România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Proiectul de revizuire a         

Constituţiei României din februarie 2014 - un nou atentat la integritatea şi unitatea naţională a statului român

 

Reformele constituţionale posdecembriste sub presiunea politicilor de destructurare a statului

Actuala Constituţie a României, în varianta iniţială din 1991, a reflectat, în conţinutul său, starea naţiunii din acel moment, definindu-i, cu valoare de principiu, chintesenţa istorică, culturală şi politică şi proiectându-i parcursul unei dezvoltări democratice. Ea este expresia unei stări de spirit şi de conştiină al unei societăţi supusă unor noi provocări istorice, concretizată şi transpusă în litera legii de o clasă politică, la timpul respectiv mai curată, mai sinceră, mai cultă şi cu mult mai mult simţ patriotic în comparaţie cu ceea ce a devenit ea astăzi. Această constituţie, cu toate minusurile sale, avea să devină, totuşi, un serios obstacol în calea planurilor de destructurare a statului şi de aservire a ţării unor interese străine.

Prin urmare, un prim atentat asupra conţinutului ei         s-a produs în anul 2003, procedându-se la o revizuire, justificată de proiectele integrării euroatlantice, care, în propaganda oficială, erau prezentate ca o necesitate pentru dezvoltarea şi securitatea ţării şi satisfacerea mult aşteptatelor dorinţe de prosperitate ale poporului.

În realitate, noile texte constituţionale au legitimat comportamentul discreţionar al puterii, au făcut-o mai dependentă de anumite cercuri de interese străine şi au permis decizii guvernamentale îndreptate împotriva interesului naţional.

Opinia publică ar trebui să ştie, de exemplu, că multe dintre deciziile puterii care au adus enorme prejudicii economiei naţionale şi au înlesnit accesul unor companii străine la bogăţiile ţării, fără nici un fel de compensaţii pentru statul român, au suport constituţional. Cu alte cuvinte, poporul român, votând modificările ce s-au adus constituţiei în 2003, a ratificat „opera” de subminare a economiei naţionale şi de aservire a României unor interese străine. În aceste condiţii toate trimiterile la constituţie şi gesturile de invocare a legii fundamentale ca pe o „carte sfântă” a poporului, inclusiv ritualul depunerii jurământului, arată nu numai un formalism ridicol dar şi cât de ignoranţi şi de străini sunt unii faţă de conţinutul constituţiei.

Din 2003 şi până în prezent s-au înregistrat şi alte tentative de revizuire a Constituţiei, inspirate, de asemenea, nu de ideea consolidării democraţiei şi a statului de drept după cum în mod ipocrit s-a clamat de către iniţiatori. Pe fiecare i-a preocupat nu gândul unei guvernări cât mai responsabile şi mai ataşată de interesul naţional ci înlăturarea şi a celor fragile limite care i-a mai deranjat în excesele lor discreţionare.

Majoritatea parlamentară constituită în urma alegerilor generale din 2012 a încercat, de asemenea, să concretizeze un astfel de proiect. Calendarul reformei constituţionale urma să se încheie la data de 25 mai 2014 când, odată cu alegerile pentru Parlamentul Europei, se preconiza şi desfăşurarea referendumului pentru ratificarea legii de revizuire a Constituţiei.

N-a fost însă să fie aşa şi, deşi amendarea actualei constituţii sau eventual elaborarea unei noi constituţii este o necesitate resimţită nu numai de către clasa politică  dar chiar şi la nivelul societăţii, în mod deosebit a diverselor ei structuri ce funcţionează sub egida societăţii civile, totuşi, examinând conţinutul legii de revizuire, ai un sentiment de uşurare că „opera” n-a avut finalitate.

Deşi nu se poate anticipa ca acest proiect să mai fie repus pe agenda politică a vreunei alte guvernări, având în vedere şi schimbările produse în arcul guvernamental, totuşi, cel puţin din considerente doctrinare şi nu numai, analiza lui devine interesantă şi absolut necesară. Legea de revizuire propune 128 de modificări asupra conţinutului actual al Constituţiei. Ele au fost examinate de către Curtea Constituţională, care s-a pronunţat asupra lor prin Decizia  Nr. 80 din 16 februarie 2014. Urma ca Parlamentul, în adoptarea proiectului, să refacă textele declarate neconstituţionale precum şi cele deficitare din punct de vedere al rigorilor constituţionale, iar forma finală după ce ar fi fost votată cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere să fie supusă ratificării prin referendum de către popor, operaţiune care, din motivele arătate n-a mai avut loc.

Vom lua în discuţie doar acele texte care, prin conţinutul lor, nu numai că nesocotesc limitele revizuirii stabilite la art. 152, dar ni se par că aduc atingere unor valori de importanţă vitală pentru poporul şi statul român.

Poporul român scos din istorie

La articolul 1, după alineatul (1), se propune introducerea unui nou aliniat, cu următorul conţinut: „România recunoaşte rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale”.

Curtea Constituţională a recomandat eliminarea acestui text pe considerentul că nu are caracter de principiu general, iar conţinutul său este inexact.

Într-adevăr, fiind inclus în Titlul I al legii fundamentale, denumit „Principii generale”, textul ar fi trebuit să aibă valoare de principiu general, adică să reprezinte un director, nu exclusiv pentru conţinutul de ansamblu al Constituţiei, ci pentru întregul sistem de drept. Principiile generale constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme, ori „recunoaşterea rolului istoric…”  nu imprimă actului de legiferare vreo obligaţie de conformitate. Textul reprezintă o afirmaţie, căreia iniţiatorii au dorit să-i dea, din motive discutabile,  o importanţă cu totul deosebită prin inserarea ei în legea fundamentală.

Textul are şi grave deficienţe de construcţie. Astfel, printre entităţile care ar fi contribuit la „constituirea şi modernizarea statului român” sunt enumerate „Biserica Ortodoxă şi celelalte culte religioase recunoscute de lege”. Desigur, nominalizarea numai a Bisericii ortodoxe s-ar justifica prin ponderea pe care o are în societatea românească şi prezenţa ei tradiţională în zona puterii publice chiar dacă, pe undeva, ar fi discutabil rolul pe care l-a avut la modernizarea statului. De exemplu, secularizarea averilor mânăstireşti şi laicizarea instituţiilor publice, nu cred c-a fost pe placul bisericii, chiar dacă aceste reforme se înscriu în ceea ce numim „modernizare”.

Sunt însă indicate c-ar fi avut, de asemenea, un astfel de rol şi celelalte culte religioase recunoscute de lege. Textul constituţional se presupune c-ar trebui să aibă o durată de valabilitate mult mai mare decât oricare altă lege. El proiectează pe perioade lungi de timp evoluţia naţiunii şi concomitent a edificiului statal. Recunoaşterea, prin lege, şi a altor culte religioase sau declararea altora ca fiind ilegale poate să intervină oricând, chiar şi după ce în Constituţie ar fi înserat textul indicat. Deci, indiferent de rolul istoric pe care l-ar fi avut la constituirea şi modernizarea statului român, recunoaşterea este condiţionată de un element aleatoriu ceea ce contravine rigurozităţii ce trebuie să caracterizeze fiecare text constituţional. Sunt însă unele culte religioase, recunoscute de lege, a căror prezenţă în societatea românească n-a fost una semnificativă sau care, prin activitate şi „misiunea” lor, n-au avut vreo legătură cu „constituirea şi modernizarea statului român” sau, şi mai rău, împotrivindu-se chiar acestui proces. De aceea, a le „onora” acum cu o recunoaştere având valoare constituţională nu numai că nu corespunde adevărului dar chiar ridică serioase semne de întrebare cu privire la scopul urmărit de inspiratorii acestui text.

În altă ordine de idei, prin enumerarea pe care o face, textul conferă fiecărei entităţi nominalizate, din perspectiva rolului la care face referire, acelaşi grad de contribuţie, ceea ce, nu numai că nu corespunde adevărului, dar este şi o ofensă adusă unora dintre aceste entităţi.

De exemplu, prin acest text li se aduce recunoaştere şi minorităţile naţionale. Însă, adevărul istoric pune în lumină că unele dintre aceste minorităţi ne-au subminat chiar procesul edificării statale, ele fiind loiale altor state a căror interese n-au coincis întotdeauna cu ale noastre. Desigur, unele minorităţi au fost loiale poporului român, convieţuind cu el în bună înţelegere chiar de când s-au aşezat în vatra lui strămoşească. Poate c-au avut şi un oarecare rol la constituirea şi modernizarea statului român, însă nu cred să prezinte pentru ele vreo importanţă menţionarea acestui fapt în Constituţie, mai ales sub o denumire generică în care se includ şi acele etnii care nu ne-au fost loiale. Tocmai reprezentanţii uneia dintre aceste etnii au dorit o „legitimare” a aşa zisului rol pe care l-ar fi avut în istoria poporului român şi pentru că ar fi fost prea riscant să fie doar ea nominalizată s-a recurs la această denumire generică.

Dar, aspectul cel mai grav care se degajă din acest text este acela că din enumerarea sa lipsesc românii, adică acele generaţii din stârpea neamului nostru care, cu mari sacrificii şi jertfe, au înfăptuit unitatea naţională a statului român şi i-au asigurat ascensiunea spre modernitate. Lipsesc paşoptiştii, lipseşte Cuza, a cărui semnătură se află pe actele de naştere a tuturor instituţiilor statului român modern, lipseşte Armata Română, fără jertfa căreia n-ar fi fost posibilă făurirea României Mari, lipsesc brătienii şi toţi cei care au pus mai presus de propria tihnă, viitorul neamului românesc. Aceştia ar fi trebuit nominalizaţi, în primul rând, dacă totuşi s-a dorit înserarea în Constituţie a unui text de recunoştinţă pentru rolul ce l-au avut în constituirea şi modernizarea statului român. Iniţiatorii textului ar putea să spună că poporul român, fiind subiect al actului de recunoaştere, nu rolul lui trebuia subliniat, ci al celor care şi-au legat destinul de istoria sa zbuciumată, justificare care ar fi lipsită, desigur, de sens. Subiect al actului de recunoaştere este, după cum arată clar textul în discuţie,  România, şi nu poporul român. Din România fac parte şi entităţile enumerate, ajungându-se, astfel, la o autorecunoaştere a presupusului rol pe care l-ar fi avut în constituirea şi modernizarea statului român.

Chiar dacă asupra acestui text Curtea Constituţională a exprimat un punct de vedere critic, cerând să fie eliminat din proiect, iar calendarul pentru revizuirea Constituţiei este deocamdată suspendat, cred totuşi că această chestiune n-ar trebui ignorată. Nu-i o problemă doar de tehnică legislativă, nu sunt erori scuzabile, cum s-ar crede din perspectiva unei viziuni juridice înguste. Textul analizat a  fost înserat în proiect nu dintr-o simplă eroare. Firesc, el a făcut obiectul unor discuţii în cadrul comisiei de redactare a proiectului. De asemenea, liderii politici, punându-şi semnătura pe proiect, nu este de acceptat că nu l-ar fi cunoscut.  

Şi atunci, dacă logic, aşa stau lucrurile, avem dreptul şi obligaţia să ştim ce raţiuni stau la baza textului în discuţie, pentru că ele rămân în continuare active şi vor genera alte asemenea „ciudăţenii”.

Prin formula declarativă „România recunoaşte”, poporul român, ratificând, să zicem, Constituţia, aduce un prinos de „recunoştinţă” celor care în trecutul său zbuciumat nu numai că nu i-au recunoscut vreun merit dar i-au negat chiar identitatea şi existenţa . Să fie doar un simplu gest de a „cinsti” şi „onora” această „contribuţie”, un nou compromis gândit să îmblânzească abcesele iredentiste şi să permită convieţuirea paşnică cu alte etnii? Dacă ne-am limita analiza doar la acest amendament, răspunsul ar fi acceptabil, pe considerentul că poporul român nu-i agresiv din fire, nu-i revendicativ, iar pentru o bună înţelegere şi pace este capabil să facă şi astfel de gesturi. Însă, lecturând în continuare proiectul de revizuire a Constituţiei, v-om constata că textul analizat mai sus nu este izolat. El face parte dintr-o arhitectură constituţională ce urmăreşte dezintegrarea teritorială a României, scop ce se dezvăluie mai precis chiar decât în declaraţiile politice.

Structuri administrativ-teritoriale pe criterii etnice

Dacă tot „minorităţile naţionale” ( a se citi minoritatea maghiară”) „ne-au constituit şi ne-au modernizat statul”, contribuţie care ar fi fost legitimată de poporul român dacă s-ar fi definitivat procesul de revizuire a Constituţiei, atunci de ce n-ar avea şi dreptul, ca în teritoriul unde se consideră majoritari, să-şi organizeze structuri administrative autonome, asupra cărora tutela statului român să fie una formală pentru ca la un moment dat să poată fi chiar înlăturată şi să se realizeze secesiunea la care râvnesc atât de mult?

Plecând de la această „recunoaştere”, următoarea ţintă vizată în proiect o reprezintă teritoriul. Este vizat, deci, art. 3 care stabileşte regimul constituţional al teritoriului. Astfel, se propune modificarea alin. (3), introducându-se ca structură administrativă regiunea, alături de  cele existente deja, respectiv comuna, oraşul şi judeţul, adăugându-se, totodată, un nou aliniat prin care se dă posibilitatea ca, prin lege organică, să se poată „recunoaşte zone tradiţionale ca subdiviziuni administrative ale regiunilor”. La o primă lectură textul pare nevinovat şi n-ar  ridica nici un fel de probleme, având în vedere că pe întreg teritoriul ţării se disting zone cu trăsături proprii. Sub această aparenţă el ar putea trece cu uşurinţă procedurile de validare şi, odată devenind text constituţional, va trebui pus în aplicare. Dar ce consecinţe ar produce el?

În primul rând este de constatat că între cele două aliniate există o contradicţie de conţinut. În primul se precizează că teritoriul se organizează în comune, oraşe, judeţe şi regiuni, iar în al doilea mai apare o subdiviziune, sub denumirea de „zonă tradiţională”. Aceasta nu este definită, nu rezultă care îi este organizarea şi nici în ce raporturi s-ar afla cu celelalte subdiviziuni administrative. S-ar spune că aceste detalii trec în sarcina legiuitorului ordinar, urmând să fie reglementate prin lege organică, însă textul fiind destul de confuz formulat se deschide calea arbitrariului în actul de legiferare, cu consecinţe imprevizibile asupra caracterului unitar şi indivizibil al statului.

Ridică serioase semne de întrebare unicul criteriu stabilit pentru delimitarea zonelor ca subdiviziuni administrative, acesta fiind criteriul „tradiţional”. Cuvântul „tradiţie” desemnează un ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale (popor, naţiune, partid politic etc.) şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. În virtutea tradiţiei anumite grupuri au o identitate proprie, distinctă de restul  populaţiei României şi, datorită acestei identităţi, ele ar trebui să dispună, în concepţia „reformatorului” constituţional, de structuri administrative autonome.

Pentru nu a trezi bănuieli, în text nu se fac referiri la minorităţile naţionale, sau, mai exact spus, la o anumită minoritate. Cu toate acestea, faptul că tocmai această minoritate este vizată ni se dezvăluie foarte limpede dacă ne gândim la consecinţele pe care o asemenea dispoziţie constituţională le-ar putea produce. Este bine cunoscută minoritatea care revendică într-o manieră din ce în ce mai agresivă autonomia administrativă, invocând un anume specific etnic ce se regăseşte, de fapt, în conceptul de „tradiţie”.

Subdiviziunile administrative existente, comuna, oraşul, judeţul, la care s-ar adăuga şi regiunea, nefiind constituite pe criterii etnice, tradiţionale sau culturale, nu pun în pericol unitatea naţiunii şi caracterul unitar şi indivizibil al statului. Pericolul apare atunci când constituirea acestor subdiviziuni s-ar face în funcţie de ceea ce le este specific anumitor zone ca „tradiţie” sau mai bine spus, din punct de vedere etnic.

Modalitatea în care s-ar putea organiza administrativ aceste „zone tradiţionale” şi, mai ales, în ce scop, ni se dezvăluie destul de clar în textele următoare.

Organe proprii de decizie şi executive pentru minorităţi

La art. 6 din Constituţie, având denumirea marginală „Dreptul la identitate” se propune introducerea a două noi aliniate.

După alin. (1) care precizează că „statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”, se propune introducerea alin. (11), potrivit căruia „reprezentanţii legali ai minorităţilor naţionale pot înfiinţa, potrivit statutului minorităţilor naţionale adoptat prin lege, organe proprii de decizie şi executive, cu competenţe privind păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor”.

Textul nu ne spune în ce structuri administrative se vor înfiinţa aceste „organe proprii de decizie şi executive” ale minorităţilor naţionale, însă, având în vedere că scopul lor constă în păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii acestor minorităţi, se înţelege că ele n-ar avea rost să fie constituite în altă parte decât în acele zone unde, prin „tradiţie”, o pondere „semnificativă” a populaţiei este de altă etnie decât cea majoritară. Iar dacă aceste zone sunt şi recunoscute ca subdiviziuni administrative înseamnă că ele devin autonome. Se înţelege că şi această perspectivă pune în pericol caracterul unitar al statului român.

Existenţa unor organe de decizie şi executive paralele, constituite, mai ales, pe criterii etnice, nu este de esenţa statului unitar, care presupune un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi juridică, respectiv un singur organ legiuitor, o singură autoritate executivă, o singură autoritate judecătorească. Mai mult decât atât, nefiind nici definite statutul şi relaţiile acestor organe cu organele de decizie şi executive ale statului, înseamnă că nu mai există nici un obstacol în calea realizării de autonomii colective politice pe criterii etnice.

Limitarea competenţei lor administrative doar la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii minorităţilor ce le reprezintă nu este de natură să diminueze pericolul ce-l prezintă pentru unitatea şi integritatea statului român. Orice măsură administrativă, în definitiv, indiferent de natura ei, ar putea fi justificată de necesitatea păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice.

Un alt aspect care trebuie subliniat este acela că, prin consacrarea acestui „drept”, se creează pentru minorităţi un privilegiu, ce contravine principiului egalităţii între cetăţeni, principiu exprimat neechivoc chiar în aliniatul următor al aceluiaşi articol, care precizează că măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.

Prin cel de-al doilea aliniat propus a fi introdus tot la acest articol se naşte obligaţia pentru autorităţile publice centrale şi locale de a consulta organizaţiile cetăţenilor aparţinând cetăţenilor minorităţilor naţionale atunci când iau decizii ce privesc păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice. Textul nu ridică nici un fel de probleme dacă ne gândim că decizia politică sau administrativă pentru a fi cât mai viabilă presupune un studiu prealabil, cunoaşterea realităţilor vizate, iar în domeniul la care ne referim nu cunoaşte nimeni altcineva mai bine situaţia decât cei din interiorul fenomenului. De aceea ei trebuie consultaţi înainte de a se lua decizii care îi privesc.

Dar, atâta vreme cât statul, prin aliniatul precedent, transferă atributul său decizional în privinţă minorităţilor către organele lor de decizie şi executive, înseamnă că problema consultării devine superfluu sau se rezumă doar la acele decizii de ordin general.

Simboluri ale minorităţilor naţionale «legitimate» ca simboluri de stat

După cum se ştie, subdiviziunile administrative autonome folosesc diferite simboluri prin care îşi exprimă identitatea şi idealurile ce animă acea colectivitate. Deci, având în vedere că amendamentele analizate mai sus deschid calea constituirii pe teritoriul României a unor structuri administrative autonome, era şi firesc ca, tot prin Constituţie, să li se permită acestora să-şi folosească în spaţiul public simboluri proprii.

În acest scop, s-a propus ca la art. 12, unde sunt indicate simbolurile naţionale ale statului român, să se mai adauge un nou aliniat cu următorul conţinut: „Minorităţile naţionale pot folosi în mod liber, în spaţiul public şi privat, propriile simboluri care reprezintă identitatea lor etnică, culturală, lingvistică şi religioasă.”

La o primă examinare a acestui amendament constatăm că, deşi textul se referă la simboluri proprii ale minorităţilor naţionale, el n-a fost introdus în structura art. 6 (dreptul la identitate) unde, să zicem, i-ar fi locul, ci la art. 12 (simboluri naţionale). Şi dacă în cauză ar fi o eroare din partea celor care au redactat proiectul ea n-ar fi scuzabilă, având în vedere ofensa ce se aduce prin acest gest simbolurilor naţionale ale României. Numai că nu este vorba de eroare, ci de un fapt premeditat, urmărindu-se să se dea acestor simboluri aceeaşi semnificaţie ca şi celor naţionale, respectiv să fie considerate a fi simboluri de stat.

Având în vedere caracterul naţional al statului român, în spaţiul public n-ar trebui să se folosească decât simbolurile de stat. Dar, după cum se ştie, chiar pe clădirile instituţiilor publice din anumite zone sunt arborate steaguri şi alte simboluri aparţinând minorităţilor naţionale sau chiar a unor alte state, astfel că acest amendament nu face altceva decât să constituţionalizeze o practică deja existentă, în faţa căreia statul român şi-a arătat slăbiciunea.

N-ar fi nicio ofensă adusă simbolurilor naţionale ale României şi nici nu s-ar leza caracterul naţional al statului dacă s-ar preciza că folosirea propriilor simboluri de către minorităţi nu se poate realiza decât împreună cu simbolurile naţionale ale statului român. Altfel se creează impresia unui drept de opţiune cu privire la folosirea acestor două categorii de simboluri şi bineînţeles că minorităţile ar opta pentru cele ale lor.

Concluzii

Curtea Constituţională, examinând din oficiu proiectul legii de revizuire a Constituţiei României, a constatat că textele analizate în acest studiu sunt neconstituţionale, pe motivul că depăşesc limitele revizuirii stabilite la art. 152. Într-adevăr, după cum am demonstrat şi noi, prin aceste propuneri sunt lezate valori fundamentale ale statului, respectiv caracterul său naţional, unitar şi indivizibil, integritatea teritoriului, limba oficială.

În situaţia în care procedura de revizuire va fi reluată şi acest proiect va fi supus dezbaterii Parlamentului, aceste amendamente vor trebui fie înlăturate, fie refăcute şi puse în concordanţă cu prevederile art. 152.

Curtea Constituţională a făcut o examinare tehnică a proiectului, nefiind de competenţa ei să descifreze şi scopul pe care iniţiatorii l-au urmărit prin aceste amendamente.

Este însă de datoria noastră să aducem în atenţia opiniei publice faptul că România, ca stat, nu se află deloc într-o situaţie confortabilă, având în vedere că tocmai din cadrul instituţiilor sale emană proiecte care-i pun sub semnul întrebării valorile fundamentale ce o definesc. Tendinţele separatiste ale unei anume minorităţi se manifestă de multă vreme, reprezentanţii acesteia reuşind, în decursul timpului, cu complicitatea celor de la putere, să strecoare în diferite legi referitoare la administraţie, economie, învăţământ, sănătate etc.  articole cu vădită tentă segregationistă.

Acum ne aflăm în faţa unui plan mult mai îndrăzneţ, urmărindu-se, de data aceasta, crearea unei baze constituţionale pentru astfel de acţiuni. Dacă proiectul de revizuire ar fi reuşit, practic s-ar fi înfăptuit ultimul act care să dea naştere unei enclave chiar în centrul României. Având în vedere forţa legii fundamentale, ca expresie a voinţei suverane a poporului, nimeni n-ar mai fi împiedicat acest proces. Satisfacţia trăită de liderii minorităţii ce o avem în vedere, produsă de reuşita introducerii în proiect a acestor articole n-a mai putut fi stăpânită, unul dintre ei declarând că „sunt patru articole foarte importante pentru noi şi apreciem că majoritatea, care poate decide şi fără noi, a acceptat propunerile noastre.” La fel de mare le-a fost însă şi dezamăgirea când aceste articole au fost respinse, acelaşi lider acuzând Curtea Constituţională că şi-ar fi depăşit atribuţiile.

Chiar dacă pericolul imediat a trecut, fapta comisiei ce a lucrat la proiect rămâne şi ea n-ar trebui ignorată pentru că se înscrie în ceea ce juridic numim trădare naţională. Din păcate, acest caz a trecut neobservat de opinia publică şi nici măcar presa nu la tratat pe măsura gravităţii.

Ne facem datoria să atragem atenţia că între extremiştii unei anume minorităţi care militează pentru segregarea pe criterii etnice şi federalizarea României, pe de o parte, şi politicienii români, pe de altă parte, a existat şi există o înelegere politică prin care primii urmăresc să-şi realizeze o enclavă în inima României iar ceilali să-şi poată continua liniştii prădarea resurselor ţării.

Dacă pentru realizarea acestui obiectiv îndrăznesc să siluiască şi Constituţia înseamnă că suntem, într-adevăr, în mare pericol. Revizuirea din octombrie 2003, precum şi toate încercările ulterioare s-au aflat sub semnul acestui diabolic proiect. Acum, el ni se dezvăluie mult mai clar şi cred că nimeni, de bună credinţă fiind, n-ar putea să nege riscurile la care ar fi fost supusă ţara noastră dacă  nu  s-ar fi întrerupt calendarul procesului de revizuire din acest an. Să nu pierdem din vedere că acţiunea lor este încurajată şi de faptul că pe acest parcurs „democratic” românii şi-au cam pierdut simţul patriotic şi nu le mai pasă de ţara lor.

Conf. Univ. dr.

Alexandru AMITITELOAIE

Universitatea «George Bacovia» din Bacău