De la Marea Unire

la Podul Iubirii de Neam şi Podul Unirii Definitive

Despre Unire, despre Mica şi Marea Unire, despre oraşul Alba Iulia am auzit câte ceva aproape şoptit încă din copilărie, în familie, şi tot din familie păstrez sfinţenia faţă de valorile tradiţiei româneşti, ale simbolurilor Sfintei Uniri.

Părinţii, ţărani de la talpa ţării, s-au născut în interbelic, câţiva ani după Marea Unire. Mama a absolvit patru clase „la români”, cum a tot afirmat cu mândrie, şi acele adevărate universităţi i-au servit în viaţa de zi cu zi, a ajutat, până la urmă, şi două generaţii de elevi ai şcolii sovietice! la matematică şi geometrie! Adevăr pur! Sorin, fiul meu, poate confirma... Cu bruma de carte românească! Din fragedă copilărie mi-a cântat cântece de leagăn, trecând în mod absolut firesc de la nani-nani la romanţele neamului – cele pe versurile lui Mihai Eminescu, la cântecul „Limba Noastră” de Alexie Mateevici, mi-a înşirat, mai ales în serile cu nopţile lungi de iarnă când torcea, ţesea, împletea ciorapi sau flanele, croşeta la horboţică pentru „deschisuri” la pernele de zestre, la feţe de masă, tradiţionale, în două ape sau pânze, perdeluţe la fereastră, poveştile noastre cele mai frumoase din lume, cele cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos, cu zmei şi balauri, cum fără de ei... Legende despre Ştefan cel Mare, alţi voievozi şi domnitori. Din când în când, îmi amintesc foarte bine, ofta din greu atunci când auzea că am de pregătit tema la o disciplină sau alta: „ce istorie, ce literatură învăţaţi voi azi?!”, se tot văita Mama... Încă un fapt, complementar: pentru faptul că a cântat la o petrecere „Pe lângă plopii fără soţ”, „Vezi, rândunelele se duc...”, alte cântece româneşti – şi avea o voce frumoasă şi puternică – a şi fost concediată de la grădiniţa din sat, unde era educatoare şi unde creşteam şi eu... Erau anii de după moartea lui Stalin, foarte complicaţi, cu multe nedreptăţi ce tot continuau să se întâmple.

În perioada imediată de după concedierea Mamei, să fi avut eu cinci ori şase ani, aduce acasă un covor – poate un covoraş – de toată frumuseţea: unul persan, cu ornament floral geometric aruncat simetric pe un fundal vişiniu, mare cam cât să fie tocmai potrivit pentru a împodobi peretele din dreptul patului meu... Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea am admirat acele stele portocalii şi florile roşii, alternând cu pătrăţele de un albastru senin, „tivite” cu roşu discret, din care erup coroane galbene, alcătuite din „coarnele berbecului”! O asemenea „analiză” a culorilor o fac tocmai acum în premieră, iertată-mi fie sinceritatea, crezând ani în şir că minunatul covor are doar valoare afectivă, strict de familie... Fără a cunoaşte secretul descoperit în chiar aceste zile din final de octombrie: l-a cumpărat Mama anume pentru detaliul că avea culorile împrăştiate cu sfântă cuminţenie prin elementele lui!

Peste mai bine de două decenii, iată că potriveşte Mama firele toarse nopţi şi ani în şir, numără jighiuţă cu jighiuţă, vopseşte, usucă şi porneşte două covoare, ajutată la ţesut, tradiţional pe la noi, la nord, de câteva vecine, mari meşteriţe în arta alesului – nivideşte „grădina Maicii Domnului”, aşa se numeşte motivul floral „şalinca” rusească, un mare necaz în tapiseria şi broderia tradiţională din Basarabia, moştenit de sute de ani ştiţi de la cine, cu foarte mult verde, înrămat de un cadran galben, „calea rătăcită”, mărginit la rându-i, cu motive florale geometrizate, maronii pe un fundal negru. Urmat în aceeaşi vară de un altul, mai mic, cu multă lumină în partea lui centrală – o tipsie galbenă, solară cu motiv floral „şalincă”, înconjurat de o horă riguroasă de steluţe vişinii în opt colţuri, „steluţa Maicii Domnului”, „păzită” de un cadran liniar, tricolor, muşcat pe la colţuri, enumerările fiind urmate spre margini, la rându-le, de altă „cale rătăcită” şi chenar floral geometrizat. Iată în acest covor lucrat în casă a şi ascuns mama şi femeile cu care ţesea tricolorul veritabil! Un mare „secret” de care a ştiut şi a fost foarte mândru şi Sorin! Un magic chenar, aproape liniar, alcătuit din cele trei sfinte culori şi menit să apere atât hora de stele stilizate în covorul cu numele de cod „steluţa”, cât şi tot neamul rămas în prizonieratul comunist!

Perioada când au fost lucrate covoarele, prin 81-82, s-a dovedit a fi una de mare frământ pentru mama, care era influenţată de cutremurul din ’77. Ţin minte că toată noaptea aceea spre 4 martie, că n-a prea dormit lumea atunci, m-a tot întrebat dacă am simţit şi eu că s-a „legănat pământul spre români, spre România”! Că în ’40, afirma cu îndârjire, pământul s-a „legănat spre ruşi”! M-a tot întrebat despre acest detaliu o vreme, a mai vorbit şi cu alte câteva persoane – foşti colegi de şcoală – despre aceste simple şi sfinte lucruri, cu oameni „de cândva”, care mai ascultau şi „Vocea Europei”, alte posturi, de unde ştiau şi despre situaţia din Bucureştiul distrus de cutremur, şi despre destinul Regelui Mihai I al României, al Familiei Regale. Peste ani, atunci când a putut veni Regele în Ţară, la Paşte, mama l-a recunoscut în acel scurt şi foarte îndepărtat plan general, pus pe post în direct de TVR, şi a răspuns la salutul triplu, pascal, al Regelui: „Hristos a Înviat!” cu tradiţionalul şi creştinescul: „Adevărat a Înviat!”. Avea sufletul, ochii şi cuvintele umede Mama, aveam şi eu lacrimi şi un imens şi amar nod în gât de emoţia şi de durerea desţărării şi despărţirii...

Adevărate poveşti, foarte adevărate poveşti, Doamne!

Desigur, mama, ca şi toată generaţia ei de ţărani harnici şi vrednici, şi-a dorit mult de tot să fie martora clipei Reunirii Basarabiei la Patria-Mamă! Avea o teorie a ei în privinţa această: „Până la urmă tot s-a lumina într-o parte, ori alta! Altfel nu se poate! Tot s-a întoarce lumea la ce a fost cândva!” Era un Crez al ei, al generaţiei „de cândva”... Un Crez pe care l-am moştenit.

Dragostea pentru tradiţie şi lucrul manual tradiţional al femeilor noastre, m-a adus, după facultate, la Televiziune, la Moldova 1, unde am realizat nenumărate emisiuni despre temerarii, gospodarii şi marii artişti anonimi ai satelor noastre, cum sunt, conform ordinii cronologice genericele: „Vatra”, „Popasuri în provincie”, „Popasuri”, „Bucuroşi de oaspeţi?”, emisiuni ce se pretau la rubricile permanente trimestriale, lunare, bilunare, săptămânale... Mergeam la bunicii, la artiştii satelor, în cuibul familiei, şi găseam în lada de zestre din Casa Mare valorile: ştergare, prosoape, feţe de masă, lăicere, păretare, saci... Scoarţe şi cergi... Gospodarii se lăudau cu butoaie, scaune, mese, uşi, ferestre, porţi... Stâlpi de poartă... Obiecte împletite din lozie, modelate din lut... De multe ori mai şi cântam din „repertoriul” de cândva, colindam ca pe vremuri... Era anul 1989 şi anii imediat următori. Realizam emisiuni care atestau – în dialoguri şi secvenţe – românitatea şi vrednicia noastră, emisiuni cu valoare de unicat în întreaga Europă, cum au constatat mai mulţi cunoscători şi cum cunosc şi eu, iertată-mi fie nemodestia. Eram sigură că Unirea Definitivă nu este departe... O aştepta cu multă încredere şi Mama... O simplă şi înţeleaptă ţărancă, născută prin voia Celui de Sus în anii de după Unire, fiind de fapt, un copil al Sfintei Uniri. Cum au aşteptat-o şi Grigore Vieru, şi Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, şi Ion Vatamanu, şi Leonida Lari, şi Dumitru Matcovschi, şi Victor Teleucă, şi Andrei Vartic... Şi mulţi alţi scriitori şi oameni de cultură, şi generaţii de ţărani, cărora li s-a furat Ţara peste noapte. Într-o clipă nefastă. Ştim de cine.

De ce vorbesc despre toate acestea? De ce amintirile dau buzna cu nemiluita? Pentru a sublinia că patriotismul veritabil, de calitate se moşteneşte genetic, plastic spus, odată cu laptele mamei, pentru a aminti că trenăm inadmisibil în criminale neîmpliniri. Şi care riscă să rămână într-un punct inert şi incert, să devină doar momeală şi obiectiv strict electoral. Iar sfântul Ideal dăruit de Domnul, realizarea lui, să fie amânată la nesfârşit.

...Tocmai însăilam dulci amintiri, rândurile-gândurile de mai sus, când mi-a parvenit vestea unui eveniment de excepţie: Conferinţa „Podul de Reviste”, organizată de săptămânalul de cultură „Literatura şi Arta” şi revista de cultură „Curtea de la Argeş”, în frunte cu redactorii-şefi, academicienii, Nicolae Dabija şi Gheorghe Păun, respectiv, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu preşedintele ei, poetul Arcadie Suceveanu. Au luat cuvântul mai mulţi scriitori, inclusiv cei nominalizaţi mai sus. Au vorbit despre Ţară şi Basarabia, despre Unirea de la 1918, iar tema tabu a Unirii din perioada postbelică a fost reactualizată de Spiritul Renaşterii Naţionale şi este amplu prezentă în paginile revistei sexagenare „Literatura şi Arta”, exclusiv din luna mai a anului 1986, când la cârma ei vine poetul şi patriotul Nicolae Dabija, revista-tribună a românismului firesc, sănătos, în paginile căreia au văzut lumina tiparului în mod aproape egal şi alte teme tabu ale istoriei noastre complicate: alfabetul latin, identitatea românească a basarabenilor etc., etc., etc. În cadrul conferinţei au luat cuvântul oaspeţi şi gazde, iar istoricul Anton Moraru, prieten şi permanent autor al revistei noastre „L.A.”, a amintit despre fenomenul podurilor spirituale şi morale la români, cum ar fi cele şapte poduri peste Prut, construite în interbelic de protagonistul Marii Unirii, basarabeanul Pan Halippa, de „podurile” contemporane nouă, Podurile de Flori, Podurile de Cântec, Podurile de Carte – un exemplu firesc este şi Biblioteca „Alba Iulia” din Chişinău, Podurile de Poezie... Iar actriţa Ninela Caranfil – foarte iubită, cunoscută şi aplaudată pe ambele maluri ale unui nevinovat râu nedreptăţit de istorie – a venit cu o frumoasă completare: cea a edificării imediate a Podurilor Iubirii de Neam, care să ducă urgent şi definitiv la Podurile Unirii de Ţară... Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Elena TAMAZLÂCARU,

jurnalistă, poetă, reporter la revista „Literatura şi arta”, şef oficiu la Biblioteca „Alba Iulia” Chişinău