România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Centenar Ştefan Pascu,

1914-2014

 

Profil memorialistic

                                            

      Academicianul  Ştefan Pascu s-a născut la 14 octombrie 1914, în localitatea Apahida. judeţul Cluj, într-o familie ţărănească,  părinţii săi fiind  Ioan şi Victoria. Era  perioada Primului Război Mondial ceea ce a adus durere şi jale şi în familia Pascu. Tatăl a fost încorporat în armata austro-umgară şi trimis pe front, unde a căzut în luptele grele din Galiţia, dintre trupele austro-germane şi cele ruse. Devenit orfan de război la 2 ani, copilul Ştefan şi-a asumat destinul, răzbătând prin toate greutăţile inerente situaţiei respective. A urmat cursurile primare ale Şcolii  din Apahida, care astăzi îi poartă numele, după care s-a înscris  la “Gimnaziul Constantin Angelescu”  din Cluj (1926-193o). Înzestrat cu o seamă de calităţi intelectuale remarcabile, tânărul Pascu este perseverent şi parcurge ciclul liceal la Liceul “Petru Maior” din Gherla (1931-1934). Urmează în continuare studiile universitare, optând  pentru Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Daciei Superioare, ale cărei cursuri le-a frecventat între anii 1934-1938. Şi-a susţinut teza de licenţă în iunie 1938, la specialitatea Istoria românilor, Istorie universală şi Geografie, cu menţiunea magna cum laude. Academicianul  Ştefan Pascu are o fiică, Mariana, profesoară.

      L-am cunoscut mult mai târziu,  văzându-l pentru prima oară în octombrie 1969 - când devenisem student în anul I, cu ocazia unui simpozion care a avut loc în sala mare a Casei de Cultură  a Studenţilor din Cluj-Napoca. Eram foarte curios şi dornic să-l ascult, pentru că numele îmi era cunoscut de mai multă vreme. Ca elev citisem şi studiasem  cărţile de istoria României pe care le publicase,  împrumutându-le de la Biblioteca judeţeană Mureş. Pe de altă parte, auzisem că , în urmă cu un an, a devenit rectorul Universităţii clujene, fiind succesorul profesorului C-tin Daicoviciu. Chestiunea era discutată de către profesorii mei de liceu din Târgu Mureş, care erau bine informaţi în această privinţă, întrucât, prin tradiţie, rectorul Universităţii din Cluj era considerat ca fiind şeful şi reprezentantul intelectualităţii din Transilvania. Cu ocazia acelui simpozion, desfăşurat în faţa unui public numeros, eram numai ochi şi urechi. Evident că mi-am concentrat atenţia mai ales asupra comunicării profesorului Pascu, din care m-au impresionat, în mod deosebit, informaţia vastă, modul de expunere, timbrul cald al vocii şi limbajul plăcut, convingător.

Odată cu trecerea timpului, ajungând să cunosc mai bine specificul şi tainele vieţii universitare, desigur că am ajuns să văd şi să aflu o seamă întreagă de probleme şi aspecte, pe care nu le poţi cunoaşte decât trăind în mijlocul lor. Întrucât studenţii Secţiei istorie ţineam cursurile la etajul I al clădirii centrale a Universităţii, îndeosebi în sălile “ Vasile  Bogrea” şi “Nicolae Iorga”, îl vedeam adeseori când trecea spre rectorat, uneori singur, dar de cele mai multe ori însoţit de profesori sau de către diferiţi oameni de cultură. . Erau însă numeroase şi  cazurile când  îl vedeam în mijlocul unor delegaţii oficiale, interne sau externe, perioada de după 1964 (Declaraţia de independenţă) şi 1968 (demascarea abuzurilor şi crimelor comise de către organele de partid şi de securitate), caracterizându-se prin intensificarea schimburilor didactice şi ştiinţifice cu străinătatea. Ca înfăţişare era întotdeauna elegant şi avea prestanţă.

Cum posibilităţile mele, ca student începător, de a fi prin preajma magistrului, erau limitate, am găsit totuşi o cale de a cunoaşte câte ceva din preocupările şi activitatea publică a rectorului. La intrarea în Universitate, pe cei doi pilaştri care flanchează scările, era amplasat un suport decorativ, în formă de volută, pe care era afişat “Cuvântul rectorului”,  unde mă opream să-l citesc după ieşirea de la cursuri. Pe de altă parte, am căutat să particip la cât mai multe din expunerile şi cuvântările de la activităţile publice care se organizau în municipiu, în măsura în care orarul îmi permitea. Desigur că acest lucru îl făceam şi în cazul expunerilor anunţate ale altor profesori cu prestigiu.

În anul al II-lea lucrurile s-au mai schimbat, întrucât studiam istoria medie a României, specialitatea sa, cât şi istoria medie universală. Deşi cursul general îl preda profesorul Pompiliu Teodor, totuşi era un prilej de a fi mai aproape prin preocupările curente şi parcurgerea unei bibliografii vaste.  Un an mai târziu, când a trebuit să optăm pentru domeniul de specializare, m-am înscris la istoria medie a României, având astfel beneficiul de a urma cursul special de istorie medie predat de către profesorul Ştefan Pascu. Aveam deja experienţa activităţii şi studiului, aşa încât am putut aprecia valoarea şi acurateţea cursului. Prelegerile se ţineau în sala de consiliu de la Institutul de Istorie de pe strada Napoca, nr. 11. Studenţii înscrişi la acest curs ne aşezam la masa mare de consiliu, aşteptându-l. La ora fixată profesorul ieşea din cabinet şi se aşeza în capul mesei, modest, începând predarea cursului. Adeseori, în timpul expunerii, se oprea ca să explice unii termeni sau concepte şi categorii istorice mai puţin cunoscute, provocându-ne la discuţii, fiind dornic să ne testeze cunoştinţele, cât şi modul de gândire,  dar şi să destindă atmosfera. Uneori se amuza de răspunsurile noastre aproximative sau chiar confuze, după care se  grăbea să clarifice lucrurile. Am reţinut această modalitate de a-i activa pe studenţi în timpul predării cursului, pe care am folosit-o şi eu mai apoi în activitatea de profesor.

O nouă posibilitate de apropiere şi cunoaştere s-a ivit atunci când a preluat îndrumarea mea la elaborarea tezei de licenţă, (Funcţionalitatea culturală a luminismului românesc din Transilvania). În acea perioadă îndeplinea o seamă de responsabilităţi şi funcţii înalte, dar cu toate acestea când mă prezentam la dânsul, cu problemele care apăreau în elaborarea tezei, ceea ce se întâmpla în timpul pe care şi-l rezerva cercetării, m-a primit cu bunăvoinţă, încurajându-mă să-i expun problemele pe care le aveam. Mă asculta cu atenţie, întrebându-mă apoi de unele chestiuni conexe, după care îşi expunea punctul de vedere. Totul decurgea operativ şi cu maximă claritate. Nu scăpa din vedere să-mi recomande să iau legătura cu unii cercetători care s-au ocupat de problematica respectivă, fie din Cluj-Napoca, Târgu Mureş, fie din alte localităţi.

Astfel, cu încetul, mi-am putut forma o imagine despre anvergura activităţii pe care o desfăşura şi, totodată, a competenţei sale. Nu refuza invitaţiile pe care le primea, fie că era vorba despre sesiuni de comunicări de mare importanţă, fie de simpozioane, fie la expuneri şi conferinţe de mai mică importanţă. La toate se prezenta  pregătit. De aceea, clevetitorii, pentru că erau şi din aceştia,  spuneau în derâdere că se duce să vorbească şi la “patru babe şi trei moşi”. Pe de altă parte, desfăşura o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică. Traversa o perioadă fastă şi densă în realizări editoriale. Numărul cărţilor tipărite creştea mereu, la fel şi studiile publicate în revistele ştiinţifice şi în culegerile de studii, cât şi articolele publicate în revistele de cultură şi în presă creşteau necontenit. Cei mai mulţi îl admirau, alţii erau miraţi. iar alţii îl denigrau. Realizarea acestui bilanţ remarcabil a putut fi posibil doar în urma unei munci de cercetare  remarcabile. Programul său de muncă începea, în mod invariabil, dimineaţa la ora 8, în cabinetul de la Institutul de Istorie şi dura toată ziua, cu excepţia cursurilor, a activităţilot oficiale şi a orelor de masă, până seara târziu. Cercetătorii - printre care din 1973 m-am numărat şi eu – aveau un program lejer şi veneau mai târziu, fapt pentru care profesorul, care era şi directorul Institutului, spunea în glumă că “domnii vin mai târziu”. Seara la plecare, ne uitam din stradă la fereastra luminată a şefului, constatănd că “magistrul lucrează” – cum obişnuiam să spunem.

O experienţă interesantă am avut-o la susţinerea tezei de licenţă. Era într-o duminică, din luna iunie 1973, activitatea fiind planificată să înceapă la ora 8 dimineaţa. Ne-.am adunat toţi colegii planificaţi pentru susţinere în faţa sălii de examen şi am aşteptat sosirea comisiei. Tot atunci a sosit şi profesorul Pascu, susţinerile începând cu cei doi absolvenţii coordonaţi de el, întrucât avea o seamă de activităţi după aceea. Aşadar am intrat primul. Colegii din promoţiile de dinainte îmi spuseseră că obişnuieşte, când citeşte teza, să-şi noteze intrebările pe fişe, pe care le fixează la pagina respectivă, iar în timpul susţinerii le ia pe rând şi  formulează întrebarea. M-am uitat la teza mea pe care o pusese pe masă şi am văzut mănunchiul de fişe ce ieşeau de la cotorul lucrării, ceea ce m-a convins că susţinerea nu va fi uşoară. Rând pe rând am ascultat întrebările şi am dat răspunsurile cerute, inclusiv nuanţările care se impuneau. Susţinerea tezei a durat peste o oră, timp în care nu s-au auzit decăt întrebările porfesorului şi răspunsurile mele. Membrii comisiei nu au intervenit, urmărind desfăşurarea examenului. Declarându-se mulţumit, m-a felicitat, după care a scos şi celelalte hârtii cu întrebări, care nu au mai fost puse, şi le-a rupt zâmbind. A fost cel mai greu şi mai serios examen din câte susţinusem ca student. Am salutat şi am ieşit afară din sală, fiind întâmpinat de colegi, impacientaţi de durata lungă a examinării, ştiind că, de regulă, susţinerea durează circa un 15-20 de minute. Le-am zâmbit şi am răsuflat uşurat. Eram absolvent cu diplomă de licenţă.

Toamna am început să lucrez la Institutul de Istorie şi Arheologie, ca cercetător stagiar, director fiind profesorul Pascu. A urmat un nou tip de relaţii şi, desigur, un alt mod de cunoaştere a lucrurilor. Şedinţele de analiză pe sectoare sau pe institut, dezbaterile ştiinţifice care aveau loc, sesiunile de comunicări şi simpozioanele organizate au fost tot atâtea prilejuri de integrare în cadrul acestui colectiv şi de o mai bună percepţie a noii situaţii în care mă aflam. Trebuia să răspund unor responsabilităţi şi să-mi îndeplinesc planul de cercetare. Profesorul mă trata cu bunăvoinţă, dar şi cu exigenţă. Nu făcea deosebire între cercetători, veghind la menţinerea armoniei şi a unor bune relaţii de serviciu.

În martie 1974 a devenit membru titular al Academiei Române. Discursul de recepţie, cu tema”Gândirea istorică în Academia Română (1866-1918)” a fost rostit la 29 ianuarie 1975 Ne-am bucurat cu toţii, iar sărbătoritul a expus şi la Cluj discursul  de recepţie, în Aula Magna, a Universităţii, unde au participat profesorii de la Facultatea de Istorie, cercetătorii de la Institutul de Istorie, colegii de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei, cât şi alţi membri ai vieţii academice clujene. După expunere, cei prezenţi i-au prezentat individual felicitări, după care proaspătul academician s-a întreţinut cu noi, într-o atmosferă emoţionantă, destinsă.

Odată cu evoluţia generală a situaţiei din ţară, care era una restrictivă, dureros resimţită  în domeniul culturii, caracterizată prin limitarea libertăţii de opinie, reducerea resurselor pentru cercetarea ştiinţifică, iar mai târziu prin blocarea posturilor din învăţământul superior şi din cercetare,  ceea ce a făcut ca lucrurile să cunoască  o înrăutăţire continuă. Aşa încât profesorul Ştefan Pascu devine personalitatea centrală a vieţii academice clujene, ca urmare atât a funcţiilor oficiale pe care le deţinea, dar şi pentru faptul că era cel care mai putea, într-o oarecare măsură,  să ţină piept avalanşei de măsuri prohibitive ce se înmulţeau mereu. Făcea acest lucru nu  pentru folosul personal, cât pentru a ajuta reţeaua densă a instituţiilor academice şi de cultură clujene. Acest lucru se vedea cel mai bine din numărul enorm de mare de intelectuali clujeni prezenţi zi de zi, pentru a fi primiţi în audienţă la el. Holul Institutului de Istorie era arhiplin, încât cu greu se mai putea intra inăuntru. Se adunau aici profesori, cercetători, muzeografi, arhivişti, bibliotecari de la toate instituţiile clujene, dar şi conducători şi funcţionari din administraţia publică şi de la alte instituţii şi întreprinderi  clujene şi din ţară.Pe toţi îi primea cu vorbă bună, ascultându-le păsurile, solicitările pe care le aveau în probleme de serviciu sau personale, încurajându-i, dându-le speranţe. Iar problemele nu erau puţine: locuri de muncă, avansări, transferuri, locuinţe, servicii pentru soţii, altele şi altele. Pe mulţi i-a ajutat atât cât a putut, deşi nu toţi s-au arătat, mai târziu, recunoscători, dimpotrivă.

 Pe măsură ce vremea trecea, am devenit mai apropiaţi, iar posibilitîţile de a sta de vorbă au fost mai numeroase, fie în cabinetul lui de lucru, fie în timp ce se întâmpla să îl conduc  spre casă, după amiaza sau seara, când încheiam activitatea. Aşa  mi-a povestit,  pe rând, episoade semnificative din viaţa şi activitatea sa. Astfel mi-a mărturisit episoade din  timpul studenţiei - numărul studenţilor fiind redus, doar cinci într-un an -, aprecierea de care s-a bucurat din partea profesorilor, îndeosebi a lui Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. Ca urmare a fost numit, student fiind, bibliotecar al Institutului de Istorie Naţională (1936-1938). Două erau motivele acestei numiri: a avea posibilitatea de a studia neîngrădit şi a-şi putea asigura cele necesare traiului.

Pe măsură ce preocupările de cercetare devin tot mai aprofundate îşi stabileşte şi direcţia pe care să o urmeze. Devine membru al Academiei Române din Roma (1939-1942) şi, în scurt timp cursant la Şcoala de paleografie, diplomatică şi arhivistică de pe lângă Vatican (1940-1942). Avea amintiri numeroase despre specialiştii de la Arhivele Vaticanului, cu unii colaborând în continuiare, peste decenii, păstrând bune impresii.

Întors în ţară, la Bucureşti, s-a întâlnit cu profesorul C-tin C. Giurescu ce era demnitar de stat, acesta propunându-i o funcţie importantă în cadrul personalului guvernamental. Profesorul Pascu a răspuns că mai întâi trebuie să se întoarcă la Sibiu, unde Universitatea Daciei Superioare se afla în trist refugiu, în timpul Dictatului de la Viena, spre a se prezenta profesorilor săi, cărora să le ceară părerea. De fapt nu-l prea tenta o asemenea funcţie, iar profesorul Ioan Lupaş nu agrea nici el o asemenea eventualitate. Prin urmare a purces, cu hărnicie la elaborarea unor lucrări ştiinţifice, care se vor dovedi elemente de reper în opera profesorului. Astfel, publică prima sa sinteză, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, cât şi teza de doctorat Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, Sibiu, 1944. În octombrie 1944 a făcut parte din Comisia constituită de către conducerea Universităţii, pentru a se deplasa la Cluj şi a prelua clădirile şi întreaga bază materială, în vederea întoarcerii instituţiei în oraşul ei de reşedinţă. Dar cum situaţia era tulbure, în timpul administraţiei militare sovietice în Transilvania de Nord (octombrie 1944 – martie 1945), membrii comisiei au fost împiedicaţi să-şi îndeplinească misiunea, fiind evacuaţi.  S-a integrat în învăţământ ca asistent, promovat apoi imediat ca şef de lucrări (1943-1948). conferenţiar  (1948-195o), profesor suplinitor (1950-1952), timp în care a îndeplinit şi funcţia de locţiitor de decan al Facultăţii de Istorie.

Această perioadă fastă se încheie însă. Norii negri ai represiunii regimului comunist se abat asupra cadrelor didactice universitare. Începând cu legea pentru reorganizarea învăţământului din 3 august 1948, s-a procedat la epurarea cadrelor didactice “nesigure sau ostile”. Acţiunile în această privinţă s-au amplificat an de an, cunoscând cea mai mare intensitate în 1952, care reprezintă etapa maximă a represiunilor dezlănţuite de P.C.R. şi Securitate împotriva unor categorii largi ale populaţiei. Profesorul Ştefan Pascu este îndepărtat (“eliberat”) de la Catedră  şi Institutul de Istorie, odată cu marii profesori ai vremii din  Universtate. Perioada de excludere a durat patru ani (1952-1956), timp în care a lucrat ca zilier la Institutul de Istorie, situaţie umilă, salariul fiind inacceptabil de mic, ajungându-i cu greu pentru traiul zilnic al familiei. Cu toate acestea, cunoscând situaţia grea în care se găsea profesorul Ioan  Lupaş, s-a deplasat de mai multe ori la Sibiu, spre a-i duce alimente, aşa cum putea. Îmi spunea că Lupaş era puternic marcat de disperare şi de revoltă.

Odată cu depăşirea perioadei staliniste dure, lucrurile s-au mai îndreptat. În 1956 a fost reintegrat ca şi conferenţiar (1956-196o). fiind numit totodată director adjunct al Institutului de Istorie şi Arheologie (1956-1973). Promovat în gradul didactic de profesor universitar în 1960, a fost ales decan al Facultăţii de Istorie şi Filozofie 1962-1968. iar din 1973 director al Institutului de Istorie şi Arheologie (1973-199o).

În ţară lucrurile evoluează spre normalizare, perioada scurtă a anilor 1967-1971 fiind considerată ca un real dezgheţ. Anul 1968 a fost, cu deosebire, marcat de o seamă de evenimente de normalizare: dezvăluirea abuzurilor şi crimelor comise de către regimul comunist în perioada lui Gh. Gh. Dej şi Alexandru Drăghici, vizita efectuată în România de către preşedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle,  sărbătorirea semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, la care au participat mulţi supravieţuitori ai evenimentului, cu acea ocazie dezvelindu-se la Alba Iulia, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul.

Profesorul Ştefan Pascu a publicat, cu acel prilej, cartea Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Încununarea ideii, a tendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului roman.  (Cluj, 1968), carte care i-a adus un binemeritat prestigiu. Mai târziu va relua cercetarea, într-o formă mai amplă, publicând-o sub titlul Făurirea statului naţional unitar român – 1918. Vol.I-II, sub genericul Cartea Marii Uniri. (Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983).Tot în anul 1968 Universitatea din Cluj-Napoca s-a bucurat de vizita oficială la cel mai înalt  nivel,  privită cu interes de către intelectualitatea clujeană. La deschiderea anului universitar 1968/1969, după festivităţi, a avut loc banchetul oficial, la care profesorul Pascu nu a fost invitat, aşa că s-a dus acasă. La scurt timp  a primit un telefon de la Prof. Ştefan Bălan, ministrul Învăţământului, care l-a rugat să meargă la o întâlnire, spre a discuta o chestiune importantă. Întâlnirea a avut loc la Casa Universitarilor, unde ministrul i-a spus că în cadrul alegerilor factorilor de conducere care au loc în  învăţământul superior, autorităţile au în vedere să-l propună pentru a ocupa funcţia de rector al Universităţii, cerându-i acordul în acest sens. Astfel, la alegerile care au avut loc, urmându-se procedurile din epocă,  a fost ales rector, fiind reales după patru ani (1968-1976).

A început astfel o nouă perioadă în munca profesorului Ştefan Pascu. A fost o perioadă extraordinar de laborioasă şi de efervescentă. S-a angajat cu toate puterile în diversele planuri ale activităţii pe care a desfăşurat-o. În domeniul muncii ştiinţifice a elaborat un număr mare de cărţi, între care monumentala operă Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, studii şi articole, fiind prezent totodată cu expunerii şi conferinţe atât în faţa publicului, cât şi în mijloacele mass-media. A coordonat alcătuirea marilor colecţii de documente pe care le edita Institutul de Istorie şi  Arheologie, precum: Documente medievale, Seria C. Transilvania, Seria D. Relaţii între Ţările Române, Documentele Revoluţiei de la 1848, Izvoarele Răscoalei lui Horea, Bibliografia istorică a României etc. Nu pot fi scăpate din vedere şi alte iniţiative, precum valoroasa   colecţie epistolară,  George Bariţ şi contemporanii săi. Pe lângă responsabilităţile ce decurgeau din  exercitarea funcţiilor de conducere ale celor două instituţii, a fost investit şi în o seamă de calităţi de mare prestigiu, precum deputat în Marea Adunare Naţională, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române (1974-1990), preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice (1978-1990), preşedintele Comitetului Naţional al Istoricilor din România (1978-1990), preşedinte al Comisiei Internaţionale de Demografie Istorică (1975-1985) etc., etc. Prestigiul incontestabil  i-a adus o consacrare internaţională apreciabilă. devenind membru de onoare a numeroase academii şi universităţi din străinătate

În toate aceste funcţii de conducere sau  de reprezentare şi-a îndeplinit misiunile cu cinste şi cu  spirit de responsabilitate. A reţinut atenţia, bunăoară, cuvântarea ţinută în faţa Marii Adunări Naţionale, la 27 decembrie 1972, la proiectul de lege privind sistemul naţional de apărare al  ţării. De asemenea, luările lui de cuvânt, cu ocazia dezbaterilor în forurile de specialitate, au fost unanim apreciate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre expunerile ţinute cu ocazia unor consfătuiri. Îmi amintesc, spre exemplu,  despre cuvântarea ţinută în faţa profesorilor de istorie participanţi la cursurile de perfecţionare (erau organizate anual, fiecărui profesor venindu-i rândul să  participe din cinci în cinci ani), adunare care a avut loc în sala mare a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, în primăvara anului 1976. Era în vervă, a expus problemele cu claritate, inclusiv aspectele controversate ale istoriei - menţinute în atenţie de către cercurile care se cramponau cu obstinaţie să falsifice lucrurile - exprimându-se energic, încât a fost aplaudat îndelung de către participanţi, în sală         creându-se o atmosferă extraordinară. Un alt exemplu este cel din septembrie 1980, la consfătuirea cadrelor didactice universitare din domeniul istoriei, ţinută la Universitatea din Bucureşti, expunerea sa, făcută cu rigoare şi înaltă competenţă, elevată, a fost ascultată cu încântare, apreciată şi discutată favorabil în rândul asistenţei.

Dorea să impulsioneze cunoaşterea istoriei reale, accentuând asupra valorilor naţionale, spre a şterge urmele istoriei scrise de politruci, când istoria României începea cu luptele muncitorilor petrolişti şi ceferişti din 1929-1933. Erau încă prezente efectele grave ale activităţii desfăşurate de către Mihail  Roller şi adepţii săi cominternişti. (Roller emigrase în URSS  în 1940, unde a desfăşurat o virulentă propagandă antiromânească, iar în 1944 a venit la Bucureşti pe tancurile ruseşti. Aici a îndeplinit funcţii la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. A fost autorul manualului de istorie a R.P.R. care falsifica grav istoria noastră aplicând regulile dogmatismului comunist. Când s-a convins că steaua lui a început să pălească, s-a sinucis în 1958). Profesorul Pascu a avut de contracarat totodată activitatea subversivă a grupului de cercetători unguri din institut, grupaţi în jurul lui Jordaky Lajos. Acesta a îndeplinit, în timpul administraţiei militare sovietice din Transilvania de Nord, funcţia de copreşedinte al Comitetului Executiv pentru Nordul Ardealului al Frontului Naţional Democrat, de sorginte comunistă, dominat de horthyşti, constituit din reprezentanţi ai celor 11 judeţe, răpite prin Dictatul de la Viena, asupra căruia Comandamentul sovietic exercita rolul de coordonare şi decizie politică. Îmi aduc amintesc că, într-o discuţie pe care am avut-o cu Jordaky Lajos prin 1974 - devenisem colegi la Institutul de Istorie - îmi spunea cu emfază că el a fost guvernatorul Transilvaniei de Nord, ca şi când ar fi deţinut o funcţie publică în mod legitim, în cadrul unui regim democratic.

      Între calităţile de orator ale magistrului erau: vorbirea calmă, vocea catifelată şi caldă, cu un timbru plăcut şi cu o uşoară emotivitate în glas. Nu-i plăceau efectele teatrale, aşa că nu făcea apel la ele. Era sigur pe ştiinţa sa, utilizând o informaţie bogată şi nuanţată, expusă cu discernământ şi convingere. Se bucura de o memorie impresionantă. Limbajul folosit era specific discursului istoric, apelând adeseori şi la formulări specifice limbii vechi, de mare efect şi de mare frumuseţe.  Când a fost sărbătorit, în cadrul Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Acad. Radu Voinea, preşedintele înaltului for de cultură a spus: “Îmbrăţişând ştiinţa istoriei, colegul nostru a făcut din ea nu doar o simplă profesiune, ci o adevărată profesiune de credinţă şi de conştiinţă. Oficiind de aproape cinci decenii în templul zeiţei Clio, profesorul Ştefan Pascu a adus contribuţii importante la fundamentarea ştiinţifică a dăinuirii multimilenare a neamului nostru în spaţiul carpato-danubiano-pontic, dând la iveală noi probe şi formulând noi argumente în sprijinul acestui adevăr istoric care legitimează existenţa noastră pe aceste meleaguri”.

După ce nu a mai fost rector şi nici deputat în M.A.N. s-a concentrat exclusiv asupra activităţilor academice, aceasta şi ca urmare a faptului că factorii de conducere a instituţiilor academice de resort din Cluj-Napoca veneau să-i ceară sprijinul. Acest lucru s-a amplificat după ce a devenit preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române (1982-1995), apoi preşedinte de onoare (1995-1998). Pe măsură ce situaţia din ţară devenea tot mai dificilă, iar cea din domeniul activităţilor cultural-ştiinţifice era tot mai grea, ca urmare a lipsei de fonduri şi a lipsei de înţelegere a autorităţilor, cei care activau în câmpul muncii academice au strâns rândurile în jurul academicianului Ştefan Pascu, singurul care mai era luat în seamă, într-o anumită măsură,  de către guvernanţi. A continuat să se zbată, cu rezultate slabe, întorcându-se adeseori de la Bucureşti, fără să poată rezolva problemele pentru care se deplasase în capitală. Era supărat şi îmi spunea adeseori motivele nemulţumirii sale. Lumea privea însă spre el cu înţelegere şi speranţă. Nu făcea acest lucru din orgoliu sau interese personale,ci pentru a ajuta instituţiile şi personalul încadrat în acestea. Era un mod de a căuta rezolvări în măsura posibilului. Felul în care a fost apreciat pentru tot ceea ce făcea sau încerca să facă, a reieşit cu prisosinţă cu ocazia manifestării de amploare şi de prestigiu, “Zilele Academice Clujene”, din toamna anului 1988. În ultima zi, şedinţa de concluzii a avut loc  în Sala Muşlea a Bibliotecii Centrale Universitare. Rând pe rând, moderatorii care au condus lucrările pe secţii ale acestei sesiuni ştiinţifice de mare însemnătate, care erau de fapt conducători ai institutelor, sectoarelor, colectivelor, catedrelor din toate domeniile de cercetare şi creaţie, reuniţi în sala Muşlea,  au prezentat mersul sesiunii şi calitatea comunicărilor, dar şi situaţia existentă în colectivele de creaţie pe care le conduc proiectele şi neajunsurile întâmpinate, subliniind, totdată,  cu toţii,  în mod ferm, contribuţia şi ajutorul pe care Acad. Ştefan Pascu le-a acordat. Toate acestea au fost spuse în cuvinte alese, sincere, însoţite de gesturi şi de o atitudine corespunzătoare a vorbitorilor. A fost o autentică manifestare de respect şi de preţuire. În sală s-a creat o atmosferă din care răzbătea spiritul de unitate şi de conştiinţă, o atmosferă academică autentică.

Imediat după izbucnirea evenimentelor din decembrie 1989, şi prăbuşirea regimului comunist, toate zăgazurile de echilibru, raţionalitate şi conştiinţă, câte mai erau,         s-au năruit. Refularea nemulţumirilor, a frustrărilor şi a pornirilor agresive s-au dezlănţuit. Multă lume s-a manifestat cu vehemenţă, atât oameni avizaţi, cât mai ales persoane derutate, surprinse de evenimente sau care au dorit să folosească momentul pentru a se face remarcaţi. Acuzele curgeau cu nemiluita, împotriva oricui, fiind vizaţi, desigur, mai ales cei care au îndeplinit munci de răspundere. Aşa se face că  a fost luat la ţintă şi academicianul Ştefan Pascu, aducându-i-se afronturi nemeritate, mai ales din partea unor veleitari oportunişti, care nici până atunci, nici după aceea nu au  ieşit prea mult în evidenţă. Remarcabil este faptul că nu toţi s-au lăsat luaţi de val. Dimpotrivă, cea mai mare parte dintre colaboratori, foşti studenţi ai maestrului, au rămas statornic alături de el. Cum vărtejul a trecut destul de repede, lucrurile s-au normalizat, iar profesorul Ştefan Pascu a continuiat să conducă Filiala Cluj a Academiei Române, cu aceeaşi dăruire şi competenţă, până la sfârşitul vieţii. Mai ales că Academia şi-a refăcut, pe plan local, reţeaua institutelor proprii, numărul acestora ridicându-se la 11,  a căror activitate sporită a început să se desfăşoare în cadenţa firească a tradiţiei academice autentice.  Şocul nedreptăţii care i s-a făcut, l-a afectat, desigur, dar a găsit resurse să treacă peste toate, cu siguranţa şi conştiinţa tuturor faptelor bune pe care le-a putut face şi nu a celor puţine pe care nu le-a putut împlini sau rezolva. Se poate spune chiar că după 1990, când problematica istoriei naţionale româneşti a fost resuscitată, ca urmare a evenimentelor care au avut loc, a fost invitat cu insistenţă, de către autorităţi în judeţe, municipii şi oraşe pentru a ţine expuneri în faţa publicului, cu ocazia unor evenimente sau anivervsări. Cunosc bine acest lucru, pentru că adeseori plecam împreună, pentru a expune  prelegerile tematice pe care le aveam anunţate. Deşi mergea bucuros oriunde era invitat, totuşi am remarcat că prefera să meargă îndeosebi la Alba Iulia şi la Târgu Mureş, pentru importanţa istorică a acestor centre. Fiindu-i alături, mi-am datat seama de căldura şi patosul care vibrau puternic în glasul său când vorbea de la tribună. 

Acum, după ce am parcurs  aproape două decenii de la trecerea în nefiinţă a academicianului Ştefan Pascu (2 noiembrie 1998), imaginea sa de savant patriot, dăruit studiului aprofundat al istoriei naţionale, de profesor educator şi, în bună măsură, model al nenumăratelor generaţii de cadre didactice din domeniul predării istoriei,  devotate misiunii lor, şi de mentor al vieţii academice clujene, este clar şi definitiv consacrată.

                                                                        Prof. univ. emerit dr.

Ioan Silviu NISTOR