România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Originile universităţii

 

Cum au luat fiinţă primele universităţi?

 

Dintru început trebuie precizat că nici marile civilizaţii ale Orientului, nici lumea greco-romană, deşi aveau anumite forme de învăţământ superior, totuşi nu cunoşteau o formă instituţionalizată care să semene măcar cu universitatea europeană; cu alte cuvinte, care să fie organizată pe facultăţi, care să aibă un plan de studii dinainte stabilit, sau care să confere un titlu academic la sfârşitul studiilor.

În Europa de după căderea Imperiului Roman, în vremurile tulburi care au urmat, timp de aproape şapte secole singurele şcoli existente erau cele organizate în mănăstirile mai importante; iar mai târziu, în oraşe, şcolile care funcţionau pe lângă catedrale. Iată însă că în jurul anului 1100, odată cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor, ca urmare a intensificării activităţii comerciale şi meşteşugăreşti, are loc şi o adevărată explozie a vieţii culturale, datorită, în special, contribuţiei învăţaţilor arabi din Spania. Aceştia au făcut cunoscute Europei medievale, prin numeroasele lor traduceri şi comentarii, operele marilor filosofi, matematicieni, astronomi, medici greci, sau chiar vechile texte ale dreptului roman. Totodată, aceşti învăţaţi, înlocuind foarte nepracticile cifre romane cu aşazisele cifre „arabe” (dar care erau originare din India), au uşurat enorm operaţiile aritmetice.

Conţinutul învăţământului şi metodele de predare ale vechilor şcoli mănăstireşti s-au dovedit acum a fi cu totul insuficiente şi perimate. O proaspătă şi imensă sete de cultură, stimulată şi de noile perspective practice de viaţă, de noile interese şi nevoi ale societăţii, a sporit mereu numărul dascălilor şi al şcolilor. Odată cu marea afluenţă a studenţilor la oraşe, au crescut preţurile, mai ales chiriile, iar alimentele şi cărţile de studiu au devenit din ce în ce mai scumpe. În faţa acestei situaţii şi pentru a-şi apăra interesele în primul rând economice, studenţii s-au asociat şi organizat într-o corporaţie, întru totul asemănătoare celorlalte corporaţii profesionale şi de meşteşugari, caracteristice vieţii orăşeneşti din Evul Mediu. Cu un nume latinesc (pentru că învăţământul se făcea numai în limba latină), această corporaţie studenţească s-a numit universitas; ceea ce nu însemna nimic altceva decât „asociaţie”, „comunitate”, „grupare”, „breaslă”. Astfel organizaţi şi având în frunte un „rector” ales dintre ei, studenţii au forţat conducerea respectivului oraş - sub ameninţarea că altminteri se vor transfera cu toţii în altă localitate; ceea ce ar fi însemnat o lovitură economică şi de prestigiu dată oraşului, - să acorde reprezentanţilor studenţimii dreptul de a fixa ei preţul chiriilor, al alimentelor şi al cărţilor de şcoală.

Dar această universitas, această corporaţie sau universitate a studenţilor i-a constrâns şi pe profesori să respecte cu stricteţe o serie de reguli şi îndatoriri, precis şi minuţios specificate într-un statut: să nu lipsească de la ore fără aprobarea studenţilor, să înceapă şi să termine lecţia la oră fixă, să nu eludeze unele capitole din planul cursului, să-şi asigure un auditor de cel puţin cinci persoane, să depună în prealabil o cauţiune în cazul că lipseşte temporar din oraş ş.a.m.d. Profesorii au fost siliţi să accepte, pentru că adeseori singura (sau aproape singura) lor sursă de venit erau taxele şcolare, sumele pe care le vărsau studenţii. Dar şi profesorii, văzându-se excluşi din universitas şi supuşi unor astfel de constrângeri din partea studenţilor, s-au organizat şi ei într-un fel de corporaţie, într-un collegium al lor, - impunându-le şi ei studenţilor, de pildă, condiţiile unui examen de admitere la cursul lor, programa de studii precisă şi detaliată a examenelor de absolvire, temele şi modalitatea de susţinere a lucrării de licenţă. În curând (deci tot în secolul al XII-lea), atât studenţii cât şi profesorii au ajuns la concluzia că este în interesul lor să se unească într-o singură corporaţie, într-o universitas comună. Din acest moment se poate vorbi cu adevărat de „universitate”, ca o organizaţie având la bază un contract încheiat între studenţi şi profesorii lor. Dar când s-a petrecut această fuziune?

Ei bine, anul exact de fundare a celor dintâi universităţi nu se poate şti cu certitudine; pentru că o universitate nu se „funda” la o dată anumită, printr-un act oficial, ci „devenea”, creştea, ajungea la această formă, se dezvolta gradual, transformându-se dintr-o şcoală medie preexistentă, în general a unei catedrale. E adevărat că un papă (mai târziu, un rege sau un împărat) conferea noii instituţii o diplomă de înfiinţare, sau o bulă, prin care îi recunoştea rangul şi titlul de „universitate”; dar aceasta se întâmpla mai târziu cu câţiva ani, după ce, de fapt, respectiva instituţie de învăţământ funcţiona de mult având structura, caracterul unei adevărate „universităţi”.

Cea dintâi instituţie de învăţământ cu caracter universitar s-ar putea spune că a fost şcoala de medicină din Salerno (un oraş la sud de Napoli), care funcţiona încă de pe la mijlocul secolului al X-lea, şi care, timp de 200 de ani, a fost cel mai renumit centru medical din Europa. Cum, însă, la această „universitate” se studia numai medicina şi cum ea n-a avut nici o influenţă asupra evoluţiei ulterioare a învăţământului universitar, se consideră că, de fapt, cea dintâi universitate adevărată din Europa care a funcţionat ca atare încă din primii ani ai secolului al XII-lea a fost cea din Bologna. A doua, apărută în jumătatea a doua a aceluiaşi secol, este cea din Paris; iar a treia, ceva mai târziu, dar tot în secolul al XII-lea, este cea din Oxford. (Spaniolii susţin însă că a treia ar fi cea din Salamanca).

Astfel, în secolul al XV-lea funcţionau în diverse ţări ale Europei peste 80 de universităţi. Cele care au o istorie neîntreruptă şi de mare prestigiu, de cel puţin şase secole, sunt cele din Bologna şi Padova, Paris, Montpellier, Oxford si Cambridge, Coimbra şi Salamanca, Praga şi Cracovia, Louvain, Viena şi Leipzig.

 

... şi cum erau organizate?

 

Modul de organizare şi de funcţionare a universităţilor în Evul Mediu era, bineînţeles, radical diferit de cel de azi.

Se putea întâmpla ca într-un oraş să funcţioneze concomitent două, trei, sau chiar patru universităţi, fiecare având  un  învăţământ  predominant  distinct. Oraşul Montpellier, de pildă, avea o universitate cu un profil medical, şi o alta cu profil juridic. Când universităţile cu profil diferit dintr-un singur oraş reuşeau să depăşească interesele, ambiţiile, rivalităţile dintre ele, geloziile care le ţineau separate, se uneau şi formau o singură universitate cu mai multe facultăţi. Astfel, cea din Paris (şi altele, mai puţine dar dintre cele mai importante)  avea patru facultăţi: de „arte liberale” (un fel de facultate de „litere şi filosofic”), de drept canonic (dar în care se preda si dreptul roman), de medicină şi de teologie. De fapt, o universitate trebuia să aibă măcar două facultăţi, dintre care cea de „artă” avea un caracter pregătitor, propedeutic, în vederea abordării studiilor juridice, medicale sau teologice. Rectorul unei universităţi (la început, în primele două secole, un student) era ales pe o durată de trei luni.

O universitate nu avea un sediu propriu; de obicei profesorii închiriau un local; sau, dacă avea o locuinţă încăpătoare, profesorul ţinea lecţiile la el acasă. Alteori, cursurile se ţineau pur şi simplu în catedrală, sau într-o încăpere-anexă a acesteia, sau într-o biserică mai spaţioasă din apropiere. În schimb, studenţii care nu locuiau la gazde aveau cămine („colegii”, cum se numeau la început, şi în care, eventual, unii profesorii îşi ţineau lecţiile); dar aceasta, numai dacă oraşele din care proveneau studenţii, din alte regiuni sau ţări, asigurau fondurile necesare pentru achiziţionarea localului. În 1500, la Paris existau 68 de asemenea colegii-cămine. Dar studenţii nu întotdeauna rămâneau în acelaşi oraş, ci peregrinau pe la universităţi din alte oraşe în decursul celor 6 ani de studiu (şi care pentru cei indolenţi puteau fi şi 16!). Studenţii mai diligenţi peregrinau dintr-un oraş într-altul, fiind atraşi de faima unui mare profesor. (În acest sens, este cunoscut cazul celebrului filosof Pierre Abélard). Dar mai erau şi alte motive, de pelerinaj, mult mai frecvente: când corporaţia studenţilor intra în conflict cu autorităţile oraşului, care nu voiau să le satisfacă revendicările, studenţii - deci universitatea, deci şi profesorii, fireşte, - se transferau cu toţii într-un alt oraş din apropiere, care le oferea condiţii de viaţă mai avantajoase căutând astfel să îi atragă, - din motive şi economice şi de prestigiu.

Universitatea din Torino, de pildă, fondată în 1405 (şi la care, un secol mai târziu, se va laurea şi marele Erasm din Rotterdam), a funcţionat mai mulţi ani în alte 3 sau 4 oraşe din Piemont. Alteori, din motive diferite, profesorii erau aceia care luau hotărârea să se transfere in corpore într-un alt oraş, - unde, deci, datorită faimei lor şi unor condiţii favorabile oferite de municipalitate, lua fiinţă o noua universitate. In felul acesta, cele mai vechi şi mai ilustre universităţi au dat naştere altora: cea din Bologna - universităţilor din Padova, apoi din Vicenza, Modena şi Reggio-Emilia. Când studenţilor englezi, ce studiau la Paris, li s-a interzis să mai părăsească ţara, iar cei plecaţi au fost rechemaţi, a luat fiinţă universitatea din Oxford, - care, la rândul ei, prin migraţia studenţilor, a dat naştere celei din Cambridge (rămasă, până azi, un adevărat paradis academic!). Aşa după cum universitatea din Paris este „mama” tuturor universităţilor medievale din nordul Franţei, din Anglia, din Germania şi din Ţările de Jos.

În fine, să mai amintim că după titlurile academice de „bacalaureat” şi de „magistru”, ultimul şi cel mai înalt titlu de „doctor” se acorda odată cu licenţia docendi,  - adică certificatul care dădea absolventului suprema distincţie, dreptul de a preda disciplina respectivă la orice universitate din orice ţară, în caz că noul „doctor” avea de gând să aleagă cariera didactică. La Salamanca, în Spania, când vizitezi venerabila Cadedral Vieja, într-una din aceste anexe ale vechii catedrale ţi se arată şi sala în care, în ajunul susţinerii doctoratului, candidatului i se înmâna subiectul disertaţiei care îi fusese stabilit; era apoi închis în această sală şi păzit straşnic în tot cursul nopţii în care trebuia să-şi pregătească singur disertaţia. Din când în când, candidatul mai arunca o privire, cu frică, spre uşa din fundul sălii, numită (cu un termen nu prea academic) „uşa măgarilor”, uşa prin care ieşeau cei care cădeau la examen... Dar în piaţeta universităţii, în mica şi încântătoarea piaţă din faţa somptuoasei faţade a Palatului Universităţii din Salamanca, te întâmpină un spectacol mai vesel: pereţii colegiilor din jur sunt plini de iniţialele fericiţilor „doctori” din îndepărtatele timpuri ale Evului Mediu (şi de mai târziu); iniţiale - însoţite de semnul victoriei - scrise cu litere roşii, din sânge de taur amestecat cu oţet; din sângele taurului pe care, spre a-şi sărbători succesul, proaspătul absolvent îl oferea în vederea organizării unei coride.

Studenţii universităţii medievale puteau fi şi zurbagii, şi cheflii, şi cu multe alte păcate; dar dacă vroiau să-şi vadă iniţialele scrise pe zidurile universităţii, ca „doctorii” din Salamanca, ei trebuiau să parcurgă de-a lungul anilor un serios curriculum studiorum.

 

Programa şcolară universitară

 

La baza învăţământului (mediu şi superior) din Evul Mediu - limba de predare fiind în toate ţările Europei Occidentale şi Centrale limba latină - stăteau cele şapte discipline grupate în două cicluri. Aceste materii, aceste obiecte de studiu erau în număr de trei în primul ciclu (numit trivium) şi anume: gramatica, retorica şi dialectica, - acestea incluzând şi noţiuni de filosofic, literatură latină şi de istorie romană, în al doilea ciclu -numit quadrivium, pentru că materiile studiate erau în număr de patru - intrau: aritmetica, geometria astronomia şi muzica; dar muzica înţeleasă ca studiu al relaţiilor matematice dintre sunete, al raporturilor numerice dintre note; mai precis, între tonuri şi nota fundamentală.

Era un plan de studii moştenit din antichitatea romană, fixat definitiv în secolul al V-lea e.n. şi transmis Evului Mediu într-o formulare standardizată, rigid dogmatică. Era aşa - numitul sistem al celor şapte “arte liberale”, - şi era numit astfel pentru că la greci cuvântul “artă” (techné) indica activitatea în general, activitatea omului, în opoziţie cu acţiunea sau cu activitatea naturii. Deci un concept care avea mai mult sensul de “tehnică”. De aceea, la greci artiştii erau consideraţi nişte meşteşugari, - cu excepţia poeţilor şi a muzicanţilor, despre care se credea că ar crea sub puterea unei inspiraţii divine, iar nu în mod esenţial şi exclusiv prin activitatea proprie. Iar “liberale” erau numite acele ocupaţii, activităţi, preocupări sau profesiuni pe care le puteau exercita numai oamenii liberi (deci, în nici un caz sclavii). Şi mai departe: cu sensul derivat de îndeletniciri pur teoretice, în care rolul principal îl are finalitatea şi gândirea teoretică; intelectul, speculaţie pură, iar nu gândirea aplicată, nu abilitatea manuală, care urmăreşte un scop practic, de utilitate materială practică.

Activitatea didactică universitară consta dintr-o serie de lecţii bazate esenţialmente pe comentarea unor texte de mult stabilite în manuale a căror autoritate nu era, nu putea fi discutată. Metodica predării era invariabilă şi consta în glose pe marginea textelor de autoritate, comentarii orale, discuţii şi dezbateri în contradictoriu. (Bineînţeles că totul, cum am spus, numai în limba latină). Dar pe lângă aceste materii de predare, în acest plan de învăţământ formal, dogmatic, sclerozat, în secolul al XII-lea - în care are loc o viguroasă reîmprospătare intelectuală, un moment de adevărată “prerenaştere”, - în cultura occidentală se introduce astronomia lui Ptolemeu, precum şi geometria lui Euclid şi logica aristotelică. Şcoala de traducători din Toledo, în special, transpune în limba latină literatura ştiinţifică pe care o posedau arabii. Facultatea de teologie încearcă zadarnic să pună stavilă cunoaşterii tot mai extinse a filosofici greceşti. Studiul medicinei face tot mai mult apel şi la ştiinţele naturale; încât medicus va deveni un phisicus (termen păstrat până azi în limba engleză, în care medicul se numeşte physician).

În 1311, printr-un decret papal se instituie - la universităţile din Paris, Bologna, Oxford, Salamanca şi Avignon - învăţământul limbilor greacă, ebraică, arabă şi siriaca. Dar cea mai importantă materie de studiu din universităţile medievale rămâne logica aristotelică, ale cărei instrumente - silogismul şi disputa - pătrund profund şi în studiul clasicilor latini (clasicii greci rămân, până după 1400, total necunoscuţi). În bună măsură, însă, studierea clasicilor latini se limita la exemple şi citate din operele lor, pentru a ilustra regulile de gramatică şi de retorică. Istoria şi ştiinţele sociale nu se studiau, studiul limitându-se şi aici la cazurile şi exemplele luate din textele literare clasice; iar ştiinţele naturale - doar la atât cât informau scrierile lui Aristotel (apoi, cele ale lui Plinius cel Bătrân). Dar nici istoria, nici ştiinţele naturale nu erau materii studiate sistematic şi incluse în sistemul celor şapte “arte liberale”.

Obţinerea licenţei în “arte” era o condiţie obligatorie pentru cei ce urmau să studieze medicina, dreptul sau teologia. Durata studiilor era de şase ani, la aceste facultăţi. Cursurile începeau la ora 6 dimineaţa; dar studenţii mai puţin diligenţi preferau să se înscrie la facultatea de drept, unde lecţiile începeau la ora 9...

În ce priveşte libertatea intelectuală a profesorului, libertatea sa de opinie şi de opţiune, aceasta era - în teorie - limitată. Pietatea, devotamentul credinţei, observarea strictă a învăţăturilor religiei trebuiau sa primeze, să preceadă ştiinţa, să-i fixeze limitele şi să-i prescrie condiţiile.

prof.univ.dr. Ovidiu DRIMBA

  Universitatea din Coimbra

Universitatea din Cracovia

Universitatea din Oxford

Universitatea din Padova

 

Universitatea dinParis

Universitatea din Viena

Universitatea din Salamanca