Centenar Ştefan Pascu,
1914-2014
Profil memorialistic
Academicianul Ştefan Pascu s-a născut la 14 octombrie 1914, în
localitatea Apahida. judeţul Cluj, într-o familie ţărănească, părinţii
săi fiind Ioan şi Victoria. Era perioada Primului Război Mondial ceea
ce a adus durere şi jale şi în familia Pascu. Tatăl a fost încorporat în
armata austro-umgară şi trimis pe front, unde a căzut în luptele grele
din Galiţia, dintre trupele austro-germane şi cele ruse. Devenit orfan
de război la 2 ani, copilul Ştefan şi-a asumat destinul, răzbătând prin
toate greutăţile inerente situaţiei respective. A urmat cursurile
primare ale Şcolii din Apahida, care astăzi îi poartă numele, după care
s-a înscris la “Gimnaziul Constantin Angelescu” din Cluj (1926-193o).
Înzestrat cu o seamă de calităţi intelectuale remarcabile, tânărul Pascu
este perseverent şi parcurge ciclul liceal la Liceul “Petru Maior” din
Gherla (1931-1934). Urmează în continuare studiile universitare, optând
pentru Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Daciei
Superioare, ale cărei cursuri le-a frecventat între anii 1934-1938. Şi-a
susţinut teza de licenţă în iunie 1938, la specialitatea Istoria
românilor, Istorie universală şi Geografie, cu menţiunea magna cum
laude. Academicianul Ştefan Pascu are o fiică, Mariana, profesoară.
L-am cunoscut mult mai târziu, văzându-l pentru prima oară în
octombrie 1969 - când devenisem student în anul I, cu ocazia unui
simpozion care a avut loc în sala mare a Casei de Cultură a Studenţilor
din Cluj-Napoca. Eram foarte curios şi dornic să-l ascult, pentru că
numele îmi era cunoscut de mai multă vreme. Ca elev citisem şi
studiasem cărţile de istoria României pe care le publicase,
împrumutându-le de la Biblioteca judeţeană Mureş. Pe de altă parte,
auzisem că , în urmă cu un an, a devenit rectorul Universităţii clujene,
fiind succesorul profesorului C-tin Daicoviciu. Chestiunea era discutată
de către profesorii mei de liceu din Târgu Mureş, care erau bine
informaţi în această privinţă, întrucât, prin tradiţie, rectorul
Universităţii din Cluj era considerat ca fiind şeful şi reprezentantul
intelectualităţii din Transilvania. Cu ocazia acelui simpozion,
desfăşurat în faţa unui public numeros, eram numai ochi şi urechi.
Evident că mi-am concentrat atenţia mai ales asupra comunicării
profesorului Pascu, din care m-au impresionat, în mod deosebit,
informaţia vastă, modul de expunere, timbrul cald al vocii şi limbajul
plăcut, convingător.
Odată cu trecerea timpului, ajungând să cunosc mai bine specificul şi
tainele vieţii universitare, desigur că am ajuns să văd şi să aflu o
seamă întreagă de probleme şi aspecte, pe care nu le poţi cunoaşte decât
trăind în mijlocul lor. Întrucât studenţii Secţiei istorie ţineam
cursurile la etajul I al clădirii centrale a Universităţii, îndeosebi în
sălile “ Vasile Bogrea” şi “Nicolae Iorga”, îl vedeam adeseori când
trecea spre rectorat, uneori singur, dar de cele mai multe ori însoţit
de profesori sau de către diferiţi oameni de cultură. . Erau însă
numeroase şi cazurile când îl vedeam în mijlocul unor delegaţii
oficiale, interne sau externe, perioada de după 1964 (Declaraţia de
independenţă) şi 1968 (demascarea abuzurilor şi crimelor comise de către
organele de partid şi de securitate), caracterizându-se prin
intensificarea schimburilor didactice şi ştiinţifice cu străinătatea. Ca
înfăţişare era întotdeauna elegant şi avea prestanţă.
Cum posibilităţile mele, ca student începător, de a fi prin preajma
magistrului, erau limitate, am găsit totuşi o cale de a cunoaşte câte
ceva din preocupările şi activitatea publică a rectorului. La intrarea
în Universitate, pe cei doi pilaştri care flanchează scările, era
amplasat un suport decorativ, în formă de volută, pe care era afişat
“Cuvântul rectorului”, unde mă opream să-l citesc după ieşirea de la
cursuri. Pe de altă parte, am căutat să particip la cât mai multe din
expunerile şi cuvântările de la activităţile publice care se organizau
în municipiu, în măsura în care orarul îmi permitea. Desigur că acest
lucru îl făceam şi în cazul expunerilor anunţate ale altor profesori cu
prestigiu.
În anul al II-lea lucrurile s-au mai schimbat, întrucât studiam istoria
medie a României, specialitatea sa, cât şi istoria medie universală.
Deşi cursul general îl preda profesorul Pompiliu Teodor, totuşi era un
prilej de a fi mai aproape prin preocupările curente şi parcurgerea unei
bibliografii vaste. Un an mai târziu, când a trebuit să optăm pentru
domeniul de specializare, m-am înscris la istoria medie a României,
având astfel beneficiul de a urma cursul special de istorie medie predat
de către profesorul Ştefan Pascu. Aveam deja experienţa activităţii şi
studiului, aşa încât am putut aprecia valoarea şi acurateţea cursului.
Prelegerile se ţineau în sala de consiliu de la Institutul de Istorie de
pe strada Napoca, nr. 11. Studenţii înscrişi la acest curs ne aşezam la
masa mare de consiliu, aşteptându-l. La ora fixată profesorul ieşea din
cabinet şi se aşeza în capul mesei, modest, începând predarea cursului.
Adeseori, în timpul expunerii, se oprea ca să explice unii termeni sau
concepte şi categorii istorice mai puţin cunoscute, provocându-ne la
discuţii, fiind dornic să ne testeze cunoştinţele, cât şi modul de
gândire, dar şi să destindă atmosfera. Uneori se amuza de răspunsurile
noastre aproximative sau chiar confuze, după care se grăbea să
clarifice lucrurile. Am reţinut această modalitate de a-i activa pe
studenţi în timpul predării cursului, pe care am folosit-o şi eu mai
apoi în activitatea de profesor.
O nouă posibilitate de apropiere şi cunoaştere s-a ivit atunci când a
preluat îndrumarea mea la elaborarea tezei de licenţă, (Funcţionalitatea
culturală a luminismului românesc din Transilvania). În acea
perioadă îndeplinea o seamă de responsabilităţi şi funcţii înalte, dar
cu toate acestea când mă prezentam la dânsul, cu problemele care apăreau
în elaborarea tezei, ceea ce se întâmpla în timpul pe care şi-l rezerva
cercetării, m-a primit cu bunăvoinţă, încurajându-mă să-i expun
problemele pe care le aveam. Mă asculta cu atenţie, întrebându-mă apoi
de unele chestiuni conexe, după care îşi expunea punctul de vedere.
Totul decurgea operativ şi cu maximă claritate. Nu scăpa din vedere
să-mi recomande să iau legătura cu unii cercetători care s-au ocupat de
problematica respectivă, fie din Cluj-Napoca, Târgu Mureş, fie din alte
localităţi.
Astfel, cu încetul, mi-am putut forma o imagine despre anvergura
activităţii pe care o desfăşura şi, totodată, a competenţei sale. Nu
refuza invitaţiile pe care le primea, fie că era vorba despre sesiuni de
comunicări de mare importanţă, fie de simpozioane, fie la expuneri şi
conferinţe de mai mică importanţă. La toate se prezenta pregătit. De
aceea, clevetitorii, pentru că erau şi din aceştia, spuneau în derâdere
că se duce să vorbească şi la “patru babe şi trei moşi”. Pe de altă
parte, desfăşura o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică.
Traversa o perioadă fastă şi densă în realizări editoriale. Numărul
cărţilor tipărite creştea mereu, la fel şi studiile publicate în
revistele ştiinţifice şi în culegerile de studii, cât şi articolele
publicate în revistele de cultură şi în presă creşteau necontenit. Cei
mai mulţi îl admirau, alţii erau miraţi. iar alţii îl denigrau.
Realizarea acestui bilanţ remarcabil a putut fi posibil doar în urma
unei munci de cercetare remarcabile. Programul său de muncă începea, în
mod invariabil, dimineaţa la ora 8, în cabinetul de la Institutul de
Istorie şi dura toată ziua, cu excepţia cursurilor, a activităţilot
oficiale şi a orelor de masă, până seara târziu. Cercetătorii - printre
care din 1973 m-am numărat şi eu – aveau un program lejer şi veneau mai
târziu, fapt pentru care profesorul, care era şi directorul
Institutului, spunea în glumă că “domnii vin mai târziu”. Seara la
plecare, ne uitam din stradă la fereastra luminată a şefului, constatănd
că “magistrul lucrează” – cum obişnuiam să spunem.
O experienţă interesantă am avut-o la susţinerea tezei de licenţă. Era
într-o duminică, din luna iunie 1973, activitatea fiind planificată să
înceapă la ora 8 dimineaţa. Ne-.am adunat toţi colegii planificaţi
pentru susţinere în faţa sălii de examen şi am aşteptat sosirea
comisiei. Tot atunci a sosit şi profesorul Pascu, susţinerile începând
cu cei doi absolvenţii coordonaţi de el, întrucât avea o seamă de
activităţi după aceea. Aşadar am intrat primul. Colegii din promoţiile
de dinainte îmi spuseseră că obişnuieşte, când citeşte teza, să-şi
noteze intrebările pe fişe, pe care le fixează la pagina respectivă, iar
în timpul susţinerii le ia pe rând şi formulează întrebarea. M-am uitat
la teza mea pe care o pusese pe masă şi am văzut mănunchiul de fişe ce
ieşeau de la cotorul lucrării, ceea ce m-a convins că susţinerea nu va
fi uşoară. Rând pe rând am ascultat întrebările şi am dat răspunsurile
cerute, inclusiv nuanţările care se impuneau. Susţinerea tezei a durat
peste o oră, timp în care nu s-au auzit decăt întrebările porfesorului
şi răspunsurile mele. Membrii comisiei nu au intervenit, urmărind
desfăşurarea examenului. Declarându-se mulţumit, m-a felicitat, după
care a scos şi celelalte hârtii cu întrebări, care nu au mai fost puse,
şi le-a rupt zâmbind. A fost cel mai greu şi mai serios examen din câte
susţinusem ca student. Am salutat şi am ieşit afară din sală, fiind
întâmpinat de colegi, impacientaţi de durata lungă a examinării, ştiind
că, de regulă, susţinerea durează circa un 15-20 de minute. Le-am zâmbit
şi am răsuflat uşurat. Eram absolvent cu diplomă de licenţă.
Toamna am început să lucrez la Institutul de Istorie şi Arheologie, ca
cercetător stagiar, director fiind profesorul Pascu. A urmat un nou tip
de relaţii şi, desigur, un alt mod de cunoaştere a lucrurilor. Şedinţele
de analiză pe sectoare sau pe institut, dezbaterile ştiinţifice care
aveau loc, sesiunile de comunicări şi simpozioanele organizate au fost
tot atâtea prilejuri de integrare în cadrul acestui colectiv şi de o mai
bună percepţie a noii situaţii în care mă aflam. Trebuia să răspund unor
responsabilităţi şi să-mi îndeplinesc planul de cercetare. Profesorul mă
trata cu bunăvoinţă, dar şi cu exigenţă. Nu făcea deosebire între
cercetători, veghind la menţinerea armoniei şi a unor bune relaţii de
serviciu.
În martie 1974 a devenit membru titular al Academiei Române. Discursul
de recepţie, cu tema”Gândirea istorică în Academia Română
(1866-1918)” a fost rostit la 29 ianuarie 1975. Ne-am
bucurat cu toţii, iar sărbătoritul a expus şi la Cluj discursul de
recepţie, în Aula Magna, a Universităţii, unde au participat profesorii
de la Facultatea de Istorie, cercetătorii de la Institutul de Istorie,
colegii de la Muzeul de Istorie al Transilvaniei, cât şi alţi membri ai
vieţii academice clujene. După expunere, cei prezenţi i-au prezentat
individual felicitări, după care proaspătul academician s-a întreţinut
cu noi, într-o atmosferă emoţionantă, destinsă.
Odată cu evoluţia generală a situaţiei din ţară, care era una
restrictivă, dureros resimţită în domeniul culturii, caracterizată prin
limitarea libertăţii de opinie, reducerea resurselor pentru cercetarea
ştiinţifică, iar mai târziu prin blocarea posturilor din învăţământul
superior şi din cercetare, ceea ce a făcut ca lucrurile să cunoască o
înrăutăţire continuă. Aşa încât profesorul Ştefan Pascu devine
personalitatea centrală a vieţii academice clujene, ca urmare atât a
funcţiilor oficiale pe care le deţinea, dar şi pentru faptul că era cel
care mai putea, într-o oarecare măsură, să ţină piept avalanşei de
măsuri prohibitive ce se înmulţeau mereu. Făcea acest lucru nu pentru
folosul personal, cât pentru a ajuta reţeaua densă a instituţiilor
academice şi de cultură clujene. Acest lucru se vedea cel mai bine din
numărul enorm de mare de intelectuali clujeni prezenţi zi de zi, pentru
a fi primiţi în audienţă la el. Holul Institutului de Istorie era
arhiplin, încât cu greu se mai putea intra inăuntru. Se adunau aici
profesori, cercetători, muzeografi, arhivişti, bibliotecari de la toate
instituţiile clujene, dar şi conducători şi funcţionari din
administraţia publică şi de la alte instituţii şi întreprinderi clujene
şi din ţară.Pe toţi îi primea cu vorbă bună, ascultându-le păsurile,
solicitările pe care le aveau în probleme de serviciu sau personale,
încurajându-i, dându-le speranţe. Iar problemele nu erau puţine: locuri
de muncă, avansări, transferuri, locuinţe, servicii pentru soţii, altele
şi altele. Pe mulţi i-a ajutat atât cât a putut, deşi nu toţi s-au
arătat, mai târziu, recunoscători, dimpotrivă.
Pe măsură ce vremea trecea, am devenit mai apropiaţi, iar
posibilitîţile de a sta de vorbă au fost mai numeroase, fie în cabinetul
lui de lucru, fie în timp ce se întâmpla să îl conduc spre casă, după
amiaza sau seara, când încheiam activitatea. Aşa mi-a povestit, pe
rând, episoade semnificative din viaţa şi activitatea sa. Astfel mi-a
mărturisit episoade din timpul studenţiei - numărul studenţilor fiind
redus, doar cinci într-un an -, aprecierea de care s-a bucurat din
partea profesorilor, îndeosebi a lui Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. Ca
urmare a fost numit, student fiind, bibliotecar al Institutului de
Istorie Naţională (1936-1938). Două erau motivele acestei numiri: a avea
posibilitatea de a studia neîngrădit şi a-şi putea asigura cele necesare
traiului.
Pe măsură ce preocupările de cercetare devin tot mai aprofundate îşi
stabileşte şi direcţia pe care să o urmeze. Devine membru al Academiei
Române din Roma (1939-1942) şi, în scurt timp cursant la Şcoala de
paleografie, diplomatică şi arhivistică de pe lângă Vatican (1940-1942).
Avea amintiri numeroase despre specialiştii de la Arhivele Vaticanului,
cu unii colaborând în continuiare, peste decenii, păstrând bune
impresii.
Întors în ţară, la Bucureşti, s-a întâlnit cu profesorul C-tin C.
Giurescu ce era demnitar de stat, acesta propunându-i o funcţie
importantă în cadrul personalului guvernamental. Profesorul Pascu a
răspuns că mai întâi trebuie să se întoarcă la Sibiu, unde Universitatea
Daciei Superioare se afla în trist refugiu, în timpul Dictatului de la
Viena, spre a se prezenta profesorilor săi, cărora să le ceară părerea.
De fapt nu-l prea tenta o asemenea funcţie, iar profesorul Ioan Lupaş nu
agrea nici el o asemenea eventualitate. Prin urmare a purces, cu
hărnicie la elaborarea unor lucrări ştiinţifice, care se vor dovedi
elemente de reper în opera profesorului. Astfel, publică prima sa
sinteză, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, cât şi teza de
doctorat Petru Cercel şi Ţara Românească la sfârşitul secolului al
XVI-lea, Sibiu, 1944. În octombrie 1944 a făcut parte din Comisia
constituită de către conducerea Universităţii, pentru a se deplasa la
Cluj şi a prelua clădirile şi întreaga bază materială, în vederea
întoarcerii instituţiei în oraşul ei de reşedinţă. Dar cum situaţia era
tulbure, în timpul administraţiei militare sovietice în Transilvania de
Nord (octombrie 1944 – martie 1945), membrii comisiei au fost
împiedicaţi să-şi îndeplinească misiunea, fiind evacuaţi. S-a integrat
în învăţământ ca asistent, promovat apoi imediat ca şef de lucrări
(1943-1948). conferenţiar (1948-195o), profesor suplinitor (1950-1952),
timp în care a îndeplinit şi funcţia de locţiitor de decan al Facultăţii
de Istorie.
Această perioadă fastă se încheie însă. Norii negri ai represiunii
regimului comunist se abat asupra cadrelor didactice universitare.
Începând cu legea pentru reorganizarea învăţământului din 3 august 1948,
s-a procedat la epurarea cadrelor didactice “nesigure sau ostile”.
Acţiunile în această privinţă s-au amplificat an de an, cunoscând cea
mai mare intensitate în 1952, care reprezintă etapa maximă a
represiunilor dezlănţuite de P.C.R. şi Securitate împotriva unor
categorii largi ale populaţiei. Profesorul Ştefan Pascu este îndepărtat
(“eliberat”) de la Catedră şi Institutul de Istorie, odată cu marii
profesori ai vremii din Universtate. Perioada de excludere a durat
patru ani (1952-1956), timp în care a lucrat ca zilier la Institutul de
Istorie, situaţie umilă, salariul fiind inacceptabil de mic, ajungându-i
cu greu pentru traiul zilnic al familiei. Cu toate acestea, cunoscând
situaţia grea în care se găsea profesorul Ioan Lupaş, s-a deplasat de
mai multe ori la Sibiu, spre a-i duce alimente, aşa cum putea. Îmi
spunea că Lupaş era puternic marcat de disperare şi de revoltă.
Odată cu depăşirea perioadei staliniste dure, lucrurile s-au mai
îndreptat. În 1956 a fost reintegrat ca şi conferenţiar (1956-196o).
fiind numit totodată director adjunct al Institutului de Istorie şi
Arheologie (1956-1973). Promovat în gradul didactic de profesor
universitar în 1960, a fost ales decan al Facultăţii de Istorie şi
Filozofie 1962-1968. iar din 1973 director al Institutului de Istorie şi
Arheologie (1973-199o).
În ţară lucrurile evoluează spre normalizare, perioada scurtă a anilor
1967-1971 fiind considerată ca un real dezgheţ. Anul 1968 a fost, cu
deosebire, marcat de o seamă de evenimente de normalizare: dezvăluirea
abuzurilor şi crimelor comise de către regimul comunist în perioada lui
Gh. Gh. Dej şi Alexandru Drăghici, vizita efectuată în România de către
preşedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle,
sărbătorirea semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, la care
au participat mulţi supravieţuitori ai evenimentului, cu acea ocazie
dezvelindu-se la Alba Iulia, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul.
Profesorul Ştefan Pascu a publicat, cu acel prilej, cartea Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia. Încununarea ideii, a tendinţelor şi
a luptelor de unitate a poporului roman. (Cluj, 1968), carte care
i-a adus un binemeritat prestigiu. Mai târziu va relua cercetarea,
într-o formă mai amplă, publicând-o sub titlul Făurirea statului
naţional unitar român – 1918. Vol.I-II, sub genericul Cartea
Marii Uniri. (Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983).Tot în anul
1968 Universitatea din Cluj-Napoca s-a bucurat de vizita oficială la cel
mai înalt nivel, privită cu interes de către intelectualitatea
clujeană. La deschiderea anului universitar 1968/1969, după festivităţi,
a avut loc banchetul oficial, la care profesorul Pascu nu a fost
invitat, aşa că s-a dus acasă. La scurt timp a primit un telefon de la
Prof. Ştefan Bălan, ministrul Învăţământului, care l-a rugat să meargă
la o întâlnire, spre a discuta o chestiune importantă. Întâlnirea a avut
loc la Casa Universitarilor, unde ministrul i-a spus că în cadrul
alegerilor factorilor de conducere care au loc în învăţământul
superior, autorităţile au în vedere să-l propună pentru a ocupa funcţia
de rector al Universităţii, cerându-i acordul în acest sens. Astfel, la
alegerile care au avut loc, urmându-se procedurile din epocă, a fost
ales rector, fiind reales după patru ani (1968-1976).
A început astfel o nouă perioadă în munca profesorului Ştefan Pascu. A
fost o perioadă extraordinar de laborioasă şi de efervescentă. S-a
angajat cu toate puterile în diversele planuri ale activităţii pe care a
desfăşurat-o. În domeniul muncii ştiinţifice a elaborat un număr mare de
cărţi, între care monumentala operă Voievodatul Transilvaniei,
vol. I-IV, studii şi articole, fiind prezent totodată cu expunerii şi
conferinţe atât în faţa publicului, cât şi în mijloacele mass-media. A
coordonat alcătuirea marilor colecţii de documente pe care le edita
Institutul de Istorie şi Arheologie, precum: Documente medievale,
Seria C. Transilvania, Seria D. Relaţii între Ţările Române, Documentele
Revoluţiei de la 1848, Izvoarele Răscoalei lui Horea, Bibliografia
istorică a României etc. Nu pot fi scăpate din vedere şi alte
iniţiative, precum valoroasa colecţie epistolară, George Bariţ şi
contemporanii săi. Pe lângă responsabilităţile ce decurgeau din
exercitarea funcţiilor de conducere ale celor două instituţii, a fost
investit şi în o seamă de calităţi de mare prestigiu, precum deputat în
Marea Adunare Naţională, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice a
Academiei Române (1974-1990), preşedintele Societăţii de Ştiinţe
Istorice (1978-1990), preşedintele Comitetului Naţional al Istoricilor
din România (1978-1990), preşedinte al Comisiei Internaţionale de
Demografie Istorică (1975-1985) etc., etc. Prestigiul incontestabil i-a
adus o consacrare internaţională apreciabilă. devenind membru de onoare
a numeroase academii şi universităţi din străinătate
În toate aceste funcţii de conducere sau de reprezentare şi-a
îndeplinit misiunile cu cinste şi cu spirit de responsabilitate. A
reţinut atenţia, bunăoară, cuvântarea ţinută în faţa Marii Adunări
Naţionale, la 27 decembrie 1972, la proiectul de lege privind sistemul
naţional de apărare al ţării. De asemenea, luările lui de cuvânt, cu
ocazia dezbaterilor în forurile de specialitate, au fost unanim
apreciate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre expunerile ţinute cu
ocazia unor consfătuiri. Îmi amintesc, spre exemplu, despre cuvântarea
ţinută în faţa profesorilor de istorie participanţi la cursurile de
perfecţionare (erau organizate anual, fiecărui profesor venindu-i rândul
să participe din cinci în cinci ani), adunare care a avut loc în sala
mare a Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca, în primăvara
anului 1976. Era în vervă, a expus problemele cu claritate, inclusiv
aspectele controversate ale istoriei - menţinute în atenţie de către
cercurile care se cramponau cu obstinaţie să falsifice lucrurile -
exprimându-se energic, încât a fost aplaudat îndelung de către
participanţi, în sală creându-se o atmosferă extraordinară. Un
alt exemplu este cel din septembrie 1980, la consfătuirea cadrelor
didactice universitare din domeniul istoriei, ţinută la Universitatea
din Bucureşti, expunerea sa, făcută cu rigoare şi înaltă competenţă,
elevată, a fost ascultată cu încântare, apreciată şi discutată favorabil
în rândul asistenţei.
Dorea să impulsioneze cunoaşterea istoriei reale, accentuând asupra
valorilor naţionale, spre a şterge urmele istoriei scrise de politruci,
când istoria României începea cu luptele muncitorilor petrolişti şi
ceferişti din 1929-1933. Erau încă prezente efectele grave ale
activităţii desfăşurate de către Mihail Roller şi adepţii săi
cominternişti. (Roller emigrase în URSS în 1940, unde a desfăşurat o
virulentă propagandă antiromânească, iar în 1944 a venit la Bucureşti pe
tancurile ruseşti. Aici a îndeplinit funcţii la Secţia de Propagandă şi
Agitaţie a C.C. al P.M.R. A fost autorul manualului de istorie a R.P.R.
care falsifica grav istoria noastră aplicând regulile dogmatismului
comunist. Când s-a convins că steaua lui a început să pălească, s-a
sinucis în 1958). Profesorul Pascu a avut de contracarat totodată
activitatea subversivă a grupului de cercetători unguri din institut,
grupaţi în jurul lui Jordaky Lajos. Acesta a îndeplinit, în timpul
administraţiei militare sovietice din Transilvania de Nord, funcţia de
copreşedinte al Comitetului Executiv pentru Nordul Ardealului al
Frontului Naţional Democrat, de sorginte comunistă, dominat de
horthyşti, constituit din reprezentanţi ai celor 11 judeţe, răpite prin
Dictatul de la Viena, asupra căruia Comandamentul sovietic exercita
rolul de coordonare şi decizie politică. Îmi aduc amintesc că, într-o
discuţie pe care am avut-o cu Jordaky Lajos prin 1974 - devenisem colegi
la Institutul de Istorie - îmi spunea cu emfază că el a fost
guvernatorul Transilvaniei de Nord, ca şi când ar fi deţinut o funcţie
publică în mod legitim, în cadrul unui regim democratic.
Între calităţile de orator ale magistrului erau: vorbirea calmă,
vocea catifelată şi caldă, cu un timbru plăcut şi cu o uşoară
emotivitate în glas. Nu-i plăceau efectele teatrale, aşa că nu făcea
apel la ele. Era sigur pe ştiinţa sa, utilizând o informaţie bogată şi
nuanţată, expusă cu discernământ şi convingere. Se bucura de o memorie
impresionantă. Limbajul folosit era specific discursului istoric,
apelând adeseori şi la formulări specifice limbii vechi, de mare efect
şi de mare frumuseţe. Când a fost sărbătorit, în cadrul Academiei
Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, Acad. Radu Voinea,
preşedintele înaltului for de cultură a spus: “Îmbrăţişând ştiinţa
istoriei, colegul nostru a făcut din ea nu doar o simplă profesiune, ci
o adevărată profesiune de credinţă şi de conştiinţă. Oficiind de aproape
cinci decenii în templul zeiţei Clio, profesorul Ştefan Pascu a adus
contribuţii importante la fundamentarea ştiinţifică a dăinuirii
multimilenare a neamului nostru în spaţiul carpato-danubiano-pontic,
dând la iveală noi probe şi formulând noi argumente în sprijinul acestui
adevăr istoric care legitimează existenţa noastră pe aceste meleaguri”.
După ce nu a mai fost rector şi nici deputat în M.A.N. s-a concentrat
exclusiv asupra activităţilor academice, aceasta şi ca urmare a faptului
că factorii de conducere a instituţiilor academice de resort din
Cluj-Napoca veneau să-i ceară sprijinul. Acest lucru s-a amplificat după
ce a devenit preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române (1982-1995),
apoi preşedinte de onoare (1995-1998). Pe măsură ce situaţia din ţară
devenea tot mai dificilă, iar cea din domeniul activităţilor
cultural-ştiinţifice era tot mai grea, ca urmare a lipsei de fonduri şi
a lipsei de înţelegere a autorităţilor, cei care activau în câmpul
muncii academice au strâns rândurile în jurul academicianului Ştefan
Pascu, singurul care mai era luat în seamă, într-o anumită măsură, de
către guvernanţi. A continuat să se zbată, cu rezultate slabe,
întorcându-se adeseori de la Bucureşti, fără să poată rezolva problemele
pentru care se deplasase în capitală. Era supărat şi îmi spunea adeseori
motivele nemulţumirii sale. Lumea privea însă spre el cu înţelegere şi
speranţă. Nu făcea acest lucru din orgoliu sau interese personale,ci
pentru a ajuta instituţiile şi personalul încadrat în acestea. Era un
mod de a căuta rezolvări în măsura posibilului. Felul în care a fost
apreciat pentru tot ceea ce făcea sau încerca să facă, a reieşit cu
prisosinţă cu ocazia manifestării de amploare şi de prestigiu, “Zilele
Academice Clujene”, din toamna anului 1988. În ultima zi, şedinţa de
concluzii a avut loc în Sala Muşlea a Bibliotecii Centrale
Universitare. Rând pe rând, moderatorii care au condus lucrările pe
secţii ale acestei sesiuni ştiinţifice de mare însemnătate, care erau de
fapt conducători ai institutelor, sectoarelor, colectivelor, catedrelor
din toate domeniile de cercetare şi creaţie, reuniţi în sala Muşlea, au
prezentat mersul sesiunii şi calitatea comunicărilor, dar şi situaţia
existentă în colectivele de creaţie pe care le conduc proiectele şi
neajunsurile întâmpinate, subliniind, totdată, cu toţii, în mod ferm,
contribuţia şi ajutorul pe care Acad. Ştefan Pascu le-a acordat. Toate
acestea au fost spuse în cuvinte alese, sincere, însoţite de gesturi şi
de o atitudine corespunzătoare a vorbitorilor. A fost o autentică
manifestare de respect şi de preţuire. În sală s-a creat o atmosferă din
care răzbătea spiritul de unitate şi de conştiinţă, o atmosferă
academică autentică.
Imediat după izbucnirea evenimentelor din decembrie 1989, şi prăbuşirea
regimului comunist, toate zăgazurile de echilibru, raţionalitate şi
conştiinţă, câte mai erau, s-au năruit. Refularea
nemulţumirilor, a frustrărilor şi a pornirilor agresive s-au dezlănţuit.
Multă lume s-a manifestat cu vehemenţă, atât oameni avizaţi, cât mai
ales persoane derutate, surprinse de evenimente sau care au dorit să
folosească momentul pentru a se face remarcaţi. Acuzele curgeau cu
nemiluita, împotriva oricui, fiind vizaţi, desigur, mai ales cei care au
îndeplinit munci de răspundere. Aşa se face că a fost luat la ţintă şi
academicianul Ştefan Pascu, aducându-i-se afronturi nemeritate, mai ales
din partea unor veleitari oportunişti, care nici până atunci, nici după
aceea nu au ieşit prea mult în evidenţă. Remarcabil este faptul că nu
toţi s-au lăsat luaţi de val. Dimpotrivă, cea mai mare parte dintre
colaboratori, foşti studenţi ai maestrului, au rămas statornic alături
de el. Cum vărtejul a trecut destul de repede, lucrurile s-au
normalizat, iar profesorul Ştefan Pascu a continuiat să conducă Filiala
Cluj a Academiei Române, cu aceeaşi dăruire şi competenţă, până la
sfârşitul vieţii. Mai ales că Academia şi-a refăcut, pe plan local,
reţeaua institutelor proprii, numărul acestora ridicându-se la 11, a
căror activitate sporită a început să se desfăşoare în cadenţa firească
a tradiţiei academice autentice. Şocul nedreptăţii care i s-a făcut,
l-a afectat, desigur, dar a găsit resurse să treacă peste toate, cu
siguranţa şi conştiinţa tuturor faptelor bune pe care le-a putut face şi
nu a celor puţine pe care nu le-a putut împlini sau rezolva. Se poate
spune chiar că după 1990, când problematica istoriei naţionale româneşti
a fost resuscitată, ca urmare a evenimentelor care au avut loc, a fost
invitat cu insistenţă, de către autorităţi în judeţe, municipii şi oraşe
pentru a ţine expuneri în faţa publicului, cu ocazia unor evenimente sau
anivervsări. Cunosc bine acest lucru, pentru că adeseori plecam
împreună, pentru a expune prelegerile tematice pe care le aveam
anunţate. Deşi mergea bucuros oriunde era invitat, totuşi am remarcat că
prefera să meargă îndeosebi la Alba Iulia şi la Târgu Mureş, pentru
importanţa istorică a acestor centre. Fiindu-i alături, mi-am datat
seama de căldura şi patosul care vibrau puternic în glasul său când
vorbea de la tribună.
Acum, după ce am parcurs aproape două decenii de la trecerea în
nefiinţă a academicianului Ştefan Pascu (2 noiembrie 1998), imaginea sa
de savant patriot, dăruit studiului aprofundat al istoriei naţionale, de
profesor educator şi, în bună măsură, model al nenumăratelor generaţii
de cadre didactice din domeniul predării istoriei, devotate misiunii
lor, şi de mentor al vieţii academice clujene, este clar şi definitiv
consacrată.
Prof. univ. emerit dr.
Ioan Silviu NISTOR
|
|