Comuna ardeleană Bucerdea Grânoasa – locul de veci al basarabencei Anastasia Dicescu

Mormintele înaintaşilor basarabeni fac parte din patrimoniul istoric şi cultural al naţiunii române. După ocuparea Basarabiei de către soviete, multe dintre ele au fost presărate pe meleagurile României. Ruptura şi izolarea între fraţii de sânge, cenzura şi minciuna, aşternute peste istoria interbelică şi cea contemporană, au făcut ca simbolicele morminte să fie mai puţin cunoscute atât publicului larg, cât şi specialiştilor.

Din fericire piedicile de odinioară nu mai există. Astăzi nimic nu ne mai opreşte să ne aventurăm în identificarea locurilor de veci ale precursorilor, plecaţi anonim în veşnicie, în urma vicisitudinilor politice. Îndemnăm autorităţile şi societatea civilă să folosească şansa de a readuce în circuitul istorico-cultural o seamă de morminte de valoare naţională, să manifeste respectul cuvenit faţă de aceste vestigii printr-o serie de acţiuni evocatorii şi creştineşti.

***

Istoria comunelor, cu viaţa lor tihnită, şi mai degrabă anonimă, se intersectează uneori cu istoria ţării şi biografia unor personalităţi notorii ale neamului.

Bucerdea Grânoasa, din judeţul Alba, atestată documentar la 1303, situată la cca 32 km de Alba-Iulia, şi cca 10 km de Blaj, este legată de numele a două personalităţi notorii româneşti – Ioan Maiorescu şi Mihai Eminescu. Al treilea, după opinia noastră, ar fi cel al basarabencei Anastasia Dicescu (1887-1945), talentată cântăreaţă de operă, cu o remarcabilă activitate naţională şi concertistică în oraşele Chişinău, Bucureşti, Cluj, Iaşi, Odesa, Varşovia şi alte localităţi, directoarea Conservatorului „Unirea” din Chişinău, ajunsă să fie înmormântată în Cimitirul din Deal din localitate.

Ioan Maiorescu s-a născut la Bucerdea Grânoasă, în anul 1811, în familia ţăranului Ion Trifu. Ulterior Trifu-fiul a preferat un nume mai sonor – „Maioreanu”, „Măiorescu”, pentru ca în final să se oprească la „Maiorescu”, cel cu care a intrat în conştiinţa publică românească. I

Destinul l-a adus pe ardeleanul Ioan Maiorescu în Oltenia, la Liceul Naţional din Craiova, unde s-a remarcat printr-o strălucită activitate pedagogică, dar şi una patriotică.II Participant activ la revoluţia din 1848, Ioan Maiorescu pleda pentru „Regatul Daco-Român”, sub protecţia Germaniei, în frunte cu un principe din Casa de Habsburg:

„Apoi Transilvania, spunea dânsul, după pusăciunea sa geografică, numai împreună cu Principatele Danubiane, va putea ajunge, vreodată, la o stare materială plăcută... De aici ar ieşi pentru viitorul Stat român de sine [stătător] un teritoriu ce-ar cuprinde ca întreaga Dacie veche; Bucovina şi Basarabia, rupte cu puterea şi cu nedreptul de Moldova, se ţin, fireşte de acest Stat român...” (din memoriul lui Ioan Maiorescu, din 4/16 noiembrie 1848, „trimis al guvernului provizor din Bucureşti (1848) la Pesta, Viena şi Frankfurt, unde lupta pentru interesele naţionale şi pentru situaţia Românilor din Ardeal”; subl. M. V.-I.).

Atitudinea lui Ioan Maiorescu faţă de problema Basarabiei ne face să bănuim că dânsul a avut legături spirituale cu fruntaşii provinciei româneşti din stânga Prutului, ocupată la 1812 de imperiul ţarist. Poate chiar cu cineva din neamurile Dicescu ori Feodosiu (Teodosiu), boieri cu aspiraţii naţionale, din care provenea şi Anastasia Dicescu, personajul studiului nostru.

Convins unionist, Maiorescu elaborează, alături de Hurmuzaki, un memoriu intitulat „Dezvoltarea drepturilor Principatelor Moldo-Române în urma tratatului de la Paris din 30 Martie 1856”, publicat la Bruxelles la 1857, în limbile română şi franceză, din care cităm:

„Românii astăzi, fie din instinct, fie din convingere, cred odată cu capul, că mântuirea lor stă în unire. Pentru noi cari avem dreptul de a decide despre soarta noastră, ajunge ca să fim noi înşine convinşi despre foloasele unirei”.

Trecut în Ţara Românească la 1836, Ioan Maiorescu „a învăţat mult timp pe românii de dincoace de Carpaţi arta cum să-şi iubească patria”. Şi asta într-o viaţă relativ scurtă, căci a trăit doar 53 de ani, decedând pe 24 august / 4 septembrie 1864. Oltenii, recunoscători din fire, i-au ridicat la Craiova un monument, cu prilejul împlinirii unui secol de la naştere, amplasat pe locul, unde la 1848 dânsul, aclamat de mulţime, citise Proclamaţia de la Islaz. Astăzi el veghează în apropierea liceelor “Elena Cuza”, şi “Carol I” (fostul liceu de băieţi, unde Ioan Maiorescu a lucrat profesor de istorie; pe peretele clădirii este instalată o placa comemorativă).

A văzut şi subsemnata, în ianuarie 2012, acest simbol naţional din capitala Olteniei, realizat de sculptorul Iordănescu. Inscripţia de pe monument vesteşte: “LUI / IOAN / MAIORESCU / 1811-1864 / APOSTOL AL IDEILOR NAŢIONALE ÎNTRE ŢĂRI / ROMÂNE”. Amplasarea monumentului „Ioan Maiorescu” în zona unor instituţii secundare de învăţământ, în care se pune temelia viitorului ţării, îşi are rostul său educativ. Textul gravat pe postamentul din piatră conţine o povaţă a profesorului şi pedagogului Ioan Maiorescu, valabilă în toate timpurile, poate mai ales în zilele noastre: “Eu frate încă am văzut multe şi din toate aceste multe m-am convins că noi fără carte aici în ţara aceasta şi mai departe în ţările acelea locuite de români multă viaţă nu vom avea. Am fost în ţările apusului şi apoi fost-am şi la Viena şi pe acolo pretutindeni am înţeles că nimic alt nu întăreşte şi nu împodobeşte viaţa omului şi deci viaţa poporului mai mult ca învăţătura, ştiinţa. Asta n-o uitaţi …” (nu am izbutit să descifrăm tot textul, deteriorat de intemperiile timpului).

Când citeam la Craiova aceste rânduri înălţătoare de spirit, apropiate gândurilor noastre, nu ştiam despre legătura lui Ioan Maiorescu cu Bucerdea Grânoasa. Lumea este mică... Vizita în comună, cu un an mai târziu, m-a făcut să reţin mai bine acest nume. Personajul Ioan Maiorescu ni se pare atractiv şi pentru legătura sa afectivă cu Basarabia. Cercetarea acestui segment din viaţa distinsului pedagog şi patriot român poate completa istoria legăturilor spirituale între două provincii româneşti, din epoca când ambele erau subjugate de imperii străine.

În nenumăratele sale drumuri prin România, pasionatul călător Mihai Eminescu a poposit pentru o zi la Bucerdea Grânoasa. Întâmplarea a făcut ca după Adunarea Generală a „Asociaţiunii pentru Literatura română şi Cultura Poporului Român”, care s-a ţinut la Alba Iulia, în zilele de 27-28 august 1866, drumul lui Eminescu să se intersecteze cu cel al studentului Ioan Oargă, originar din Bucerdea Grânoasa, viitorul vice director al Seminarului din Blaj. Ospitalierul bucerzean l-a invitat pe Eminescu să poposească în satul natal. Ulterior Oargă va aşterne pe hârtie episodul, ce avea să devină faimos:

„După adunare, cum veneam de la Alba Iulia, cu Mărculeţ, teolog absolvent, iacă colea la Murăş, lângă Mihalţ, pe unde se trece cu brudina, pe cine găsim? Pe Eminescu!

Aştepta acolo să treacă cu podul umblător şi neavând ce face, se juca cu nişte copii de ţărani. L-am chemat cu noi, am trecut Murăşul şi ne-am dus toţi trei la noi acasă, în Bucerdea Grânoasa”.

Evenimentul din vara lui 1866 a fost reluat în scrierile sale de George Călinescu, Elie Dăianu, şi alţii. Faptul în sine nu a avut impact istoric la nivel de Ţară, dar pentru locuitorii Bucerdei el reprezintă un motiv de mândrie şi de acţiuni evocatorii, un mod de cunoaştere şi educaţie naţională.

Un alt prilej de mândrie al bucerzenilor este participarea consătenilor la evenimentele epocale pentru destinul românilor – Adunarea de la Blaj, Revoluţia din 1848, Unirea de la 1 Decembrie 1918, ş. a. Regretatul Emil Voicu, profesorul de istorie din localitate, scria la vremea sa: „locuitorii din Bucerdea Grânoasa nu sunt străini nici de Memorandumul din 1892”. Procesul memorandiştilor s-a ţinut la Cluj, în zilele de 7-25 mai 1894. Or, românii din Ardeal au înţeles să fie solidari cu semnatarii Memorandului. Începând cu gara Sibiu, apoi în haltele Copşa, Micăsasa, Valea Lungă, Mănărade, Blaj, Crăciunel, Bucerdea, Cistei, Mihalţ, Teiuş, Aiud, şi evident, Cluj, aceştia au fost salutaţi de populaţie cu urale şi mobilizatorul cântec „Deşteaptă-te, Române!”.

În Primul Război Mondial, unii români din Bucerdea Grânoasa, concentraţi în armata austro-ungară, puşi în situaţia, greu de suportat, de a lupta împotriva fraţilor de sânge de peste munţi, au ajuns ulterior voluntari în armata română, participând în 1918 la eliberarea Transilvaniei.

Bucerdea Grânoasă face parte dintre marile comune ale judeţului Alba. Altădată ea aparţinea de Cercul Blaj, Comitatul Alba de Jos, apoi de plasa Blaj, jud. Târnava Mică. Populaţia este alcătuită preponderent din români şi maghiari. Statisticele arată: la 1904 aici locuiau 1162 români şi 633 maghiari; la 1930 – 1473 români şi 711maghiari; la 1947 – 1894 români şi 758 maghiari; la 1966 – 1761 români şi 781 maghiari; la 2002 – 1620 români, 580 maghiari, 35 romi.

Creşterea animalelor şi agricultura, sunt domeniile de activitate străbune ale bucerzenilor. Am fost surprinsă să aflu că în Bucerdea Grânoasa sarmalele se numesc la fel ca şi în Basarabia – găluşte (peste Prut li se mai spune găluşi).

Între 1968-2005 Bucerdea Grânoasa îşi pierduseră statutul de localitate rurală independentă, făcând parte din com. Crăciunel (Crăciunelul de Jos), jud. Alba. În prezent locuitorii ei se bucură de autonomia de odinioară.

Am considerat necesar să redăm câteva imagini din istoria comunei Bucerdea Grânoasa, unde îşi doarme somnul de veci basarabeanca Anastasia Dicescu.

Dacă evenimentul naşterii lui Ioan Maiorescu, precum şi trecerea pasageră prin comună a lui Eminescu, au fost evocate în multiple scrieri din dreapta Prutului, interferenţa între biografia Anastasiei Dicescu şi Bucerdea Grânoasa a fost până nu demult absolut necunoscută. III

Părinţii cântăreţei – Pavel Dicescu (1837-1909), şi Eugenia Dicescu, născută Feodosiu / Teodosiu (1855-1933), făceau parte dintre cele mai distinse neamuri de boieri din stânga Prutului. IV Marele latifundiar Pavel Dicescu se remarcase prin înaltele funcţii, pe care le deţinea în gubernia „rusească”, prin loialitate faţă de ţar şi instituţiile statului, dar şi prin activitatea sa moldo-românească. Era un merit incontestabil să-ţi păstrezi fiinţa naţională în acele timpuri vitrege, în situaţia în care o seamă de boieri moldoveni s-au lăsat prinşi în plasa rusificării.

Cei patru copii ai lui Pavel Dicescu – Iulia (1882-1944?), Victor (1883-1951), Anastasia (1887-1945), şi Natalia (1888-1978), şi-au susţinut părinţii în ostenelile lor patriotice, continuându-le cu mult succes opera de deşteptare naţională în perioada Marii Uniri. La 1944 toţi fraţii au ales calea refugiului în România. Altfel nici nu se putea. Acolo şi-au găsit locul de veci, cu excepţia Iuliei, dispărută în vara lui 1944, în pribeagul drum spre Prut.

Cei doisprezece nepoţi, pe care i-au avut Pavel şi Eugenia Dicescu, au locuit şi ei după 1944 în România. Din această impresionantă armată de nepoţi, am avut norocul să-i cunosc pe Maria Fusteri, fiica Iuliei Dicescu (Bucureşti); Mariana Glavce, fiica lui Victor Dicescu (Piatra Neamţ), şi Constantin Manuilă, fiul Nataliei Dicescu (Bucureşti), dânsul fiind şi ultimul nepot supravieţuitor al lui Pavel Dicescu. Pe 22 aprilie 2014, dl. Manuilă a împlinit 91 de ani, să-i dea Dumnezeu sănătate!

Tocmai datorită domnului Constantin Manuilă istoricii de azi pot vorbi cu certitudine despre locul şi data morţii Anastasiei Dicescu.

Într-o documentare istorică ajutorul rudelor este uneori inestimabil. Cum altfel am fi aflat detalii din ultimii ani din viaţa Anastasiei Dicescu, dacă nu cu ajutorul rudelor?... Moartea ei survenise la 1945, an marcat de război, refugiu şi incertitudini. După instalarea comunismului pe ambele maluri ale Prutului, o mare parte din elita Basarabiei, pentru care Unirea din 27 martie 1918 însemnase poate cel mai fericit eveniment al vieţii, trecea prin zile grele. Anastasia Dicescu, remarcabilă cântăreaţă de operă, directorul şi membru fondator al primului Conservator din Chişinău, înfiinţat la 1919, numit ulterior „Unirea”, făcea parte din această categorie de basarabeni. După o activitate naţională şi culturală în luminile rampei, pe cât de strălucită, pe atât de eficientă, vin refugiile din 1940 şi 1944, apoi la scurt timp, moartea prematură şi anonimă într-o comună din apropierea Blajului, departe de locurile natale.

Prima etapă din viaţa acestei distinse doamne poate fi urmărită cu mult succes din documentele de arhivă şi publicaţiile timpului. Nu putem spune acelaşi lucru despre finalul vieţii Anastasiei Dicescu, învăluit în ceaţă, din care avem şansa să ieşim mai degrabă cu ajutorul rudelor. Iată de ce, după 1989 cercetătorii din Republica Moldova au ţinut să le cunoască şi să le solicite ajutorul. Aşa au procedat la vremea sa Aurel Dănilă, istoric în arte, primul ambasador al Republicii Moldova în România, actualmente directorul Secţiei Ştiinţe Umanistice şi Arte a Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, Preşedinte al Uniunii Muzicienilor din Moldova; precum şi regretatul Gleb Ciaicovschi-Mereşanu, istoric în arte, profesor universitar la Conservatorul din Chişinău (a se vedea: Aurel Dănilă, Anastasia Dicescu, primul director al Conservatorului din Chişinău, Literatura şi arta, 23 dec. 1993; Gleb Ceaicovschi-Mereşanu, Anastasia Dicescu, Ştiinţa: Revista lunară editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, iunie 1995).

Ambii cercetători făcuseră propriile investigaţii, dar a contat şi cunoştinţa lor cu dl Constantin Manuilă, care a venit cu documente şi detalii noi din istoria familiei, unele greu depistabile pe căile clasice de cercetare. Exemplu poate servi certificatul de deces al Anastasiei Dicescu, obţinut prin strădania domniei sale (Registrul actelor de stare civilă, nr. 28, anul 1945, luna iulie, ziua 18, comuna Bucerdea Grânoasa, judeţul Alba).

Comunicarea cu dl Manuilă este o reală plăcere pentru cei, ce au avut prilejul să-l cunoască. Distincţia neamului din care provine, transmisă prin gene şi educaţie, se citeşte pe figura lui luminoasă, de o frumuseţe fină, în faţa căreia ridurile vârstei rămân neputincioase. Cuminte, inteligent, blând, cult, generos, lipsit cu desăvârşire de aroganţă, domnia sa este mereu dispus să contribuie la rememorarea trecutului Basarabiei şi a neamului din care provine. Domnul Constantin Manuilă visează să se scrie o carte despre activitatea patriotică a Anastasiei Dicescu, care, vorba dânsului, folosea orice prilej, chiar şi în perioada ţaristă, pentru promovarea muzicii româneşti. Credem că în ea îşi va găsi locul însemnările „tantei” sale din refugiul din 1940 – un rar şi tulburător document de epocă şi de simţire românească, păstrat în arhiva familiei.

A aflat şi subsemnata povestea ultimilor ani din viaţa Anastasiei Dicescu, mărturisită de stimaţii Constantin Manuilă şi regretatele sale verişoare Maria Fusteri şi Mariana Glavce. În 1944 Anastasia Dicescu s-a refugiat la Râmnicul Vâlcea. Fiind bolnavă de plămâni, a ajuns la un spital din Sibiu. Apoi s-a retras în com. Bucerdea Grânoasa, jud. Alba, localitate unde îşi găsiseră adăpost rudele sale Glavce, mai departe de trupele sovietice, ce împânzeau România. A locuit la Bucerdea aproximativ nouă luni. Avea o cameră separată, fiind îngrijită de sora sa, Natalia Dicescu.

Vestita muziciană s-a stins din viaţă pe 17 iulie 1945, în casa inginerului Aurel Stoica, fiind înmormântată în Cimitirul din Dealul Bucerdei. La câţiva ani după tristul eveniment, rudele Anastasiei Dicescu părăsiseră Bucerdea Grânoasa, pierzându-şi urmele prin diferite localităţi din România.

În anii 1950-60 ai secolului trecut domnul Constantin Manuilă a vizitat comuna, dar mormântul Anastasiei Dicescu era de negăsit. După 1990 domnia sa a făcut iarăşi drum la Bucerdea Grânoasa, oferind primarului com. Crăciunel documente referitoare la activitatea Anastasiei Dicescu (pe atunci Bucerdea făcea parte din această comună). Impresionat, diriguitorul l-a ajutat să obţină actul de deces al distinsei basarabence, pripăşite pe plaiurile ardelene.

Îmi doream să ajung la Bucerdea Grânoasa din 2008, când aflasem de mormântul cântăreţei. Visul mi s-a împlinit abia în ianuarie 2013. Însoţită de primarul comunei, dl Ion Aldea, căruia îi mulţumesc şi cu această ocazie pentru găzduire şi ospitalitate (să nu uităm de soţia Rodica), am străbătut drumurile Bucerdei în căutarea mărturiilor despre basarabenii, adăpostiţi de Aurel Stoica. Nu am putut afla nimic în puţinul timp pe care l-am avut la dispoziţie. Chiar şi octogenarul Emil Voicu, originar din Bucerdea Grânoasa, fost profesor de istorie şi director de şcoală, autorul valoroasei monografii „Bucerdea Grânoasa: Istoria unei localităţi din Transilvania”, nu auzise de Anastasia Dicescu. Nu ne-a mirat prea mult acest lucru, căci până la căderea comunismului, Basarabia era un subiect tabu pentru istoricii din România. Azi, când lucrurile s-au schimbat, majoritatea bătrânilor satului au trecut în altă lume, ducând cu sine detalii despre refugiaţii de peste Prut. Nici cercetătorii din Republica Moldova n-au ajuns la timp în Bucerdea Grânoasa, ca să-i prindă în viaţă:

„– Dacă veneaţi mai iute, aţi fi aflat mai multe!, mi-a declarat bucerzeanca Carolina Şandru. Tatăl meu, Gheorghe Odveremean ştia multe. A lucrat la Stoica Aurel. Spunea că era un om bun! I-a omenit pe toţi, care au lucrat la el! Le-o dat de toate!”

Am observat că majoritatea vârstnicilor din România, care au studiat limba rusă în epoca comunistă, impusă după 1944 de regimul sovietic, simt nevoia, la vederea basarabenilor, să se „laude” cu experienţele sale în domeniu. N-a fost o excepţie nici d-na Carolina Şandru:

– Am învăţat rusa în şcoală, îmi mărturisise dânsa cu zâmbet timid. Şi azi ţin minte cântecul Şiroka strana moia rodnaia! (Măreaţă e ţara mea natală!).

Rupea ruseşte cu un pronunţat accent românesc – moale, şi foarte-foarte simpatic. La despărţire mi-a urat cu multă bunăvoinţă:

„– Dumnezeu să vă călăuzească paşii dvoastră! Să ajungeţi cu bine acasă!”

Această urare creştină m-a făcut să cred că în timpurile de restrişte pentru refugiaţii basarabeni, relaţiile dintre ei şi localnici au fost marcate de simpatie reciprocă.

Casa şi curtea familiei Stoica, pe lângă strălucirea din anii interbelici, arată astăzi jalnic, vorba primarului Ion Aldea. Sunt urmările aflării aici a ceape-ului. Din fosta proprietate s-a mai păstrat magazia de grâne, în faţa căreia se afla cândva o altă casă, demolată sub regimul comunist. Anume în ea fuseseră găzduite familiile Glavce şi Dicescu.

Principalul obiectiv la Bucerdea Grânoasa rămânea Cimitirul din Deal, ori Cimitirul din Dealul Dădurii, cum este numit el în monografia lui Emil Voicu. Chiar dacă ştiam că mormântul Anastasiei Dicescu nu s-a păstrat, dorinţa de a vedea cimitirul era mare. Aveam de multă vreme senzaţia că spiritul ei ne cheamă spre acest ultim loc de pe pământ... Simţeam că osemintele acestei bune românce basarabene nu mai pot zace în singurătate şi neştire, departe de plaiurile natale.

Cimitirul, luminat de soare şi zăpadă, aflat într-un cadru natural dumnezeiesc, părea părăsit (după spusele primarului, în anii ’70 aici au fost oprite înmormântările). Prea puţine cruci pentru un spaţiu atât de generos... Pretutindeni se întrezăreau movile de pământ, la căpătâiul cărora lipseau aceste importante însemne mortuare, ce leagă lumea apusă de cei vii. Iar pe crucile rămase, executate din piatră, ori din ţevi de metal, nu puteai desluşi numele decedaţilor, decât cu greu, ori deloc.

Cândva, în Cimitirul din Deal se afla o biserică veche din lemn, construită la 1800, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”. Cu timpul ea a fost demolată, deoarece devenise neîncăpătoare pentru enoriaşi. Actuala biserică ortodoxă, construită în anii 1907-1908, poartă acelaşi hram, şi este amplasată în centrul vechi al localităţii. Sătenii preferă să-şi înmormânteze rudele în cimitirul actualei biserici. Prea greu se ajunge la cel din deal, pe un drum îngust de ţară, în pantă. Pe timpuri situaţia era salvată de carul cu boi. Oare cine însoţea cortegiul cu sicriul Anastasiei Dicescu, din vara lui 1945, ce străbătea lunga cale între două dealuri opuse ale comunei?...

Am ales o movilă de pământ fără cruce, din partea stângă a intrării în cimitir, şi am aprins pe ea câteva lumânări de sufletul Anastasiei Dicescu. Reieşind din inscripţiile de pe cruci, aproximativ aici se făceau înmormântările în anii 1945-1946. Ulterior, la Bucureşti, dl Constantin Manuilă, văzând fotografiile pe care le realizasem, mi-a confirmat că am ales bine zona. Anume în această parte a cimitirului ar fi fost înmormântată Anastasia Dicescu. De la mormântul ei, spune dânsul, vedeai pe linie dreaptă dealul opus, cu gospodăria familiei Stoica.

În timp ce aprindeam lumânările în Cimitirul din Deal, păr. Dan Dulău, preotul paroh de la Biserica Ortodoxă „Cuvioasa Paraschiva”, îi pomenea, la rugămintea rudelor şi a subsemnatei, pe membrii familiei Dicescu. Zăbovisem la cimitir şi nu izbutisem să susţin un discurs în faţa enoriaşilor, aşa cum mi-o doream. Totuşi, m-am bucurat. După decenii de tăcere şi neştire, în biserică arhiplină din Bucerdea Grânoasa (era zi de duminică), a fost atins subiectul refugiaţilor basarabeni, pornind de la numele Anastasiei Dicescu. V

La revenirea în Bucureşti am luat legătură cu dna Maria Bugeanu, nepoata lui Aurel Stoica, care ne-a vorbit cu amabilitate despre episodul basarabean: „Bunelul Aurel Stoica a făcut cunoştinţă cu domnul Glavce la târgul din Blaj. Acela era disperat, căci avea nevoie de adăpost. Stoica dispunea de o casă liberă, cea care fusese demolată sub ceape. Nu era frumoasă, dar avea 4 camere. Şi peisajul era frumos. În deal. Aer curat. Sunt îndrăgostită şi azi de Bucerdea Grânoasa! Înţelegerea a fost ca dl Glavce să-i dea bunelului o mână de ajutor la grădina de zarzavat, căci dânsul venise în refugiu cu un tractoraş şi o motopompă. Cu ea a făcut irigaţie. Aşa au ajuns la noi basarabenii! Din piaţa Blajului! Bunelul glumea:

– N-am cumpărat o vacă, dar am adus nişte basarabeni refugiaţi!

Cu familia Glavce venise şi un bătrân, ce purta o barbă cioc. VI

Aurel Stoica era o personalitate în Transilvania. S-a stins din viaţă prin 1944, de stop cardiac. A avut de suferit. Chemat mereu la poliţie să dea declaraţii, vă daţi seama... E înmormântat la Blaj, alături de soţie. Are un mormânt central, cu o cruce mare din marmoră neagră, situat în partea dreaptă de la intrare, în rândul doi”.

Cu regret dna Bugeanu n-a putut spune nimic despre Anastasia Dicescu, căci în acea perioadă făcea facultatea la Bucureşti.

Până la 1989 legăturile istorico-culturale între românii de pe ambele maluri ale Prutului erau ca şi inexistente. Astăzi mulţi dintre noi avem posibilitatea, şi chiar datoria morală de a ajunge la Bucerdea Grânoasa, pentru a aduce un întârziat omagiu Anastasiei Dicescu. Activitatea ei naţional-muzical-pedagogică de odinioară merită efort din partea instituţiilor abilitate ale statului, precum şi a societăţii civile.

Chişinăul este înrudit cu Alba Iulia printr-o serie de acţiuni de simţire românească. Ne-ar plăcea ca şi în cazul Anastasiei Dicescu interferenţele ardeleano-basarabene să fie în atenţia intelectualilor, pasionaţi de trecutul zonei. Credem că deşi nu am venit la Bucerdea Grânoasa „prea iute”, mai trăiesc unii vârstnici – copiii şi nepoţii contemporanilor lui Aurel Stoica care, eventual, pot oferi detalii importante.

Lor li se pot alătura cercetătorii din Cluj şi Iaşi, două centre culturale din România, de care este legat numele Anastasiei Dicescu. Dintr-un document, expediat de cântăreaţă Ministerului Educaţiei Naţionale, Artelor şi Cultelor din Bucureşti rezultă că ea a luat parte „la înjghebarea primei Opere române din Iaşi în asociaţia D-lor artişti Jean Atanasiu, Rabega, Vrăbiescu, Folescu, Teodorescu şi Rodrigo”. Tot acolo Anastasia Dicescu consemna: „În anul 1919 am subscris un contract la Prima Operă din Cluj, organizată de renumitul artist Pavel, luând asupra mea rolurile principale ale repertoriului de soprană legeră”.

Vrem să credem că într-un viitor apropiat echipele din Basarabia şi România vor întreprinde o seamă de acţiuni în memoria Anastasiei Dicescu, în localităţile Blaj, Alba Iulia şi Bucerdea Grânoasa. Slujbă religioasă, instalarea unei plăci comemorative la Bucerdea Grânoasa şi a unei cruci de pomenire la cimitir, ar fi primele dintre ele.

În 2014 se împlinesc 95 de ani de la înfiinţarea Conservatorului „Unirea” din Chişinău – un prilej în plus pentru a se insista asupra proiectului.

Memoria şi respectul pentru mormintele înaintaşilor pot genera acţiuni de suflet, atât de necesare pentru unitatea neamului românesc.

Maria VIERU-IŞAEVtc "Maria VIERU-IŞAEV"

Chişinău

Note:

I. Am formulat secvenţe din istoria com. Bucerdea Grânoasa şi a personalităţilor care au marcat-o, pornind de la lucrările: „Bucerdea Grânoasa: Istoria unei localităţi din Transilvania”, de Emil Voicu (Cluj Napoca, Editura Grinta, 2008, pag. 8, 11, 17, 41, 54, 56, 60-65, 72, 105, 107, 107-117, 129, 143-147, 173, 176, 180, 182); „Eminescu, prin Pumnul, pe urmele Maioreştilor-Trifeşti la Bucerdea Grânoasa”, de Mihai C. Szilagy, Ion Buzaşi şi Aurel Trifu (volum apărut sub egida Centrului Cultural „Jacques Maritain” din Blaj, pag. 16, 21, 23, 31, 36, 38, 40, 46, 69-71, 80, 84); şi „Drag de sat transilvan: Ioan Maiorescu ilustru fiu al satului Bucerdea Grânoasa”, de Alina–Maria Dulău şi Mihai C. Szilagy (Bucureşti, Editura Anamarol, 2008, pag. 31).

II. Liceul s-a numit în diverse timpuri „Şcoala Centrală şi Naţională”, „Şcoala Centrală”, „Liceul „Carol I”.

III. În unele surse din Republica Moldova denumirea localităţii este ortografiată greşit „Bucerdea Găvănoasa”.

IV. Soţii Pavel şi Eugenia Dicescu sunt înmormântaţi în com. Găleşti, fostul judeţ Lăpuşna, actualul Străşeni, Republica Moldova.

V. Le-am oferit părintelui paroh Dan Dulău, şi domnului primar Ion Aldea, un set de documente, ce confirmă valoarea neamului Dicescu, precum şi prezenţa Anastasiei Dicescu în localitate.

VI. E vorba de Victor Dicescu, fratele Anastasiei Dicescu. Tot aici a locuit un timp sora ei, Natalia Dicescu, căsătorită Manuilă.

Anexă:

Oferim cititorilor, în Anexă, trei documente din fondul “Ion Pelivan”, păstrate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale ale României – două cărţi poştale, din 1940 şi 1941, expediate de Anastasia Dicescu familiei Pelivan, şi amintirile Anastasia Dicescu despre tatăl său, Pavel Dicescu.

Al patrulea document, din arhiva familiei, reprezintă un memoriu, expediat de Anastasia Dicescu ministrului Educaţiei Naţionale, Artelor şi Cultelor din Bucureşti, în care face o trecere sumară a activităţii sale profesionale.

***

I. Carte poştală. Anastasia Dicescu către Maria şi Ion Pelivan 1

18 decembrie 1940

Domniei Sale

Doamnei Maria Pelivan

Strada Caragiale nr. 7, Bucureşti

Mult Stimaţi Doamna şi Domnul Pelivan

După atâtea întâmplate anul acesta s-apropie Crăciunul şi Anul Nou. Ce ne va aduce Anul Nou? Anul trecut spuneam „Să nu fie mai rău ca precedentul”. Acuma ce să ne dorim? Mai rău decât pierderea Basarabiei noastre pentru noi n-a putut să fie. Vrea să zică tot are să fie mai bine. Dacă însă este o speranţă ca să ne vedem iar în ţara noastră şi în oraşul natal, atunci vă doresc să ne vedem acolo.

Felicitările cele mai sincere şi mulţumirile pentru toată gentilezza ce aţi avut faţă de mine.

Cu salutări prietenoase Anastasia Dicescu.

Notă:

1. Adresa expeditorului: „Parter, camera 3, Sanatoriul Moroeni, jud. Dâmboviţa”. Anastasia Dicescu se trata în sanatoriu de plămâni. S-a îmbolnăvit grav în refugiul din iunie 1940, când a plouat abundent.

***

II. Carte poştală. Anastasia Dicescu către Maria Pelivan

17 aprilie 1941

Scumpă Doamna Pelivan

Fiecare dintre noi a avut multe de suportat. După ce Dvoastră aţi alinat durerile altora, aţi avut şi Matale încercările grele, dar Slava Domnului, că iubitul nostru Domnu Pelivan a scăpat din operaţia grea. Eu tot aicea sunt. Mă simt mai bine, dar boala asta e cam lungă şi mă plictiseşte. Sunt zile când văd toate în roz, şi apoi iar mă apucă deznădejdea; totuşi sper că la toamnă voi putea relua viaţa de toate zilele.

Dar vorbesc de mine, când am vrut să vă spun că m-am gândit la D-voastră, şi cât de greu să ai pe un bolnav, pentru care tremuri, să n-aveţi tot, adică toate posibilităţile pe care le-aţi avut. Desigur Domnul Pelivan, cu dorul de Basarabia în suflet e foarte năcăjit în boala sa; şi Dvoastră trebuie să alinaţi durerile fizice şi morale. Dar sper că tot şi toate se vor face bine, cu soarele primăverii, care ne dă nădejde chiar să credem că vom revedea locurile noastre natale.

Vă sărut cu drag, scumpa Doamna Pelivan, vă doresc sărbători fericite şi Domnului Pelivan grabnică însănătoşire!

A Domniei Voastre, cu drag A. Dicescu.

***

III. Amintirile Anastasiei Dicescu despre tatăl său, Pavel Dicescu1

Pavel Dicescu s-a născut în anul 1837 la moşia Găleşti, jud. Orhei, în conacul părintesc.

Unicul fiu al proprietarilor nobili Dicescu – descendenţi ai vechii familii moldoveneşti, care în anul 1711 era între sfetnicii lui Cantemir, făcând parte din Divanul lui, Pavel Dicescu, până la vârsta de 15 ani, a crescut în casa părintească, primind educaţia de la mama lui – o femeie foarte instruită pentru timpurile de atunci, precum şi de la un dascăl grec.

La 15 ani a fost dus la Odessa, unde a terminat liceul Rişelieu în 2 ani. De acolo a fost trimes într-o trăsură proprie la Moscova unde a studiat dreptul la Universitate, obţinând licenţa.

Decepţionat de curente ce stăpâneau pe vremuri tineretul rusesc (panslavismul) şi simţindu-se străin în mediu moscovit, a plecat în Germania pentru a completa studiile şi a face cunoştinţă cu alte concepţii.

Rămânând în Germania – Berlin şi Heidelberg – 5 ani s-a adoptat culturii germane care mai mult corespundea intelectului lui.

După ce a luat doctoratul în filosofie de la Universitatea Heidelberg, a făcut o călătorie prin Europa, vizitând timp de 8 luni Spania.

Întorcându-se la căminul părintesc a început o largă activitate pe terenul cultural şi social, ocupând posturi numai prin alegeri şi reprezentând totdeauna numai interesele locale timp de 40 de ani în mod onorific. Până la moarte a fost (bîl mirovoi sudia v Orgheeve, pervîm predsedatelem gubernskago zemstva, mirovîm posrednikom, glasnîm uezdnîm i gubernskim), iar la apusul vieţei sale era ales mareşal de nobilime a jud. Chişinău, şi la urmă şi consilier la Sfatul Statului (ales din Zemstva gubernială), în care demnitate şi a murit, îmbolnăvindu-se de inflamaţia plămânilor la Petrograd, de unde rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate şi înhumate lângă biserica c. Găleşti, în sclepul strămoşesc. Din toate punctele de vedere, Pavel Dicescu prezintă un tip clasic al poporului nostru moldovenesc: înalt, bine legat, svelt ca un brad şi excepţional de frumos, cu trăsături bine pronunţate şi cu ochi blânzi în acelaşi timp – om de vastă cultură şi un caracter oţelit, n-a şovăit niciodată. În toată activitatea lui a binemeritat popularitate mare, de care se bucura în toate straturile sociale.

Din tinereţe, rupând toate legăturile sufleteşti cu ideologia rusă şovinistă, şi formându-şi o ideologie proprie naţională moldovenească, a creat un curent şi o atmosferă naţională moldovenească, ce l-a urmat toată viaţa în toate ramurile activităţii sale.

Fiind un om cu vederi largi şi în acelaşi timp şi un umanitar, Pavel Dicescu niciodată nu precipita evenimentele pentru a nu provoca jertfe inutile, expunând colaboratorii săi.

Tactul şi rezerva bine stăpânită a dat posibilitatea acestui luptător pe terenul naţional, chiar în timpurile acele vitregi ale dominaţiei ţariste, să realizeze lucruri, care nu puteau să fie obţinute prin ieşiri violente şi zgomotoase a unui politician de rând.

Chiar fiind sub deosebita observaţie a ohrancei ruseşti, Pavel Dicescu a putut înfiinţa Societatea culturală moldovenească, pe care a prezidat-o, a obţinut introducerea limbii materne în învăţământul primar din Basarabia moldovenească, şi a apărat cu succes existenţa clasei mazilelor, ca o ramură socială pur moldovenească.

Pavel Dicescu a fost căsătorit cu Dra Eugenia Dicescu, şi ea tot dintr-o familie boierească moldovenească, cu care a avut patru copii, pe care i-a crescut în spiritul ideilor sale.

Note:

1. Manuscris de Anastasia Dicescu, pe 4 file, fără titlu. Pe prima pagină, în colţul drept, este notat „De la Anastasia P. Dicescu / I. P”.

2. Rândurile din paranteză au fost scrise de Anastasia Dicescu în limba rusă, deoarece şi dânsa, probabil, s-a confruntat cu problema traducerii adecvate în limba română a funcţiilor şi instituţiilor din imperiul ţarist. Găsirea echivalentelor este destul de anevoioasă. Pavel Dicescu a fost judecător de pace în Orhei, primul preşedinte al Zemstvei Guberniale etc.

3. Cavoul strămoşesc.

4. Mariana Glavce, nepoata lui Pavel Dicescu, pe care am cunoscut-o în noiembrie 2005 la Piatra Neamţ, susţinea „Toţi diceştii erau românofili. În perioada ţaristă boierii s-au cam împărţit în două părţi. Familiile Dicescu, Feodosiu, Ruso, Leonard erau românofili. Bunicul Pavel Dicescu pleca foarte des la Iaşi, avea acolo prieteni”.

Există multiple alte dovezi despre românismul lui Pavel Dicescu şi a familiei sale.

5. Poliţia politică

6. În manuscris cuvântul „a obţinut” este subliniat şi marcat cu semnul întrebării, bănuim de Ion Pelivan. Limba română a fost introdusă în învăţământul primar din Basarabia abia în anii 1917-1918.

***

IV. Memoriul Anastasiei Dicescu către ministrul Educaţiei Naţionale, Artelor şi Cultelor 1

DOMNIEI SALE

DOMNULUI M I N I S T R U AL EDUCAŢIEI NAŢIONALE ARTELOR ŞI CULTELOR

DOMNULE M I N I S T R U,

Subsemnata, ANASTASIA DICESCU, refugiată din Basarabia, Directoarea Conservatorului „Unirea” din Chişinău, subvenţionat de Stat, am onoare prin prezenta a expune pe scurt date biografice despre activitatea mea artistică, pedagogică şi socială.

În anii 1906-1916 am participat la toate manifestările artistice naţionale organizate în vechiul Imperiu Rusesc, atât în Basarabia, cât şi în alte părţi, făcând studii de canto la cei mai buni profesori din Petersburg şi Roma (Prof. Catoni), echivalându-se cu Conservatorul din Cluj.

În anul 1916 am fost angajată la Opera din Odesa, continuând activitatea mea şi în răspândirea culturei naţionale româneşti, participând la concerte cu program românesc.

Dela 1918 am muncit pentru propagarea culturii muzicale naţionale pe toate căile posibile.

Am concertat în 1918 la Iaşi şi Cernăuţi. Am luat parte la înjghebarea primei Opere române din Iaşi în asociaţia D-lor artişti Jean Atanasiu, Rabega, Vrăbiescu, Folescu, Teodorescu şi Rodrigo.

Tot în acest an am înfiinţat o societate moldovenească de muzică pe care am prezidat-o, iar în 1919 am deschis prin această societate şcoala muzicală românească pe care am condus-o până în momentul refugiului.

În anul 1919 am subscris un contract la Prima Operă din Cluj, organizată de renumitul artist Pavel, luând asupra mea rolurile principale ale repertoriului de soprană legeră.

În anul [192?] am concertat la Varşovia şi alte oraşe din Polonia, având în program şi cântecele româneşti.

În 1925 am cântat în Bucureşti „Lacme” când am fost recomandată pentru munca depusă cu decoraţia „Bene Merenti” cl. I-a.

Restul timpului (mai mult de 15 ani) l-am consacrat carierii pedagogice ca directoare, profesoară de canto şi clasă de Operă. Formarea elementelor pentru scena românească a fost încoronată cu succes prin absolvenţi artişti, ca: celebra compatrioată MARIA CIUBOTARI, SOCHULSCHI, SEOMIN, ELENA BASARAB, GROZEA şi ARNAUTU, precum şi alţii, care au urcat treptele marilor scene, porniţi din clasa de Operă condusă de mine.

În afară de aceasta, elemente vocale numeroase formate de mine în Conservator au participat la viaţa muzicală din Ţară ca corişti şi artişti independenţi.

În legătură cu activitatea mea pedagogică am depus o deosebită stăruinţă pentru a dezvolta sentimente naţionale româneşti în Conservatorul pe care l-am condus prin traduceri făcute de mine în limba românească ale diferitelor piese muzicale universale ce compuneau programul de învăţământ.

Studiul şi executarea folclorului natal a fost introdus de mine ca obiect de predare şi a fost susţinut cu mare succes prin organizarea şezătorilor speciale executate în diferite oraşe.

Confirmarea mai detailată a celor expuse de mine mai sus se află în dosarele Onor. Ministerului Educaţiei Naţionale, unde se află şi toate actele doveditoare.

Cu deosebită stimă

Anastasia Dicescu

Notă:

Memoriul nu conţine data semnării. Bănuim că e vorba de refugiul din 1940.