România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Problematica proprietăţii foştilor optanţi unguri în actualitatea istorică şi legislativă din România

 

Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918, au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat Român, dar şi chestiuni legate de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, de cetăţenia locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi, nu în ultimul rând, de dreptul de proprietate.

Referitor la dreptul de proprietate, erau de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei, care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii etc.), pe de altă parte.

Bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro-ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu-zise, şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867, când s-a născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este, spre exemplu, teritoriul din zonele grănicereşti - garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale (fondurile publice - entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II-lea şi Maria Tereza). În ce le priveşte după anul 1920, Guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară, rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu, aşa s-a întâmplat cu o clădire publică din Braşov, redenumită „Casina maghiară” şi „Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov”.

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, a revenit statului la care s-a transmis teritorial o provincie; în cazul nostru, Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României, cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă, însă, regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după Primul Război Mondial,  s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice, de puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în începutul secolului XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, al atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale, s-au impus, atât în România cât şi în statele succesoare imperiului, o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu statul vecin. Erau aspecte foarte greu de clarificat, pe de o parte, şi trebuia reorganizată ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor, pe de altă parte, lucruri care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923. În fine, era necesar de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată          într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria. Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania. Totodată, locuitorilor Transilvaniei, care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice, care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune ce trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal, au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea şi, foarte important, au ales cetăţenia ungară sau, în orice caz, nu au preferat cetăţenia română şi au plecat, deci, în străinătate. De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii, corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire, a constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar, termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine ungară, sau declaraţi unguri din Transilvania, care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului; ei au „optat” pentru cetăţenia ungară sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa judiciară care a amplificat conflictul atât cu Guvernul Ungariei, cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma Agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), fie cei care au rămas cetăţeni unguri după ce au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului Român era aplicarea Reformei agrare din 1921, fără nici o discriminare. Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât din România, cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921-1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a Reformei Agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada de după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun, în august 1919, chiar cu sprijinul Armatei Române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul horthyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că măsurile de aplicare a Reformei Agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi, mai apoi, atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere. Şi chiar dacă „optanţi” au recunoscut acest model, ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent, care a scris despre procesul (procesele) optanţilor - „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.

După ce Conferinţa Ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Ungaria a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile sale, deoarece ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate, s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea Primului Război Mondial, tactică folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după Primul Război Mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de circa 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate fiind şi România, care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea Reformei Agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana). Un număr însemnat de circa 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80 la sută din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar ai cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi          s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a Statului Român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare, ca cetăţeni unguri, au pretins să fie exceptaţi de la expropriere, solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal, chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un tratament demn de foşti stăpâni, în cazul nostru ai Transilvaniei, iar stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică, prin Reforma Agrară din fiecare ţară, constituie o chestiune absolut de proprie suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor. Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără niciun fel de alte discuţii, finalizându-se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România, problema optanţilor unguri a luat o altă turnură, la care au concurat doi factori în principal. Cercurile de interes ale optanţilor infiltrate în sferele puterii din România timpului, sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii, au fost foarte abile şi, pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere; prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români. Din cele consemnate în documentele la îndemână şi analizate de istorici, se pretindea o despăgubire globală de peste 33 de miliarde de lei, care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur cu o singură tranşă, plata 20 la sută pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere. După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise (ceea ce era insurmontabil), bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde este Nicolae Titulescu, reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei. Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura au dus la acceptarea punctului de vedere că Reforma Agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces-verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul-verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele Guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant; erau necesare clarificări, iar în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico-juridic a fost readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri, afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale ungare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848. Tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi o atitudine diplomatică prin care captiva auditoriile, în mod deosebit pe cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român, stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui, nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios, nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor. Era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, însă ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv şi spontaneitatea oratorică dublau foarte mult, chiar acopereau nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe etc.. Avea o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor, dovedite atât în procesele de răsunet din ţară, cât şi în cele ce interesează aici, pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală”, dublată de imposibilitate financiară, pentru că cererea de plată în aur depăşea de peste două ori şi jumătate cifra totală a bugetului României. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne, că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români”. Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că Reforma Agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată”.

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu. Mai întâi a dobândit un succes covârşitor prin semnarea procesului-verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalismul în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867. Apoi, a scos în evidenţă că, în definitiv, chestiunile de reformă şi de proprietate ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene, unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat. Aceasta fie pentru că au considerat chestiunea ca pe o misiune îndeplinită, fie mai ales pentru că, odată angrenaţi în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării. Lupta pentru putere şi averi era orchestrată chiar de Casa Regală. Aşa s-au dat primele semne de slăbiciune ale Statului Român, iar simpatia occidentală s-a erodat şi diminuat. După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa, în egală măsură, cu dezinteresul pentru destinele Ţării, care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până astăzi, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Mai este şi situaţia generată de procesul politico-istoric al optanţilor unguri, care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitrar de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces, dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, deci caracterul intern al Reformei Agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm, nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25 la sută din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri. La fel în cazul Iugoslaviei, unde situaţia de proprietate în provincia Novi-Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea: cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp Reforma Agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi şi, în fine, capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre)?

Este un argument că diplomaţia românească nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul la care ar fi trebuit, chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Nicolae Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine. Acelaşi contemporan al celor doi, Onisifor Ghibu, susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice, necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice, de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi, la cererea lui, Guvernul român a angajat circa 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa. Au fost preferaţi profesori de la 17 universităţi din Franţa, la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care, la rândul lor, total necunoscători, au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului Franţei, adresată Academiei Franceze prin universităţile de renume, dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-a publicat în volum „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE - et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations”, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea ei. De exemplu: au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra, şi prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de Drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare. Partea bună a documentării este că, în urma selecţiei făcute, s-au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor. Însă, foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitrar româno-ungar de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri, când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României, dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi, în fine, la Tribunalul arbitrar.

I-au fost alături Alexandre Millerand, fost prim-ministru al Franţei, şi Sigmund Rosenthal, un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de Brătianu însuşi, care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în subcomisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei şi, din 1923, a făcut parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor, unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, iar Sigmund Rosenthal a răspuns cu demnitate: „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat. Ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr, contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu, un liberal şi democrat european, şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi; acesta vorbea în numele unei aşa-zise „patrii maghiare sfinte”, care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitrar româno-ungar de la Paris. La Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri; între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor pentru cele mai multe hotărâri pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.

În urma proceselor care purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste şapte ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important al optanţilor la Bâlle în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând Guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic, chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii, după care, în baza Legii Reformei Agrare din 1921, a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor, evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor”, este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

prof.univ.dr.av. Ioan SABĂU-POP

                                                                                                                     Târgu-Mureş