Gen.(r) Constantin Vasiliu Răşcanu –    Ministru de Război între anii  1944-1947 despre cel de al Doilea Război Mondial (1941-1945)

Despre războiul pentru independenţă şi războiul pentru întregirea neamului s-au scris multe lucruri, unele cu caracter de popularizare, iar altele cu specific militar. Cine doreşte să studieze istoria acestor războaie poate găsi un bogat material documentar. La mai puţin de 20 de ani de la terminarea primului război mondial, Serviciul istoric al armatei a întocmit şi tipărit o vastă şi lăudabilă lucrare, cuprinzând toate acţiunile de luptă ale armatei române din acel război, în urma căruia s-a împlinit visul de totdeauna al neamului românesc, să trăiască într-un stat unitar, mărginit de graniţele sale fireşti, aşa cum a fost România Mare.

Deşi au trecut 40 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, nu există nici o lucrare oficială sau neoficială tipărită în ţară, în care să se facă un istoric al luptelor şi operaţiunilor întreprinse de armata noastră pe toată durata acestui război şi pe toate fronturile.

Pentru România, al Doilea Război Mondial a avut două faze. În prima fază (22 iunie 1941 – 23 august 1944) România a fost aliată cu Germania şi a luptat împotriva Uniunii Sovietice. În cea de-a doua fază (24 august – 12 mai 1945) România a trecut de partea puterilor aliate şi armata română a luptat alături de armata sovietică împotriva armatelor germane şi maghiare. Am specificat 12 mai 1945 şi nu 9 mai 1945, deoarece pentru armata română acţiunile de luptă în Cehoslovacia au încetat efectiv la 12 mai 1945.

Ca durată, pentru România, al doilea război mondial a ţinut în total 3 ani, 10 luni şi 20 zile, din care 3 ani şi 2 luni faza întâia (cca. 82%) şi 8 luni şi 20 zile faza a doua (cca. 18%). Oficial, prima fază a fost botezată „războiul din est – antisovietic”, iar a doua fază „războiul din vest – antihitlerist”. Cred că cea mai potrivită nomenclatură ar fi campania din est şi campania din vest, aşa cum le voi cita în continuare.

Despre campania din vest (procent 18%) s-a vorbit mult şi se mai vorbeşte mai ales la diferite aniversări. De asemenea, s-au scris şi tipărit diferite lucrări, în care conţinutul şi frazele folosite, de obicei, sunt stereotipe. În schimb despre campania din est (procent 82%) se păstrează o tăcere absolută ca şi cum n-ar fi existat. În istoria militară română referitoare la cel de-al doilea război mondial a rămas un spaţiu alb pentru perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944, exact ca la un articol cenzurat care a fost scos de sub tipar din pagina respectivă, fără a fi înlocuit cu altul. Orice motive s-ar invoca, istoria nu poate fi ştearsă cu buretele. S-ar putea ca istoria să reţină şi această ştersătură temporară ca pe un fapt arbitrar şi antinaţional.

Al Doilea Război Mondial a reprezentat ca durată, efective angajate, spaţii de desfăşurare, pierderi etc., cea mai mare încleştare pe tărâm militar din istoria poporului nostru. Chiar numai campania din est luată singură se încadrează în aceste atribute. Cum est deci posibil s-o ignorăm din istoria noastră în general şi din istoria militară în special? Ar fi un sacrilegiu de neiertat faţă de sutele de mii de morţi, mutilaţi, răniţi, inclusiv faţă de urmaşii acestora, dacă sacrificiul lor generos şi de bună credinţă pentru patrie, n-ar fi nici măcar consemnat în istorie. Chiar dacă am admite că conducerea statului ar fi avut vreo vină, luptătorii nu şi-au făcut decât o sfântă datorie faţă de ţară şi neam, iar faptele lor de vitejie fac cinste poporului român.

Am fost sugestionaţi cu un sentiment de vinovăţie pentru campania de est, spunându-ni-se că a fost un război nedrept din partea noastră şi ni s-au etalat că argumentele principale alianţa cu Germania şi că am luptat împotriva Uniunii Sovietice. Bineînţeles că ni s-a interzis dreptul la replică, iar dacă ţi-l exercitai cu ani în urmă, riscai să-ţi pierzi slujba, libertatea şi chiar viaţa. Să fim serioşi şi să punem lucrurile la punct.

Dacă acei care afirmă că războiul nostru contra Uniunii Sovietice a fost nedrept, război la care ne-am angajat pentru a ne recupera o parte din teritoriul rupt din sânul patriei cu un an înainte de către Uniunea Sovietică printr-un act de agresiune împotriva României, implicit ar fi ca tot ei să susţină că răpirea Basarabiei şi nordului Bucovinei în 1940 de către Uniunea Sovietică a fost o acţiune dreaptă.

Nu putem fi obligaţi să admitem punctul de vedere sovietic în problema Basarabiei, de altfel în contradicţie cu istoria reală a acestui teritoriu românesc. Ne interesează punctul nostru de vedere care ne-a îndreptăţit să intrăm în război la 22 iunie 1941, având drept scop să readucem la trupul patriei provinciile româneşti smulse cu forţa. Numai agenţii străini, trădătorii de neam şi vânzătorii de ţară ne-ar putea condamna pentru aceasta.

În ceea ce priveşte alianţa cu Germania, este necesar să împrospătăm memoria acelora care fac pe uitucii şi totodată să afle şi cei tineri cum a fost. La 23 august 1939, nu România, ci Uniunea Sovietică a încheiat un pact cu Germania care şi-au strâns mâinile prieteneşte. Ce a urmat? După o săptămână, adică la 1 septembrie 1939, Germania fiind asigurată la est, a trecut la agresiune împotriva Poloniei şi astfel a declanşat cele de-al Doilea Război Mondial. Germania împreună cu Uniunea Sovietică au împărţit Polonia între ele. Mai departe, Uniunea Sovietică singură, a atacat Finlanda şi şi-a adjudecat o serie de porţiuni din teritoriul acestei ţări. Apoi tot Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice şi în sfârşit printr-o agresiune „nevinovată” a amputat României Basarabia şi nordul Bucovinei. Acest bilanţ pozitiv pentru Uniunea Sovietică a fost realizat datorită pactului pe care l-a încheiat cu Germania. Răpirea Basarabiei a antrenat imediat pentru România şi pierderea Ardealului de Nord, pe care ni l-a luat Ungaria care s-a bucurat de bunăvoinţa Germaniei şi Italiei. După cum se vede nu este cazul să ne considerăm chiar aşa de vinovaţi pentru motivul că am fost şi noi aliaţi cu Germania. Uniunea Sovietică a fost prima, iar noi n-am făcut decât să-i urmăm exemplul. Şi ca să fim chit, în ultima parte a războiului ne-am aliat şi cu Uniunea Sovietică împotriva Germaniei, conformându-ne zicalei „interesul poartă fesul”.

Nu este normal ca istoricul campaniei din est să apară în străinătate, în occident, iar la noi în ţară să nu întocmim o astfel de lucrare.

Autorii din străinătate, din lipsă de documentaţie românească, au folosit-o pe cea germană. Se vorbeşte mult despre independenţă şi neamestec în treburile interne. Nu ne dă voie Uniunea Sovietică să tipărim campania noastră din est? Ea reprezintă o pagină din istoria poporului nostru şi faptul că ne-am confruntat cu ruşii nu dă nimănui dreptul s-o smulgă din cartea neamului românesc. Despre istoria militară sovietică referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial s-a scris şi s-a învăţat destul de mult la noi. Este cazul să scriem şi să învăţăm şi propria noastră istorie militară a ultimului război, nu numai din campania de vest ci şi campania din est.

***

În amintirile de faţă mi-am propus să las o mărturie despre un episod din campania de este. Ca Ofiţer de stat major în Divizia 11 Munte am participat la luptele duse în zona Iaşi, de la început şi până la sfârşit. Pentru acest pământ a strămoşilor mei moldoveni mi-am dat obolul de sânge, fiind rănit de două ori, ultima oară mai grav şi ţintuit în spitale 7 luni.

Am fost îndemnat să scriu aceste amintiri şi pentru faptul că bătălia de la Iaşi-Chişinău a fost cea mai mare bătălie din cel de-al doilea război mondial care s-a desfăşurat pe teritoriul ţării noastre şi la care a luat parte toată armata română. Şi totuşi nici o lucrare despre această bătălie, privită din punctul nostru de vedere al apărării, n-a ieşit de sub tiparul românesc. Evenimentele de supă 23 august 1944 au pus-o în umbră şi au condamnat-o la uitare. Despre aruncarea unui pod în aer, despre provocarea deraierii unui tren, despre răspândirea unor manifeste şi alte fapte minore s-au scris romane, piese de teatru şi s-au turnat filme, iar despre această încleştare militară gigant din istoria neamului românesc nici un cuvânt. Deşi au fost învinşi, luptătorii români au dat dovadă de nenumărate fapte de vitejie şi eroism. Zidul tăcerii impuse nu poate fi tolerat fără sfârşit. Un elementar şi natural sentiment de patriotism m-a determinat să încerc spargerea lui.

Neavând alte documente la dispoziţie decât memoria, lucrarea are un caracter personal. De aceea impresiile şi constatările se referă numai la evenimentele şi acţiunile la care am luat parte direct, pe care le-am trăit şi care mi-au rămas viu întipărite în minte. Într-o proporţie mai redusă am apelat şi la alţi camarazi care au fost pe frontul din Moldova, pentru a-mi relata unele fapte şi pentru a mă controla dacă memoria nu mă înşeală. Uneori m-am abătut de la subiectul propus înserând şi alte amintiri din viaţa mea, fără legătură directă cu întâmplările de pe frontul de la Iaşi. De asemenea, m-am străduit să schiţez câte un portret modest al unor oameni pe care i-am întâlnit acolo sau în altă parte.

Nădăjduiesc ca prin aceste amintiri să las generaţiilor viitoare o filă  din cronica vremurilor frământate prin care a trecut poporul nostru în mult zbuciumatul an 1944.

Extrase şi transmise din memoriile autorului prin bunăvoinţa tc "Extrase şi transmise din memoriile autorului prin bunăvoinţa "

Gen. (r) Marin Lungu