfânt şi scump. Să nu uiţi asta! Aşa cum eu nu am uitat, nici tu să nu uiţi!

*

Intenţionam să mă opresc aici. Viaţa însă mi-a dovedit că istoria se repetă. Unele evenimente se perpetuează de la o generaţie la alta aşa că am hotărât să aduc în faţa cititorilor un alt personaj din arborele genealogic, respectiv pe tatăl meu.

Am hotărât acest lucru când am aflat că la 15 martie 2014 pe străzile Tg. Mureş-ului s-au auzit din nou cuvintele infamante ale poreclei degradante dată românilor – „Büdös Oláh”. El – tatăl meu - a fost stigmatizat cu aceste cuvinte în împrejurări deosebite, în anul 1936.

Făcuse armata la jandarmi în perioada 1933-1936. După anul de instruire, a purtat apoi timp de doi ani gradul de caporal şi funcţia de şef de post de pază la sectorul de vânătoare regală de la Săvârşin-Arad.

Îmi povestea în copilăria mea cât de mândru fusese atunci de uniforma sa. Fiind aproape permanent în contact cu membrii familiei regale, ţinuta trebuia să fie pe potrivă: cizme ofiţereşti în loc de bocanci soldăţeşti, centură cu diagonală, eghileţi la epoleţi şi alte asemenea.

În vremea aceea, la liberarea din armată foştii militari în termen plecau acasă cu uniforma militară, pe care apoi o trimiteau prin poştă la unitatea de care aparţinuseră.

Într-un asemenea mod „galonat” a plecat şi tatăl meu. Gara din Arad era ticsită de militarii care se liberau. Aceştia se îmbulzeau în faţa unor porţi ce nu se deschideau decât atunci când erau trase trenurile la peron.

Tatăl meu era înconjurat de grupul cu care făcuse împreună armata, iar întâmplător, alăturat era un grup de militari care vorbeau între ei ungureşte. Toţi înalţi de 1,90m, robuşti, aşa cum stă bine secuilor, doar că niciunul nu era gradat.

Probabil, nu probabil, ci în mod sigur, invidia făcea ca să se discute injurios la adresa caporalului de jandarmi îmbrăcat impecabil. Nu bănuiau ei, secuii, că acest român cunoaşte limba maghiară la perfecţie, învăţată de la părinţi (vă mai amintiţi de bunica cu şcoala ei ungurească?!).

Tatăl meu tăcea. Tăcea şi asculta. N-a reacţionat în vreun fel nici la „mămăligar”, nici la „opincar” acum încălţat cu cizme, nici la altele.

Când însă a auzit „Büdös Oláh” n-a mai putut răbda. A lovit cu cizma valiza specifică din mâna unui camarad aflat în imediata apropiere, aceasta a căzut, iar el a ţâşnit sus pe ea şi a aplicat celui care îl jignise crunt, ceea ce a considerat că merită.

Norocul a făcut ca în acele momente să se deschidă porţile şi toţi călătorii să se împrăştie. Altfel, probabil că urmaşii lui Attila l-ar fi linşat.

Când mi s-a povestit episodul, copilul din mine s-a mirat de ieşirea violentă a părintelui său, care nu-i era caracteristică. Mi-a ripostat:

- Cum, măi copile, în ţara mea să fiu făcut albie de porci?

Da, în ţara noastră, după atâţia zeci de ani se mai aud asemena vorbe! Din vina cui?...

*

Din cele ce am scris până acum s-ar putea înţelege în mod greşit că totul este emanaţia unui extremist dintr-o familie care „mănâncă unguri pe pâine”.

Nu, nu e aşa. Pe parcursul educaţiei mele din copilărie şi adolescenţă, acestea au fost lucruri care mi s-au povestit în timp, printre multe, multe altele şi de altă natură. Nu ca să prezinte un aspect special, stăruitor şi care să-mi formeze o conştiinţă xenofobă.

De fapt, asemenea situaţii, asemenea întâmplări s-au regăsit în familiile multor români ardeleni, doar că nu sunt scrise.

Şi pentru că m-am referit din nou la familie, mărturisesc cu toată sinceritatea că am avut şi am mulţi prieteni de etnie maghiară precum şi rude prin alianţă, însuşi naşul nostru de cununie a fost maghiar.

Bunica mea, acel copil chinuit în şcoala ungurească aşa cum am descris mai sus,  a avut apoi nurori unguroaice, care au iubit-o ca pe propriile lor mame, pentru că şi ea la rândul ei le-a fost ca o mamă adevărată.

Vreau doar să nu se uite ce s-a întâmplat, pentru ca să nu se repete. Cine uită greşelile istoriei, riscă să le repete. Acest lucru să fie permanent în atenţia tuturor, „de la vlădică la opincă” cum se spune în popor. Generaţiile de pe vremea bunicii au dispărut de mult, sunt oale şi ulcele, dar mentalităţile ostile neamului românesc au rămas sau au reînviat. Le vedem şi le simţim aproape în permanenţă, cu pregnanţă în jurul datei de 15 martie. Aici e pericolul şi aici trebuie menţinută atenţia noastră permanentă.

Iar la toate încercările de abateri de la convieţuirea firească între etniile din Ardeal, inclusiv amestecul „vecinilor”  în treburile noastre interne, trebuie să se răspundă cu fermitate. Nu prin violenţă, nu prin măsuri represive radicale, ci prin fermitate deplină pentru descurajarea celor care ne vor dispăruţi, ori plecaţi, ori subjugaţi din nou sub cizma lor. Atât!   

Colonel (r.) Dorin OAIDĂ

 

Note:

1 Citatele au fost date din cartea „AVRAM IANCU – Traiectoria unui destin eroic” a col. (r.) Vasile Cristea