Constantin Virgil
Gheorghiu,
Poporul nemuritorilor
– note de lectură -
Constantin
Virgil Gheorghiu (1916-1992), poet, prozator, preot ortodox, este una
dintre personalităţile cunoscute ale exilului românesc, autor a peste 20
de romane publicate cu consecvenţă de Editura Plon din Paris, din 1949
până în 1980, precum şi al altor volume de biografii, note de călătorie
şi memori.
Mobilizat în 1940 pe Frontul de Răsărit,
surprins, mai apoi, de sfârşitul celui de-al doilea război mondial la
Zagreb, ca ataşat de presă (în 1942), Constantin Virgil Gheorghiu va
traversa nu doar experienţa dramatică a războiului, ci şi pe cea a
exilului, el neputându-se întoarce în România, ale cărei graniţe au fost
închise: „România este captivă. Graniţele sunt sovietic închise. Nimeni
nu mai poate fugi. Tata şi toţi ai mei sunt captivi. Stau de veghe la
moartea patriei mele. România nu mai există. Sunt fără ţară. Exilat.”
Din Iugoslavia, Virgil Gheorghiu pleacă, împreună cu soţia, spre Apus şi
trece, timp de doi ani, prin experienţa lagărelor postbelice. În 1947 va
urma o şcoală teologică la Heidelberg; un an mai târziu va ajunge la
Paris unde se integrează emigraţiei româneşti şi activităţi
intelectualilor români de aici; slujeşte ca preot la biserica
românească. În anul 1949 va publica, la editura Plon, romanul Ora
25, tradus în limba franceză de Monica Lovinescu şi însoţit de o
prefaţă semnată de Gabriel Marcel (prefaţă care va contribui, desigur,
la popularizarea cărţii şi lansarea autorului). Cele peste şase sute de
mii de exemplare vândute în câteva săptămâni i-au adus celebritate lui
Constantin Virgil Gheorghiu.
Cartea de faţă, Poporul nemuritorilor,
apărută la editura Sophia din Bucureşti, în anul 2014, a
fost tradusă din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi după ediţia
definitivă în limba franceză, Le people des immortels,
apărută la Editura Plon din Paris în anul 1955 şi reprezintă, credem
noi, o poveste exemplară despre neamul dacilor. Este cu neputinţă să
scrii ceva despre daci – mărturiseşte C.V. Gheorghiu – fără a cunoaşte
sufletul dacilor: „Tot ceea ce ei au întreprins a fost coordonat de
suflet. Totul a plecat de la suflet.” (p.150)
Aflat
în exil, Constantin Virgil Gheorghiu caută în istorie şi în adâncurile
propriului său suflet urmele dacilor, povestea nemuritorilor despre care
Herodot scria că „se credeau nemuritori şi cugetau că nici ei, nici cei
mai îndepărtaţi urmaşi ai lor nu vor muri” (p. 5), pentru a nu-şi
pierde, odată cu patria, rădăcinile, demnitatea: „Un om care trăieşte în
exil este un om care şi-a pierdut poporul, aşa cum şi eu mi-am pierdut
poporul. (...) A-ţi pierde poporul echivalează, astfel, cu a-ţi pierde
ochii, mâinile, raţiunea ori umbra. Acestă pierdere odată desăvârşită, e
cu neputinţă să mai trăieşti demn. Şi pentru că eu, ca orice om, nu pot
să trăiesc lipsit de demnitate, îmi caut cu disperare poporul.” (p. 6)
Autorul realizează o biografie a dacilor mergând alături de istorici,
dar scopul său este, aşadar, diferit.
Pornind de la primele atestări istorice, C.V.
Gheorghiu remarcă faptul că la data la care Darius, regele perşilor, îi
întâlneşte pe daci – adică în jurul anului 514 î.Hr. – aceştia formau un
popor stabil (printre puţinele popoare stabile din Europa), după
cum afirmă cronicarii. Scriitorul ne vorbeşte despre viaţa,
preocupările, credinţele dacilor; despre valurile de invazii care s-au
abătut asupra lor, despre pace şi război, despre grâne, aur şi miere,
dar şi despre viile dacilor, inspirându-se din textele unui lung şir de
autori precum: Herodot, Tucidide, Tacitus, Demostene, Justin, Plutarh,
Pliniu, Florus, Eutropius, Velleius Paterculus, Anabasis, Gordon
Childe, Ulrich, H. Déchélette, H. Hubert, V. Pârvan, Flavius Josephus,
Montesquieu, Th. Mommsen, Denis de Rougemont, Jakob Burckhardt, Platon,
Arnold Toynbee, Berdiaev ş.a.
Firul roşu al acestei cărţi despre neamul
românesc este credinţa, spiritualitatea dacilor: „Dacii ştiau că viaţa
pe pământ nu avea valoare intrinsecă. Ea e scurtă şi impură. Ei credeau
în viaţa de dincolo şi aveau şi o altă concepţie. Viaţa pe pământ, viaţa
lor în Carpaţi, trebuia să fie însă apărată până la capăt.(...) Dacii
ştiau că dacă exista un duşman al vieţii omeneşti, acest duşman nu era
moartea, ci doar cizma soldatului agresor. (...)” (p.195) Credinţa
dacilor în nemurire le-a fost insuflată de Zamolxis, pe care Virgil
Gheorghiu îl numeşte un uriaş al istoriei, fondatorul unei religii,
profetul care, cu mai multe secole înainte de venirea creştinismului, a
reuşit să-i înalţe pe daci la un nivel spiritual nemaiîntâlnit.
Faptele valoroase, biruinţele şi
înfrângerile, viaţa de fiecare zi a dacilor este prezentată de Virgil
Gheorghiu cu „evlavie şi solemnitate”, dar şi cu o artă a naraţiunii
ce-i este proprie aşa încât, la finalul lecturii, putem afirma că
această carte este un adevărat manual de istorie şi înţelepciune al
neamului românesc.
Felicia COLDA

|
|