Constantin Virgil Gheorghiu, Poporul nemuritorilor

– note de lectură -

Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), poet, prozator, preot ortodox, este una dintre personalităţile cunoscute ale exilului românesc, autor a peste 20 de romane publicate cu consecvenţă de Editura Plon din Paris, din 1949 până în 1980, precum şi al altor volume de biografii, note de călătorie şi memori.

Mobilizat în 1940 pe Frontul de Răsărit, surprins, mai apoi, de sfârşitul celui de-al doilea război mondial la Zagreb, ca ataşat de presă (în 1942), Constantin Virgil Gheorghiu va traversa nu doar experienţa dramatică a războiului, ci şi pe cea a exilului, el neputându-se întoarce în România, ale cărei graniţe au fost închise: „România este captivă. Graniţele sunt sovietic închise. Nimeni nu mai poate fugi. Tata şi toţi ai mei sunt captivi. Stau de veghe la moartea patriei mele. România nu mai există. Sunt fără ţară. Exilat.”  Din Iugoslavia, Virgil Gheorghiu pleacă, împreună cu soţia, spre Apus şi trece, timp de doi ani, prin experienţa lagărelor postbelice. În 1947 va urma o şcoală teologică la Heidelberg; un an mai târziu va ajunge la Paris unde se integrează emigraţiei româneşti şi activităţi intelectualilor români de aici; slujeşte ca preot la biserica românească. În anul 1949 va publica, la editura Plon, romanul Ora 25, tradus în limba franceză de Monica Lovinescu şi însoţit de o prefaţă semnată de Gabriel Marcel (prefaţă care va contribui, desigur, la popularizarea cărţii şi lansarea autorului). Cele peste şase sute de mii de exemplare vândute în câteva săptămâni i-au adus celebritate lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Cartea de faţă, Poporul nemuritorilor, apărută la editura Sophia din Bucureşti, în anul 2014, a fost tradusă din limba franceză de Gheorghiţă Ciocioi după ediţia definitivă în limba franceză, Le people des immortels, apărută la Editura Plon din Paris în anul 1955 şi reprezintă, credem noi, o poveste exemplară despre neamul dacilor.  Este cu neputinţă să scrii ceva despre daci – mărturiseşte C.V. Gheorghiu – fără a cunoaşte sufletul dacilor: „Tot ceea ce ei au întreprins a fost coordonat de suflet. Totul a plecat de la suflet.” (p.150) 

Aflat în exil, Constantin Virgil Gheorghiu caută în istorie şi în adâncurile propriului său suflet urmele dacilor, povestea nemuritorilor despre care Herodot scria că „se credeau nemuritori şi cugetau că nici ei, nici cei mai îndepărtaţi urmaşi ai lor nu vor muri” (p. 5), pentru a nu-şi pierde, odată cu patria, rădăcinile, demnitatea: „Un om care trăieşte în exil este un om care şi-a pierdut poporul, aşa cum şi eu mi-am pierdut poporul. (...) A-ţi pierde poporul echivalează, astfel, cu a-ţi pierde ochii, mâinile, raţiunea ori umbra. Acestă pierdere odată desăvârşită, e cu neputinţă să mai trăieşti demn. Şi pentru că eu, ca orice om, nu pot să trăiesc lipsit de demnitate, îmi caut cu disperare poporul.” (p. 6) Autorul realizează o biografie a dacilor mergând alături de istorici, dar scopul său este, aşadar, diferit.

Pornind de la primele atestări istorice, C.V. Gheorghiu remarcă faptul că la data la care Darius, regele perşilor, îi întâlneşte pe daci – adică în jurul anului 514 î.Hr. – aceştia formau un popor stabil (printre puţinele popoare stabile din Europa), după cum afirmă cronicarii. Scriitorul ne vorbeşte despre viaţa, preocupările, credinţele dacilor; despre valurile de invazii care s-au abătut asupra lor, despre pace şi război, despre grâne, aur şi miere, dar şi despre viile dacilor, inspirându-se din textele unui lung şir de autori precum:  Herodot, Tucidide, Tacitus, Demostene, Justin, Plutarh, Pliniu, Florus, Eutropius, Velleius Paterculus, Anabasis,  Gordon Childe, Ulrich, H. Déchélette, H. Hubert, V. Pârvan, Flavius Josephus, Montesquieu, Th. Mommsen, Denis de Rougemont, Jakob Burckhardt, Platon, Arnold Toynbee, Berdiaev ş.a.

Firul roşu al acestei cărţi despre neamul românesc este credinţa, spiritualitatea dacilor: „Dacii ştiau că viaţa pe pământ nu avea valoare intrinsecă. Ea e scurtă şi impură. Ei credeau în viaţa de dincolo şi aveau şi o altă concepţie. Viaţa pe pământ, viaţa lor în Carpaţi, trebuia să fie însă apărată până la capăt.(...) Dacii ştiau că dacă exista un duşman al vieţii omeneşti, acest duşman nu era moartea, ci doar cizma soldatului agresor. (...)” (p.195) Credinţa dacilor în nemurire le-a fost insuflată de Zamolxis, pe care Virgil Gheorghiu îl numeşte un uriaş al istoriei, fondatorul unei religii, profetul care, cu mai multe secole înainte de venirea creştinismului, a reuşit să-i înalţe pe daci la un nivel spiritual nemaiîntâlnit.

Faptele valoroase, biruinţele şi înfrângerile, viaţa de fiecare zi a dacilor este prezentată de Virgil Gheorghiu cu „evlavie şi solemnitate”, dar şi cu o artă a naraţiunii ce-i este proprie aşa încât, la finalul lecturii, putem afirma că această carte este un adevărat manual de istorie şi înţelepciune al neamului românesc.

Felicia COLDA