România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un vrednic ostaş pentru istorie - general maior în rezervă               Victor Popescu

III

 

(urmare din nr. 70)

Ioan Corneanu: Domnule general, eu vă respect opiniile dumneavoastră. De multe ori gândesc şi eu la fel. În foarte multe privinţe aveţi dreptate. Dar, azi de multe ori se poate ca să mori cu dreptatea în mână. Vă rog domnule general să vă referiţi şi la alte probleme din viaţa dumneavoastră, pentru că cele două etichetări privind „regalist” şi „antonescian” vremelnice şi ele trebuie să vă onoreze. Sunt convins că va veni vremea când cele două personalităţi vor fi reabilitate. Când? Nu ştiu. Eu cred în dreptatea istoriei adevărată şi nu cea falsificată.

Victor Popescu: Am avut multe la viaţa mea, şi bune şi rele. Dar cred că e mai bine să depanăm în continuare firul evenimentelor. După terminarea luptelor de la Bucureşti şi a predării Regimentului 115 Infanterie, am fost mutat la comanda Regimentului 82 Infanterie care se găsea în Transilvania în localitatea luna, pe râul Mureş, în sectorul Luduş-Chiţcani, unde forţele hortyste ungureşti au organizat o puternică poziţie fortificată pe malul drept al Mureşului, cu adânci câmpuri de mine. Desfăşurarea operaţiunilor strategice şi tactice impuse de reorganizarea şi concentrarea forţelor noastre armate pe noile baze de plecarea la atac a durat aproape toată luna septembrie 1944. Şi pe râul Mureş ca şi la Bucureşti, ostaşii noştri au fost însufleţiţi de acelaşi spirit de luptă împotriva armatelor ungureşti care au cotropit Ardealul în urma Diktatului de la Viena din 30 august 1940. Regimentul 82 Infanterie a avut garnizoana iniţial la Târgu Mureş, apoi după Diktat, s-a stabilit la Târnăveni El era încadrat în majoritate cu ostaşi ardeleni refugiaţi şi deportaţi din Ardeal. Aveau o dorinţă nestăvilită de a-şi elibera glia şi familia şi de a se întoarce la casele lor ocupate de cetăţeni aduşi din Ungaria. Să ştiţi, domnule profesor, că,  în lupta pentru eliberarea Clujului armata română a dat jertfe grele de sânge. Au urmat apoi luptele eroice de pe Mureş, de la Cădălin, Jucuri şi Bonţida. După o puternică pregătire de artilerie, însufleţiţi de un excelent moral, Regimentul 82 Infanterie, am atacat şi am străpuns în dispozitivul de apărare a armatei ungureşti, care a înglobat şi localitatea Grindeni. În timpul atacului, până am ieşit din capcanele câmpurilor de mine, am suferit pierderi grele, dar spiritul nostru ofensiv a rămas neclintit. Aceste lupte grele de urmărire a inamicului, au confirmat fără întrerupere în zilele de 8 şi 9 octombrie 1944, pe direcţia Triteni – Ceanu Mare – Boian – Cădălin, întâmpinând rezistenţe succesive tot mai puternice din partea armatelor ungureşti şi germane. După luptele grele duse la Cădălin, ocolind biserica din sat, în cea mai mare viteză ne-am îndreptat pe versantul de vest al Cădălinului, spre Jucuri. Înaintarea noastră s-a desfăşurat numai prin salturi scurte şi repezi, sub un foc ucigător din partea ungurilor şi a nemţilor, care ne-au provocat mari pierderi de vieţi şi răniţi. Prin această acţiune eroică, executată cu mare repeziciune, am reuşit să cădem în spatele inamicului pe linia lui de comunicaţie pe valea Someşului, silindu-l pe inamic să se retragă spre nord din faţa armatelor române în colaborare cu armata sovietică, uşurând înaintarea diviziilor noastre. În aceea perioadă s-a refăcut Armata a patra Română, cu misiunea să continue lupta pentru eliberarea Ardealului până la frontierele fireşti, precum şi pentru distrugerea şi capturarea inamicului. În cursul acelor lupte, în dimineaţa zilei de 11 octombrie 1944, am fost atacaţi din nou de armata maghiară şi germană cu tancuri grele, din direcţia Bonţida şi apoi am fost hărţuiţi până la prânz de alte tancuri urcate pe versantul de vest al Someşului de unde trăgeau nestingheriţi asupra noastră. Noi am fost lipsiţi de artilerie şi armament anticar, fiind rămase mult în urmă din cauza terenului desfundat. Către amiază, sosindu-ne artileria şi armamentul anticar,  cu sprijinul cărora am reluat atacul spre nord în direcţia Bonţida - Gherla, silind inamicul să se retragă. Astfel au luat sfârşit luptele de la Cădălin – Jucuri – Bonţida. În cursull acestor lupte, Regimentul 82 Infanterie, a pierdut 382 de ostaşi, 10 subofiţeri şi 16 ofiţeri. Pentru fapte de arme am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” Clasa a III-a.

I.C.: Vă rog domnule general să vă referiţi şi la cauzele pentru care s-au desfinţat două unităţi militare, care s-au acoperit de glorie eternă în luptele cu duşmanul.

V.P.: Am înţeles aluzia dumneavoastră. Este vorba de Regimentul 82 Infanterie şi Regimentul 115 Infanterie. Şi acum să vă explic. După terminarea luptelor la care m-am referit, bravul Regiment 82 Infanterie a fost desfiinţat şi a fost vărsat cu toată zestrea lui la Regimentul 90 Infanterie, unitate din Divizia 18 Infanterie, cu care am continuat lupta mai departe pentru eliberarea patriei. Regimentul 82 Infanterie, a fost o unitate bravă care şi-a făcut din plin datoria pe câmpul de luptă. Deşi eram comandantul acelui Regiment, nu am cunoscut motivul pentru care a fost desfiinţat. Se vorbea în şoaptă, că, în spatele acestei hotărâri au stat decizii ruseşti. Mie personal nu mi s-a dat nici o explicaţie ci numai ordin de aplicare. O parte din ostaşii Regimentului mi-au rămas mai departe sub comandă, fiind vărsaţi în Regimentul 90 Infanterie. Concomitent cu desfiinţarea Regimentului 82 Infanterie, a mai fost desfiinţat şi fostul meu Regiment 115 Infanterie, pe care l-am comandat la Bucureşti timp de 5 ani. Din păcate a fost considerat „pro-antonescu”. Am regretat mult desfiinţarea Regimentului115 Infanterie. A fost o despărţire dureroasă.

I.C.: Domnule general, ştiu că în crâncenele lupte pentru eliberarea Ardealului, a Ungariei şi a Cehoslovaciei, aţi fost un participant activ. Vă rog să vă referiţi şi la acest drum lung şi glorios al armatei române.

V.P.: Da, aşa este. Armata română s-a acoperit de glorie eternă. Odată cu desfiinţarea Regimentului 82 Infanterie,  mi s-a încredinţat comanda Regimentului 90 Infanterie, unitate din Divizia 18 Infanterie, care făcea parte din Armata a patra Română. Operând peste Munţii Mureşului şi Dealurile Sălajului, Armata a patra, prin lupte grele, la 25 octombrie 1944, a eliberat ultima brazdă de pământ românesc – Satu Mare şi Carei. Divizia 18 Infanterie se afla la flancul stâng al Armatei a patra, pe frontul Toieni –Urziceni. După înfăptuirea acestui sfânt act istorie românesc, cot la cot cu Armata Sovietică, am continuat lupta pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei, unde am luptat până la 9 mai 1945, când a luat sfârşit cel de al Doilea Război Mondial în Europa. Luptele grele pe care le-am purtat cu Regimentul 90 Infanterie în Cehoslovacia în perioada cea mai grea a războiului cuprinsă între 12 ianuarie şi26 martie 1945, sunt extrase din jurnalele de operaţii ale Corpului şase Armată şi ale Diviziei 18 Infanterie, mari unităţi de luptă, în corpul cărora a luptat şi Regimentul 90 Infanterie, sub comanda mea. Dup 9 zile de lupte grele, într-un teren muntos, lipsit de drumuri, fără adăposturi, plin de zăpadă şi bătut de vânturi, Corpul şase Armată a cucerit masivul Silitca-Planina, pătrunzând în Valea Seic a afluentului său Csermoaliy. Ofiţerii şi trupa Corpului şase Armată, îndurând greutăţi supraomeneşti, au înfruntat vremea şi toate greutăţile terenului şi cerbicia unui inamic special pregătit, înarmat şi dotat pentru lupta în munţi. În acele lupe au fost luaţi 986 de prizonieri şi foarte mult material de război. Aduc laudele mele tuturor acelora are au luptat sub comanda mea, pentru cucerirea acelui masiv muntos. Citez în mod special pe comandanţii şi soldaţii de la Divizia 18 Infanterie şi Divizia 6 Infanterie, a căror ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, care au luptat atât ziua cât şi noaptea timp de 9 zile fără odihnă. De asemenea merită amintiţi şi generalii Corboleanu şi Marinescu, a căror tenacitate şi dârzenie au fost mereu exemple pentru toate trupele româneşti de sub comanda lor. De asemenea, citez pe următorii ofiţeri şi subofiţeri, pe gradaţi şi pe ostaşi, care s-au distins în mod deosebit în acele grele lupte: căpitan Cristea, comandantul Batalionului 2 Infanterie; maior Prică Vasile, comandantul Batalionului 2, Regimentul 92 Infanterie; căpitan Cristurian din Cavalerie care a comandat Batalionul 1, Regiment 92 Infanterie; căpitan Scridon Gheorghe, comandant de detaşament; sergent major Cârjan Ioan din Regimentul 92 Infanterie; sergent major Berbănică Gheorghe din Regimentul 18 Infanterie; soldat Văduva Adrian din Regimentul 18 Infanterie; soldat Talpa Nicolae din Regimentul 92 Infanterie; soldat Ciobanu Nicolae din Regimentul 92 Infanterie; fruntaş Dobra Nicu din Regimentul 90 Infanterie, iar în final îl amintesc pe generalul Cameaniţă, comandantul Corpului G al Armatei Române.

I.C.: Domnule general, aveţi o memorie extraordinară la cei 85 de ani împliniţi. Oare şi eu voi fi la fel când voi atinge această vârstă? Sau poate mă voi transforma în pulbere de stele. Vă rog să ne mai spuneţi şi alte lucruri legate de faptele dumneavoastră de arme.

V.P.: Cu memoria stau destul de bine. Doresc ca şi dumneavoastră să fiţi la fel la 85 de ani. Pe mine mă apasă foarte tare nedreptăţile care m-au urmărit şi mă urmăresc şi astăzi punându-mi-se etichetele de „regalist” şi „antonescian”. Oare dumneavoastră nu veţi fi etichetat ca „ceauşist” sau „comunist”? Este oare normal? Parcă ne-a bătut Dumnezeu Neamul Nostru multimilenar, să se acuze o generaţie pe cealaltă. Ce mare dreptate a avut Herodot în anul 514 î.Hr., când s-a referit la modul de viaţă al strămoşilor noştri. Să ştiţi domule profesor, un popor care îşi ucide conducătorii, nu merită decât calificativul de „asasini”. Să nu uitaţi, eu am o premoniţie că mareşalul Ion Antonescu va fi reabilitat mai repede sau mai târziu. Vreau să mai trăiesc până când şi la Satu Mare, o stradă să poarte numele său.

I.C.: Poate că odată va fi şi o altă stradă care se va numi „Generalul Popescu Victor”.

V.P.: Această previziunea a dumneavoastră nu o cred, dar nu se ştie niciodată.

I.C.: Vă rog să continuaţi domnule general.

V.P.: Da Să ne mai deschidem sufletul. După cafeaua lui Alexandra, parcă am poftă mai mare de vorbă. Deci în grelele lupte date de Regimentul 18 Infanterie în zilele de 12-14 ianuarie 1945, pentru cucerirea Pădurii sud Warhoszu şi a cotei 542, eu şi cu unitatea mea ne-am distins în mod deosebit prin înaintea noastră victorioasă cucerind acest punct strategic. Eu m-am aflat tot timpul în linia întâia, îmbărbătând şi însufleţind ostaşii, pentru a lupta vitejeşte împotriva duşmanului. Pentru aceste fapte de arme care au dovedit bravura, spiritul de sacrificiu şi capacitatea deosebită, am fost citaţi prin Ordinul de Zi emis de generalul Corbuleanu. Vă rog să ascultaţi cum am fost citaţi: „Ordon, citarea prin Ordinul de Zi pe Divizia 18 Infanterie a colonelului Victor Popescu, comandantul Regimentului 90 Infanterie. Cei în drept se vor conforma”. În acelaşi timp, prin Ordinul  de Zi nr. 136 din 27 ianuarie 1945 se arăta: „Regimentul 90 Infanterie s-a distins prin atacul dat pe direcţia Cotei 489 şi a cotei 542, după o pregătire de artilerie, apoi a străpuns poziţia inamică. Acest atac nu numai că a cucerit cota 542, dar a şi menţinut-o, respingând toate contraatacurile inamice. Atacul localităţii Warhossuret, cu forţe inferioare a reuşit să pună în panică armata duşmană mult superioară. Atacurile spre Ilevesy Tu, a fost cucerită. Pentru aceste fapte de arme Ordon citarea prin Ordinul de Zi Divizia 18 Infanterie a Regimentului Infanterie, comandat de colonelul Victor Popescu”. Pentru  faptele de arme au fost scrise numele: colonel Victor Popescu; căpitan Ioan Alexandru; căpitan Emil Berchea; căpitan Gheorghe Gregoroviciu; locotenent Emil Buzurug; locotenent Gheorghe Băcioiu; sublocotenent Petre Scorovici, Lazăr Devon, Horaţiu Sovnea, Constantin Madragiu apoi sergenţii majori Gheorghe Zamfir, Gheorghe Dumitreana şi fruntaşul Nicolae Dobrin”. Am să vă prezint şi Raportul special nr. 8949 din 26 martie 1945 al Diviziei 18 Infanterie în care se arată: „Către Corpul de armată. Am onoarea a propune decorarea cu „Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a” cu spade pe colonelul Victor Popescu, comandantul Regimentului 90 Infanterie, care s-a distins în mod deosebit prin faptele de arme excepţionale, în luptele dusă de Divizie, între 12-24 ianuarie 1945 pentru cucerirea masivului Pădurea Silita-Planina, a localităţii Warhassunet şi a oraşului Rosenan. Colonelul Victor Popescu, făcând un efort de excepţie cu unitatea sa, a străpuns poziţia inamicului puternic fortificat de pe cota 489 şi pătrunzând adânc în dispozitivul său, a cucerit cota 542, care constituia cheia întregii poziţii inamice şi apoi înălţimea imediată vest de Warhassunet, pa care a ajuns cu trei zile înaintea tuturor unităţilor din Corpul IV Armată Română. Pe tot timpul cât a durat atacul colonelul Victor Popescu, a stat neclintit în linia întâia, îmbărbătând şi dând ostaşilor săi cea mai frumoasă pildă de împlinire a datoriei. A atacat prin surprindere localitatea Warhassunet, pune în panică pe inamic cu mult superior, capturarea a 320 de prizonieri şi mult material de război şi apoi pune stăpânire pe localitate. În luptele duse pentru cucerirea oraului şi a importantului nod de comunicaţii Rossenau a atacat viguros Ilevesy Tu, puternic centru de rezistenţă inamică, pe care o cucereşte, sfărmând forţa inamică, ultima rezistenţă din faţa Rossenau-lui şi a deschis calea spre nord, pentru restul unităţilor militare româneşti. Pentru acele fapte de arme, priceperea şi dârzenia sa, colonelul Victor Popescu a fost citat prin Ordin de Zi pe Corpul 6 Armată şi Divizia 118 Infanterie. În zilele grele – ianuarie şi februarie 1945, colonelul Victor Popescu, s-a distins începând de la atacul cotei 816 şi până la cucerirea cotei 526 din masivul păduros sud-est de Platima, unde el şi unitatea sa au fost mereu în lupta împotriva duşmanului. Pentru cucerirea cotei 816, puternic fortificată şi apărată, colonelul Victor Popescu, a pregătit magistral şi minuţios ataculcu Regimentul 90 Infanterie, care a rupt existenţa inamicului şi apoi prin lupte excepţionale şi pline de jertfe, care au succedat de la 1-13 februarie 1945, a reuşit să cucerească o serie de localităţi şi înălţimi până a ajuns la cota 526, pe care a asaltat-o noaptea, prin surprindere, dând posibilitatea Diviziei să cucerească masivul păduros sud-est Platina. În luptele deosebit de grele pe care le-a dat divizia începând cu atacul înălţimilor sud Grohatni şi până a ajuns la valea Gromului, colonelul Visctor Popescu, şi-a condus Regimentul cu acelaşi elan şi remarcabilă destoinicie. Astfel printr-un atac riguros, a reuşit să rupă rezistenţa inamicului de pe linia Grohatenyi – Cerin şi să cucerească cota 592, apoi exploatând succesul a cucerit localitatea Dubcoviţa, una din cele mai puternice poziţii inamice întâlnite până acum, punând pe inamic în debandadă şi capturând foarte mulţi prizonieri şi materiale de război. Pentru faptele de arme excepţionale menţionate, pentru priceperea şi dârzenia precum şi destoinicia cu care a condus unitatea la luptă, pe colonelul Victor Popescu, îl propunem a fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a cu spade”, pe care o merită cu prisosinţă. Semnează generalul Petre Comăniţău. Acest raport a fost înaintat de către Marele Stat Major, cu aviz favorabil la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 34273 din 21 aprilie 1945. Din motive cunoscute, fiind categorisit ca „regalist şi antonescian”, totuşi am fost recompensat cu Ordinul „Steaua României Clasa a III-a”. Continuând mai departe luptele grele pe care le-am dus pentru eliberarea Cehoslovaciei, Armata Română, forţând râul Morava, a pătruns în Câmpia Moraviei, şi la 9 mai 1945, ne găseam angajaţi cu forţele inamice pe aliniamentul Brâno – Olomonc, îndreptându-ne spre Praga. Acolo în munţii Moraviei, în plină luptă, ostaşii români, au trăit istoricul eveniment pe care îl sărbătoream în fiecare an la 9 Mai, Ziua zdrobirii nazismului. La 9 mai 1945, posturile de radio anunţau cu bucurie încheierea celui de al Doilea Război Mondial în Europa.

I.C.: Domnule general, cititorii şi în general mass-media doreşte să cunoască şi unele probleme privind reîntoarcerea Armatei Române în Patrie.

V.P.: Refacerea Armatei Române şi reîntoarcerea în Patrie, s-a făcut, după terminarea războiului în Europa. Armata noastră a rămas în Cehoslovacia mai bine de-o lună, pentru refacere, după care ne-am înapoiat în ţară cu toată gloria. Drumul l-am făcut în marş, păşind frontiera Patriei la Diosig. Regimentul meu 90 Infanterie Uşoară avea garnizoana la Sibiu, dar armata sovietică ne-a ocupat spaţiul. În aceste condiţii am fost dirijaţi la Oradea după care la Carei şi ulterior am ajuns la Satu Mare. Aşa am ajuns la Satu mare. La 23 August 1945, am intrat în Bucureşti cu drapelul glorios al Regimentului 90 Infanterie, însoţit de un pluton din Regiment, trecând pe sub Arcul de Triumf. Aşa s-a sfârşit acest război nimicitor.

I.C.: Domnule general, anii trec, tineretul de azi şi mai ales cei ce vor veni, îşi vor pune pe bună dreptate întrebarea: cum dumneavoastră aţi ajuns la Satu mare şi mai ales ca locuitor al oraşului  de pe râul Someş. Vă rog să vă explicaţi.

V.P.: Da. Aşa este. Deci, să continuăm. Am fost comandant de garnizoana şi de regiment la Satu Mare. Am comandat în continuare Regimentul 90 Infanterie, având un batalion la Carei şi două batalioane la Satu Mare. Condiţiile erau nespus de grele, aflându-ne imediat după război. Cazărmile erau ruinate iar anexele lor erau complet distruse. În timpul cât am funcţionat la Satu Mare, deţinând şi funcţia de comandant de garnizoană şi de regiment, am primit multe vizite ale unor importante personalităţi politice româneşti, inclusiv pe Dr. Petru Groza, Primul Ministru al României. Dar, nici pe unul nu l-am interesat aşa cum a fost Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, care s-a interesat de starea de spirit al populaţiei, în special a ungurilor şi al armatei. Regimentul pe care îl conduceam făcea şi paza frontierei ţării cu Ungaria, din  lipsă de grăniceri. Această unitate de pază a sosit mai târziu. Mai menţionez că Lucreţiu Pătrăşcanu, ştia să se apropie de noi, adică de ofiţeri şi de militari. Ne acorda toată stima şi respectul cuvenit. Cadrele militare ţineau foarte mult la Lucreţiu Pătrăşcanu. El mi-a vizitat şi cazarma văzând starea de ruină în care se găsea şi în care dormeau militarii precum şi al cazarmamentului. La plecare m-a invitat la Bucureşti pentru a primi fonduri necesare ca să pot repara cazarma şi să primesc echipamente pentru soldaţi şi ofiţeri, care, erau îmbrăcaţi cu hainele de pe front, rupte şi petecite. Această vizită şi modul în care ne-a vorbit despre suferinţele românilor sub stăpânirea ungurească în perioada 1940-1945, a mai fost repetată şi la Cluj. Nu a fost pe placul conducerii Partidului Comunist Român înţesat cu bolşevici, cominterniştişi foarte mulţi alogeni, slugi credincioase ale ruşilor. Faptul că s-a exprimat: înainte de a fi comunist, sunt român, a deranjat enorm pe Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca (Luka Lazlo), Nicolschi şi pe alţi cominternişti ce deţineau posturi cheie în România. În acele vremuri erau interzise cuvintele „poporul român”, trebuia să spui „poporul nostru”, la fel era interzis să pronunţi „România” ci „Ţara noastră”, iar în Ardeal, cuvântul de „român” era asociat cu „şovinist” sau „naţionalist”. Refugiaţii, expulzaţii şi deportaţii ardeleni în urma Diktatului nazisto-fascisto-comunisto-horthyst din 30 august 1940, la înapoierea la casele lor erau consideraţi de instituţiile statului şi de către populaţia ungurească ca „duşmani”, pentru că aproape la toate nivelele încă mai erau elemente fascisto-horthyste. Vreau să mai spun că pe lângă această situaţie la care m-am referit, un rol dezastruos l-au avut consilierii sovietici instalaţi în toate structurile statului, practic ei hotărau ce şi cum să se acţioneze. Consilierii sovietici erau cei mai versaţi spioni ruşi. Să ştiţi domnule profesor, că şi la Regimentul pe care în conduceam aveam consilier sovietic care ordona cum să acţionăm. De asemenea, nu pot să continui conversaţia noastră şi să vă spun că, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost ucis de ruşi cu largul concurs al lui Gheorghe Gheorghiu Dej ca să scape de un concurent la conducerea partidului. După ce am plecat la Bucureşri să cer sprijin pentru a-mi repara cazarma şi pentru a primi echipamente pentru ostaşi, am fost primit cu răceală de generalul Dămăceanu şi de alte persoane de la Marele Stat Major. Generalul Dămăceanu cu care am lucrat împreună, m-a privit de sus spunându-mi: „Domnule colonel Popescu, ţara este săracă şi nu avem bani. Să vă descurcaţi singur pe plan local”. Menţionez că deşi am luat parte la actul de la 23 August 1944 şi am mai participat la tot războiul până la 9 mai 1945, având de pe front propunerea mea să fiu înaintat în gradul de general, am rămas tot cu gradul de colonel, timp de 30 de ani. Am fost înaintat la gradul de general numai în anul 1973, pe baza intervenţiei domnului Iosif Uglar, primul secretar al Comitetului Judeţean P.C.R. Satu Mare, care s-a dus personal la Ministrul Apărării Naţionale şi la Marele stat Major. Dumnezeu să-i de-a sănătate pentru că intervenţia sa a fost determinantă casă fiu înaintat la gradul de general. Ştiu domnule profesor că dumneavoastră aţi avut o contribuţie serioasă pentru întocmirea documentaţie ca să fiu avansat la gradul de general. Vă mulţumesc. Şi acel gest mă face să vă socotesc apropiat inimii mele. S-a făcut dreptate. Avansarea mea la gradul de general, a avut un puternic efect asupra mea. Am stat la pat peste zece zile, aşa de tare m-am bucurat. Şi acum mă întreb: de ce a trebuit să treacă atâta timp de umilinţă? Să vă spun şi alte lucruri despre Lucreţiu Pătrăşcanu. La intervenţia sa, am putut să repar cazarma. Am citit în lucrarea dumneavoastră de doctorat că şi dumneavoastră îl apreciaţi cum se cuvine. Ca să vă mai spun că aproape toate cadrele de conducere de la Satu mare, erau selecţionaţi 80% dintre alogeni, care trăiau cu sufletul în Ungaria şi cu trupul în România. Dacă doriţi să vă dau un exemplu: în închisoarea de la Satu Mare, peste 90% dintre deţinuţi erau români. De ce? Am răspuns deja la această întrebare. Mai spun şi un  alt lucru: ungurii întotdeauna s-au ţinut mai superiori decât românii. Mai mult, spuneau că românii nu ştiu să se conducă singuri şi de aceea trebuie să fie conduşi de unguri. Ferească Dumnezeu pe foşti refugiaţi dacă li se găsea câte un nod în papură. Imediat erau arestaţi şi băgaţi în puşcărie. De la început era considerat „şovinist”. Dar să continuăm discuţia noastră. Aflându-mă după război, într-un ţinut care a fost peste patru ani sub stăpânire ungurească-horthystă, viaţa a fost foarte grea. Ura împotriva românilor a atins cote inimaginabile. Numai în judeţul Satu mare au fost ucişi peste 80 de români. Mulţi au fost bătuţi, schingiuiţi, cu casele sparte de organizaţii civile sprijinite de jandarmi sau armata ungurească. Eu am încercat de foarte multe ori să realizez o împăcare între unguri şi români dar nu am reuşit decât în parte. Minoritatea ungurească avea în toate forurile de conducere majoritatea. Pe mine personal nu mă scoteau din „regalist” şi „antonescian”. Cele mai bune relaţii le-am avut cu populaţia evreiască. Mulţi dintre evreii care au plecat în statul Israel mi-au scris cuvinte de mulţumire şi de îmbărbătare. Doresc să remarc că neînţelegerile dintre români şi unguri se menţin şi astăzi. Oare domnul Nicolae Ceauşescu cunoşte aceste stări de fapt din Ardeal? Vreau să vă mai prezint un exemplu despre evrei. La Bucureşti, când eram comandantul Regimentului 115 Infanterie, am avut în unitatea mea şi 400 de evrei, concentraţi pentru muncă în folos obştesc. În toţi cei patru ani cât au lucrat sub comanda mea, au fost trataţi cu omenie de mi-a mers vestea că la origine a-şi fi evreu. Motivul? Eram foarte înţelegător cu ei. Când ne-am despărţit mi-au scris multe scrisori de mulţumire. Mai păstrez şi astăzi din acele scrisori. Vă rog să citiţi şi dumneavoastră. Cred că şi astăzi sunt în viaţă evrei din Bucureşti care au lucrat cu mine. Unii evrei care au plecat în Israel, trecând prin Satu Mare, mă căutau pentru a-mi mulţumi pentru modul în care i-am sprijinit şi să-şi ia rămas bun. Atunci mă întreb: de ce în zilele noastre mă urmăresc etichetările de „regalist” şi „antonescian”? Şi atunci când am deţinut comanda Regimentului 90 Infanterie şi Comandamentul Garnizoanei, am fost ales ca preşedinte de onoare al Asociaţiei Române (ARLUS), funcţie pe care am deţinut-o şi la Satu Mare. Apoi am colaborat foarte bine cu Teatrul din Oradea, condus de Ştefan Iordănescu, care venea la Satu Mare cu spectacole de două ori pe lună. Apoi am mai fost şi membru de onoare a Casei de Cultură a comunităţii evreieşti. Apoi am mai fost şi reprezentant onorific pentru Ministerul Artelor la cererea expresă a lui Alexandru Kiriţescu, directorul general al teatrelor din România.

I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi şi la trecerea în rezervă.

V.P.: Domnule profesor, dumneavoastră îmi puneţi mie o asemenea întrebare? Ce puteam face? Eu eram tot timpul sub lupa consilierilor sovietici, a bolşevicilor şi a cominterniştilor. Dumneavoastră aţi studiat foarte bine situaţia politică în perioada 1944-1947. Studiindu-vă lucrarea dumneavoastră de doctorat, mi-am dat seama că aţi lăsat multe lucruri să se înţeleagă printre rânduri. Aşa este. Şi la Satu Mare erau la putere cominterniştii şi comuniştii de etnie ungurească. Românii erau foarte puţini înscrişi la comunişti. În calitatea mea de fost „regalist” şi „antonescian” eram un pericol pentru noua putere instalată după 1945. Eu am fost, sunt şi voi rămâne român, un ostaş vertical şi fără compromisuri. Am învăţat de la părinţii mei că e mai bine să mori în picioare decât să trăieşti în genunchi şi cu capul plecat. Eu nu îngenunchez decât atunci când mă rog la Bunul Dumnezeu, sau când participam la slujbe religioase. Toate funcţiile onorifice pe care le-am primit au fost „de ochii lumii”. În spatele lor se ascundeau „răutăţi” de a fi scos din armată, aşa cum s-a procedat şi cu alţi ofiţeri de vârsta mea. Aţi auzit dumneavoastră de generalul Valter Roman? El în calitate de cominternist şi bolşevic a avut misiunea murdară din partea „alogenilor din fruntea ţării”, de a stârpi pe toţi ofiţerii de carieră şi să fim înlocuiţi cu „prolecultişti” fără pregătire militară şi cu „semidocţi”. Despre  acest lucru vă voi prezenta un alt interviu. Oare veţi putea să-l publicaţi? Eu cred că nu! Dacă m-aş referi la arestarea tuturor acelora care în 1918, au făcut România Mare. Credeţi că a fost ceva întâmplător? N a fost. Pentru că Basarabia şi Bucovina apoi Cadrilaterul erau cuvinte „tabu”. Iată pentru ce fruntaşii unirii din 1918 au fost arestaţi şi închişi şa Sighetul Marmaţiei şi la Gherla. România Mare a trebuit să moară din cauza ruşilor, a nemţilor şi a ungurilor, la care au contribuit din plin Ungaria şi Bulgaria. Aşa să se ştie. Acesta este adevărul. Eu sunt foarte convins că dacă cineva ar asculta banda pe care dumneavoastră înregistraţi convorbirea noastră, amândoi am intra în puşcărie. Haideţi totuşi să vă răspund la întrebarea care mi-aţi pus-o, şi anume cum am fost trecut în rezervă după o îndelungată şi rodnică activitate ostăşească, ca soldat credincios al ţării mele şi a poporului român, cărora le-am dedicat toată fiinţa mea. La 1 august 1947, am fost trecut din oficiu în cadrul disponibil al armatei, cu gradul de colonel. Aveam vârsta de 50 de ani. Să ştiţi domnule. Să ştiţi domnule profesor că deşi au trecut atâţia ani, dinamismul şi dragostea nemărginită faţă de patrie au rămas nealterate. Şi astăzi mă simt legat de armată, de care nu mă pot despărţi. Mă va despărţi numai moartea dar şi aceasta numai din punct de vedere fizic, pentru că eu voi trăi şi după moartea prin istoria neamului şi a faptelor mele. Plecarea mea de la Regimentul 90 infanterie nu a fost individuală. Odată cu mine au fost scoşi în rezervă un mare număr de ofiţeri. Cu acele prilejuri s-au organizat şi festivităţi. A fost prezent secretarul regionalei PCR – Leontin Sălăjean, născut în comuna Santău, judeţul Satu Mare. Mai târziu a devenit Ministrul Apărării Naţionale. Are ridicat şi un bust amplasat în faţa Şcolii generale. Şi acel bust s-a ridicat tot la propunerea domnului Iosif Uglar. Dar, să continuăm mărturisirea. Toţi ofiţerii care au plecat în rezervă din regimentul pe care îl conduceam, au fost obligaţi să ia cuvântul. Doresc să menţionez că, nici o personalitate oficială nu a luat cuvântul, deşi aveau obligaţia să o facă. Eu cred că li s-a interzis acest lucru de către consilierii ruşi, în cârdăşie cu cominternişti şi alogenii locali. Dacă oficialităţile locale nu au spus nimic, atunci au reacţionat ostaşii Regimentului. La plecarea mea din curtea Regimentului, pentru ultima oară cu trăsura unităţii militare, toţi ostaşii care erau adunaţi în formaţie de adunare pentru onor, şi după ce am dat mâna cu fiecare. La comanda „prezentaţi arm”, soldaţii s-au repezit spre mine care stăteam în trăsură, au scos hamurile de pe cai şi au făcut zid în jurul meu. Apoi cu muzica militară au cântat din toată inima „Deşteaptă-te române!”, „Hora Unirii”, Treceţi batalioane române Carpaţii” şi altele. Am fost scos în stradă şi m-au condus spre locuinţă prin centrul oraşului Satu Mare. Pe tot parcursul deplasării au cântat şi au plâns. În faţa locuinţei mele s-a întins o horă mare şi cu foc. M-au condus până la locuinţă. La intrare mă aştepta soţia mea Alexandra în hohote de plâns. Ostaşii au rămas în stradă, cântând neîncetat. A fost un moment unic din viaţa mea care a ţinut până la orele 22. vedeţi d-voastră domnule profesor ce înseamnă dragostea ostaşilor faţă de comandant, care a luptat cot la cot în războiul pentru învingerea nazismului din Europa. Vă mai amintesc că în timp ce mă deplasam spre locuinţă, toată populaţia românească a ieşit în stradă. În aceea atmosferă unică din viaţa oraşului Satu Mare, au sosit la faţa locului şi organele statului pentru ca să vadă ce se întâmplă. Cântecele ostaşilor au fost calificate de către consilierii ruşi, de alogeni şi cominterniştii locali, drept ofense aduse faţă de perioada politică existentă şi mai ales că ele au fost şi interzise. Acele cântece mai spun odată că au fost interzise. Ele se puteau cânta numai în locuinţe şi cu perdelele trase pentru a nu fi auzite! După  ce i-am asigurat pe toţi reprezentanţii statului că la orele 22 soldaţii se vor retrage în cazarmă, au părăsit şi ei manifestarea. Toată lumea de pe străzi s-a retras în locuinţele lor şi ordinea a fost restabilită. Astfel, s-au petrecut lucrurile cu despărţirea mea de Regiment. A fost cea mai frumoasă amintire din viaţa mea de soldat.

I.C.: Domnule general, locuiţi de atâţia ani în oraşul Satu Mare, vă rog să împărtăşiţi cititorilor ce s-a întâmplat după intrarea d-voastră în rezervă.

V.P.: Ce s-a întâmplat? Pot spune că s-au întâmplat multe lucruri. Dacă am să le spun pe toate, cred că amândoi vom da de mare bucluc. Să nu uitaţi. Pe parcursul interviului, v-am avertizat. Dar dacă mă întrebaţi, atunci să vă mai spun şi altele. În acel timp zbuciumat din viaţa mea, am făcut primele demersuri pentru a mă reîntoarce la Bucureşti, de unde am plecat pe front. Răspunsul din partea autorităţilor a fost negativ. Timpul a trecut şi eu am rămas pe loc la Satu Mare, într-o locuinţă necorespunzătoare cu intrare prin WC, până în 1977, când am fost mutat în altă locuinţă, cea veche a fost demolată pentru sistematizare. Şi noua locuinţă în care locuim şi acum, vă rog să vă uitaţi că arată ca o şandrama. După intrarea mea în rezervă şi apoi în pensie, am continuat activitatea, fiind ales în anii 1947-1948 ca preşedinte activ al Comitetului pentru Ajutorarea Regiunilor Secetoase. Tot în aceeaşi perioadă, am fost ales preşedinte al Comitetului Asociaţiei Culturale şi Teatrale Constantin Notara, care a avut ca întindere în nordul Transilvaniei. Cu acel prilej s-a înfiinţat Teatrul Românesc din Satu Mare, cu artişti aduşi din Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Artelor – director Alexandru Kiriţescu. Teatrul a funcţionat cu succes timp de doi ani, fiind sprijinit de întreaga populaţie din Satu Mare. În anul 1949-1953 am activat în câmpul muncii, la Şcoala Sanitară din Satu Mare, în calitate de director administrativ. În anii 1953-1957, am fost numit vicepreşedinte al Asociaţiei Voluntare pentru Apărarea Patriei (A.N.S.A.P.) din oraşul Satu Mare. Menţionez că în 1951-1957, pe nedrept (din cauză că din nou am primit eticheta de antonescian), nu mi s-a ridicat pensia. Ce lucru inuman. În urma deselor scrisori adresate la C.C. al P.C.R., am fost repus în toate drepturile de pensie, dar fără a ni se rambursa suma reţinută timp de şase ani. Au avut grijă „cominterniştii şi bolşevicii”, atât de la centru câr şi cele locale să-mi facă viaţa de nesuportat, împingându-mă până la sinucidere. După împlinirea vârstei de pensionare, am activat mai departe în câmpul muncii, cât şi pe tărâm social-politic, prin cuvânt vorbit şi prin presa locală „Pentru Socialism”, „Drapelul Roşu” şi în „Cronica Sătmăreană”. În prezent sunt conducătorul colectivului de veterani de război din judeţul Satu Mare. Din anul 1974, la intervenţia tovarăşului Iosif Uglar, am fost avansat la gradul de general maior, cu dreptul de a purta uniforma armatei române la festivităţi, dar fără a mă bucura şi de drepturile de pensie conform gradului, cu toate că aveam atâta nevoie pentru a putea trăi eu şi soţia mea Alexandra, sau să ne îngrijim de sănătate şi să ne cumpărăm medicamente.

I.C.: Vă rog domnule general, să-mi permiteţi să mă alături suferinţelor d-voastră şi să vă ajut în continuare cu cele necesare traiului. Dacă a-şi putea să dau timpul înapoi, sunt sigur că dreptatea ar învinge. Sunteţi parte printre ostaşii României şi ei nu trebuie să moară, ei rămân nemuritori prin ceea ce lasă în urma lor. Vedeţi d-voastră, chiar prin acest interviu, doresc să vă redau viaţa de după moarte. Pentru toate suferinţele d-voastră, eu în calitatea mea de şeful catedrei de istorie pe judeţul Satu Mare, îmi este ruşine pentru suferinţa în care vă aflaţi.

V.P.: Domnule profesor d-voastră sunteţi o altă generaţie. Cunoaşteţi foarte multe lucruri despre oamenii vestiţi ai Sătmarului. Vă felicit sincer pentru tot ce scrieţi despre trecutul şi prezentul nostru. Să ştiţi de la mine că dacă nu am fi fost vânduţi de marile puteri la Ialta, dacă nu ar fi fost „cominterniştii” şi „bolşevicii”, apoi „consilierii ruşi” care ne cântăreau şi aerul pe care îl respiram, la care mai adaug şi pe „alogenii locali”, alta ar fi fost situaţia. Deci, să continuăm. Mi-aţi pus întrebarea ce am mai făcut? Vă răspund: în anul 1967, la comemorarea de la Mărăşeşti, a 50 de ani de la strălucita victorie împotriva nemţilor în primul război mondial, la care şi eu am luat parte, tovarăşul Ion Ioniţă Ministrul Apărării Naţionale mi-a spus personal: „Nu este o mare problemă să te reîntorci la Bucureşti. Să-mi trimiţi cererea la mine”. Stupefacţie! Am primit toate actele înapoi, prin Comitetul Veteranilor de Război, cu răspunsul negativ. Ce să vă spun? Am plâns împreună cu soţia mea Alexandra. Ceea ce m-a durut cel mai mult că răspunsul a fost semnat de fostul meu camarad, generalul Teclu. În anul 1972, la demersul meu trimis Primăriei Capitalei, cu nr. 39/P, din 10 noiembrie 1972, am primit următorul răspuns: „Referitor la cererea d-voastră privind revenirea în capitală, nu poate fi soluţionată favorabil. Semnătura Director Stăgerescu”. În acest fel au fost soluţionate toate răspunsurile pe care le-am primit la demersurile mele pentru a mă reîntoarce în Bucureşti după atâţia ani. Am ajuns la 85 de ani. Nu ştiu câte zile mai am. Sunt foarte bolnav. Dacă a-şi cere dreptate, pentru a fi reabilitat cu modestie solicit următoarele: în primul rând, să mi se recunoască vechimea la gradul de general maior, nu din 1974 când l-am primit în urma nenumăratelor intervenţii a tovarăşului Iosif Uglar, ci de când am fost trecut în rezervă. În al doilea rând, să mi se recunoască dreptul la pensie la gradul pe care îl am astăzi de general maior fiindcă nu este drept ca unii să primească pensia specială pentru fapte imaginare (aşa cum sunt ilegaliştii, care 90% sunt alogeni), iar eu să primesc şi astăzi o pensie egală cu aceea pe care o primeşte un subofiţer. Nu există comparaţie între misiunile de luptă pe care eu le-am îndeplinit la 23 august 1944, la Băneasa – Otopeni, apoi pe tot frontul de vest până la 9 mai 1945. eu am fost „parlamentar” în tratativele cu armata germană, am fost citat pe ordinele de luptă, am fost decorat de mai multe ori. Nu este nici o lege umană care să poată încălca aceste drepturi. Cer insistent reabilitarea. Am trăit mereu în mari lipsuri din cauza nedreptăţilor, motiv pentru care nu mi-am putut îngriji de sănătate şi nici la îngrijirea fiului meu şi al soţiei mele. În al patrulea rând să mi se restituie pensia reţinută în mod abuziv timp de şase ani. Am mare nevoie de acei bani, ca să las în urma mea o situaţie clară şi nepătată cu nimic. În  al cincilea rând, să mi se preschimbe toate decoraţiile pe care le-am primit pentru făurirea României Mari în 1918, şi pentru recunoaşterea meritelor mele în delimitarea frontierelor României, sau să mi se acorde dreptul să le pot purta la toate festivităţile. Eu nu le-am primit ocazional, ci pentru serviciile aduse ţării mele România. În al şaselea rând, să fiu ajutat să mă pot întoarce la Bucureşti şi să fiu îngropat acolo unde au căzut eroic ostaşii mei din fostul Regiment 115 Infanterie pentru apărarea Capitalei de armata germană. Aceasta este ultima mea dorinţă egală cu un testament. Rog şi pe această cale ca Armata Română să le împlinească.

I.C.: Domnule general, ştiu că aţi suferit foarte mult şi mai ales după pierderea fiului d-voastră. Ce mai doriţi să spuneţi? Vă mai întreb cum credeţi că am putea să încheiem acest interviu? Sunt convins că el va rămâne ca document extrem de valoros pentru istorie. Sunt mândru că am avut cinstea să vă iau acest interviu. Nu ştiu dacă îl voi putea publica. Dacă el va fi publicat, în fiecare an am să depun o coroană de flori pe mormântul d-voastră.

V.P.: Au trecut cinci ore de când discutăm împreună. Să ştiţi că mă simt foarte obosit. Mi se sfâşie inima. Fiul mei a fost speranţa mea la bătrâneţe dar s-a stins foarte timpuriu. Am rostit cuvinte foarte grave care vă pot aduce mari necazuri. Mă bazez pe onoarea d-voastră. Am în faţă două file dactilografiate, cred că ar fi cel mai bun final.

I.C.: Domnule general, eu cred că cel mai bun final ar fi o comandă militară pe care cu permisiunea d-voastră aş rosti-o eu. Armată Română drepţi! Pentru generalul maior Victor Popescu prezentaţi arm! Împreună cu fanfara să cântăm „Deşteaptă-te române!”. Vă mulţumesc.

prof. dr. Ion CORNEANU