România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Prof. dr. Gheorghe Anghel la 80 de ani (1935-2015)

Istoric consacrat al feudalismului din Transilvania şi al Castelologiei româneşti

 

Dintre contemporanii mei, am avut onoarea să cunosc şi să-mi apropii câteva ilustre personalităţi albaiuliene. Una dintre ele este prof. dr. Gheorghe Anghel, fidel slujitor al zeiţei Clio.

„Ghiuţu”, cum l-au alintat părinţii, s-a născut la 7 aprilie 1935, în comuna (pe acea vreme) Şard, din judeţul Alba, fiind singurul lor copil.

O primă „întâlnire” cu el s-a petrecut în anul şcolar 1946/47, când am devenit colegi la Gimnaziul Unic, din cadrul Liceului „Mihai Viteazul” Alba Iulia, eu fiind în clasa a II-a (anul II) iar el în clasa întâi (anul I). „Paralelismul” nostru şcolar a mai rezistat încă doi ani, după care (în urma reformei învăţământului din 1948) eu am trecut în clasa a VIII-a a liceului, iar el s-a transferat la Liceul Pedagogic din Deva. În acea perioadă nu cred că am avut contacte directe cu  Anghel, cel  mult, în pauze sau la sfârşitul orelor, când cete de copii, din toate clasele, ne angajam în crâncene partide de fotbal, cu mingi total inadecvate. Am aflat mai târziu că făcea naveta cu „Mocăniţa”, iar o vreme a locuit „în gazdă”, la unul dintre cei mai instruiţi şi mai capabili profesori ai liceului albaiulian, Ioan Crăciun.  Presupun că, la sfatul gazdei sale, Anghel s-a transferat la Liceul Pedagogic din Deva, în acea perioadă fiind mare criză de cadre didactice, iar liceul respectiv oferea o calificare directă. După un scurt „intermezzo” ca dascăl (1953-1954), se înscrie la Facultatea de Istorie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj, pe care o absolvă în anul 1958, cu diplomă de merit. A fost momentul în care, putem spune, şi-a găsit vocaţia.

În căutarea unui loc de muncă convenabil, mai lucrează un trimestru (toamna 1958) ca profesor de istorie, după care, cu 1 ianuarie 1959, se angajează, ca muzeograf, la Muzeul de Istrie Alba Iulia  - fost Muzeul Unirii (1929-1938), apoi Muzeul Regional Alba Iulia (1938-1968) – pe acea  vreme cu personal de specialitate puţin şi cu o activitate modestă.

Întrucât activitatea arheologică a muzeului albaiulian fusese orientată, până atunci, doar spre perioada daco-romană şi spre câteva staţiuni preistorice, Gheorghe Anghel deşi începător în domeniu, îşi dă seama că o perioadă extrem de importantă din istoria României – cea feudală – a fost doar tangenţial abordată, cu tot entuziasmul tinereţii sale, la cercetarea arheologică a cetăţilor şi a aşezărilor medievale de pe meleagurile Albei şi din alte părţi ale României, recoltând bogat material documentar-arheologic şi devenind curând specialist în domeniu. Era rezultatul temeinicei lui pregătiri teoretice şi practice din timpul facultăţii, dovada că şi-a meritat pe deplin diploma de merit.

Începe să publice rezultatele şi concluziile cercetărilor sale, la doar 5 ani (1963) de la angajarea sa ca muzeograf, la început în cu eruditul arheolog, muzeograf şi publicist, prof. Ion Berciu, dar şi singur. După 1964, cu rare excepţii, îşi elaborează şi publică singur opera istorică, devenind şi un excelent orator.

Cu preponderenţă, cercetările sale au vizat dezvoltarea culturii materiale şi spirituale din Evul Mediu transilvănean, începând din secolele IV-XI (prefeudale) şi continuând până în secolul al XVIII-lea, limită care a fost depăşită uneori, în funcţie de tema tratată. În această privinţă, Gheorghe Anghel se opreşte la studierea în amănunţimea cetăţilor medievale de pe meleagurile Albei, de pe întreg arealul transilvănean, comparându-le cu cele din Moldova, Banat şi din alte zone ale României. Prin aceasta el a pus bazele Castelologiei româneşti, ştiinţă auxiliară a istoriei, în general, a istoriei artei, în special. Această parte a operei sale istorice, a fost bine apreciată şi în străinătate, autorul fiind invitat să-şi expună ideile la congrese internaţionale, referatele prezentate fiind apoi tipărite în volumele finale ale acestora (Niemegue – Olanda; Blois – Franţa; Bad-Nünstereifel – Germania; Basel – Elveţia; Roma – Italia; Teheran – Iran; Karrenbeksminde – Danemarca; Durham – Anglia). Totodată, Gheorghe Anghel a devenit membru al unor asociaţii ştiinţifice de prestigiu din străinătate: Colocviul Internaţional de Casteologie „Chateau-Gaillard” din Caen (Franţa); Societatea de Studii Mithraice din Londra; Societatea de Numismatică din Belgia şi Societatea Amicii Ceramicii Române din Elveţia şi a beneficiat de o bursă de trei luni la Institutul de Istoria Artei al Universităţii din Köln.

Dintr-o listă selectivă a publicaţiilor sale, în prezent depăşită numeric, aflăm că a elaborat 9 cărţi de sinteză (plus încă trei în colaborare), aproximativ 100 de studii tipărite în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi circa 250 articole, apărute în reviste de cultură în presa centrală şi locală, dovadă elocventă a hărniciei sale, a neîntreruptei sale activităţi de cercetare şi publicare. O parte dintre ele, cu deosebire cele din domeniu Castelologiei, au apărut şi în străinătate, fiind traduse în limbile de circulaţie internaţională (franceză, engleză, germană, italiană) dar şi în alte limbi (maghiară, rusă, olandeză, daneză, belgiană).

Se remarcă, în mod  deosebit buna lui colaborare cu publicaţia „Château-Gaillard” din Caen (Franţa), din perioada 1974-1983, pe teme de Castelologie.

Noi, albaiulienii, am fost fericiţi să constatăm că majoritatea cercetărilor lui Gheorghe Anghel s-au desfăşurat pe meleagurile Albei (după părerea mea, peste 90%), opera lui ştiinţifică ilustrând gloriosul trecut istoric al acestora.

Cum era firesc, ca muzeograf, Anghel s-a preocupat şi de alte teme importante, unele complementare la cea de bază, elaborând studii de numismatică, muzeologie, baterea şi circulaţia monedelor, istoricul unor lăcaşuri şi instituţii de cult (unele fortificate) sau privind desfăşurarea şi consecinţele răscoalei de la 1784 şi ale revoluţiei de la 1848-1849, medalioane ale unor personalităţi istorice româneşti şi altele, determinate de numeroasele aniversări şi comemorări istorice. A elaborat şi câteva ediţii ale ghidurilor turistice: Alba Iulia şi Judeţul Alba, făcându-şi datoria de onoare şi faţă de satul său natal, Şard, căruia i-a consacrat o frumoasă monografie.

Tot acest efort intelectual al lui Gheorghe Anghel, desfăşurat într-o perioadă de timp relativ scurtă (doar 19 ani) a fost încununat cu obţinere în anul 1978, a titlului de doctor în istorie, sub îndrumarea acad. Ştefan Pascu, pe atunci şef al Secţiunii Istorie a Academiei Române şi rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca.

Tema nu putea fi alta decât „Fortificaţii medievale din Sud-vestul Transilvaniei”, apreciată corespunzător şi de către istoricii de artă, acad. Virgil Vătăşianu şi dr. Radu Popa. După câte am putut constata, a fost primul muzeograf şi profesor de istorie din Alba Iulia (parte şi din judeţul Alba) care a obţinut acest titlu ştiinţific, ambiţionându-i şi pe alţii să-l urmeze (cu deosebire pe colegii de la Muzeu).

În aceiaşi perioadă, el a avansat şi pe liunie profesională de pe postul de muzeograf pe cel de muzeograf principal (1960-1968), de şef de secţie (1968-1971), apoi pe cel de director (1971-1994), încheindu-şi periplul muzeal pe postul de cercetător principal, gradul I (1994-2000).

În timpul cât a fost director, a preluat, în mod firesc şi postul de redactor-şef al anuarului „Apulum” a Muzeului Alba Iulia, editând 25 de numere din seria nouă (reluată prin 1964 cea veche, din 1939-1942). Ţinuta Apulumului a crescut substanţial, atât sun aspect ştiinţific, cât şi al susţinerii sale de către autori de prestigiu din ţară şi din străinătate. Folosindu-şi relaţiile cu cercetătorii şi instituţiile din străinătate cu care a colaborat de-a lungul anilor, Anghel a favorizat schimbul de publicaţii cu peste 40 de ţări europene, dar şi de pe alte continente, primind la bibliotecă, în schimbul „Apulumului”, 400-500 de volume anual, privind istoria, arheologia, istoria artei, numismatica, etnografia şi altele, cărţi rare şi greu de găsit în bibliotecile din ţara noastră, indiferent de profilul lor.

Anul 1968 a adus cu sine două evenimente importante pentru Alba Iulia – reînfiinţarea judeţului Alba al cărui „capitală” redevine şi organizarea marilor serbări consacrate aniversării semi centenarului Marii Uniri din 1918. Beneficiul pentru muzeu (şi pentru oraş) a fost atunci preluarea în folosinţă a Sălii Unirii şi a clădirii „Babilon”, care, în anii următori, au fost amenajate şi au devenit spaţiile expoziţionale ale acestuia. S-a înmulţit şi personalul muzeului (peste 50 de persoane), cu deosebire cel ştiinţific, care trebuia să asigure cercetarea şi ghidajul, iar instituţia şi-a schimbat denumirea în „Muzeul Unirii Alba Iulia”.

O primă preocupare a lui Gheorghe Anghel a fost cea de sporire a colecţiilor de obiecte de patrimoniu muzeal şi a secţiilor expoziţionale. Astfel, în perioada 1968-1994, petrimoniul muzeului a crescut de peste 10 ori, de la 35.000 de obiecte la peste 350.000, iar la secţia veche (de arheologie preistorică şi daco+romană) s-au mai adăugat cele de istorie şi arheologie medievală; istoria modernă şi contemporană; etnografie şi artă populară; numismatică şi artă modernă şi contemporană. Separat, din 1973, a fost înfiinţat Laboratorul de restaurare şi conservare pentru obiectele de ceramică, metal, textile şi carte veche. Secţiunea de carte veche, hârtie şi pergament a progresat, devenind, în scurt timp, Centrul Naţional de restaurare carte veche (domeniu deficitar în ţara noastră).

În ceea ce priveşte biblioteca documentară a muzeului putem vorbi de aceiaşi ascensiune (de la 8000 volume în 1960 a ajuns la peste 75.000 în anul 2000). S-au organizat pe baze ştiinţifice depozitele de obiecte, inventarele şi fişele de evidenţă ale celor patrimoniale, urmărindu-se, pe măsura posibilităţilor financiare, microclimatul şi apariţia factorilor dăunători.

Având în vedere probitatea ştiinţifică şi experienţa acumulată în timp, Gheorghe Anghel, atât ca şef de secţie (1968-1971), cât şi ca director, a organizat (nu fără a se fi consultat cu şefii de secţii) şi condus personal reorganizarea Muzeului Unirii din Alba Iulia în noile locaţii obţinute în 1968, cât şi pe cele din anii 1975, 1978, 1988, 1990 şi 1993, sub aspectul îmbogăţirii expoziţiilor de bază şi a modului lor de prezentare. În anul 1993, directorul şi subalternii săi au trăit satisfacţia ridicării prestigiului Muzeului Unirii la nivel naţional, acesta devenind o instituţie de prestigiu a muzeografiei româneşti contemporane.

În perioada 1975-1994 Anghel a îndeplinit şi funcţia de şef al Oficiului de Patrimoniu Cultural Naţional al judeţului Alba, contribuind, alături de membrii acestuia la depistarea şi fişarea a peste 38.000 de obiecte de patrimoniu aflate la diverşi deţinători. Personal s-a ocupat şi de amenajarea depozitelor de la Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia, care urma să preia întregul patrimoniu cultural bisericesc din judeţul Alba.

Totodată, a oferit sprijin de specialitate pentru organizarea unor moi muzee şi case memoriale din judeţ sau pentru reorganizarea unora mai vechi (Câmpeni, Roşia Montană, Blaj, Casa memorială Avram Iancu – Vidra). La acestea se adaugă seturile de exponate muzeale oferite şcollor din judeţ, ca mici cabinete muzeale, destinate ca material didactic şi ca mijloace de educaţie patriotică.

O asemenea activitate nu putea să nu fie apreciată. Astfel în perioada 1972-2001 Gheorghe Anghel a fost onorat cu câteva discincţii ale Statului Român: Medalia „Meritul Cultural” (1972); Ordinul „Meritul Cutulral” cls. a III-a (1975) şi Meritul Cultural în Gradul de Cavaler (2001).

În ultimii ani de activitate, dar şi după pensionare, şi-a adus aportul la elaborarea proiectelor de restaurare a unor obiecte din cetatea fortificată a oraşului Alba Iulia (Poarta I; Poarta III; Crama cetăţii şi clădirea Centrului Militar) prin motivarea istorică, arheologică şi de artă a acestora. În ceea ce priveşte restaurarea întregii cetăţi „Alba Carolina”, a avut şi încă mai are opinii diferite de a acelora care au executat lucrările, motiv pentru care nu a mai fost consultat şi ca atare a decis să se retragă de la orice fel de discuţii. Reamintesc aici, că cetatea Alba Iulia ocupă un loc de cinste în opera istorică a dr. Gheorghe Anghel, motiv de mândrie şi de satisfacţie pentru toţi locuitorii urbei noastre şi pentru toţi românii. Dar omul şi cetăţeanul albaiulian Anghel trebuie privit şi din punct de vedere civic. Iubindu-şi oraşul de adopţie şi mândrindu-se cu el, timp de 41 de ani, ca slujbaş al Muzeului Unirii, a făcut tot ce a depins de el pentru a-l ridica la prestigiul meritat. În afara celor relatate mai sus, subliniem aportul său nemijlocit la instituirea sesiunii ştiinţifice anuale a muzeului, consacrată Marii Uniri din anul 1918, la care au fost invitate cele mai mari personalităţi ale cercetării istorice naţionale; motoivaţia istorică redactată personal pentru reînfiinţarea fostei Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei de la Bălgrad, precum şi a celei care motiva înfiinţarea Universităţii din Alba Iulia şi altele asemenea.

Dacă în ceea ce priveşte „Mitropolia”, succesul a fost doar pe jumătate (Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia – 1975), cea cu Universitatea a avut succes deplin, aceasta începându-şi activitatea în anul 1991. Din păcate, acestui om inimos, capabil şi bine pregătit i s-a refuzat o meritată carieră universitară, catedra de istorie medie fiind atribuită unor „păsări călătoare” din vechile centre universitare. Modest şi resemnat, Gheorghe Anghel şi-a văzut de treburile sale obişnuite, nereproşând nimănui „voturile negative”, chiar dacă unele aparţineau unor vechi colaboratori. Să nu uităm însă faptul, că după evenimentele violente şi periculoase de după 1989, a fost printre români albaiulieni care s-au înscris în organizaţia militantă „Vatra Românească”, activând până la pierderea ei în anonimat.

În perioada studenţiei noastre de la Cluj mă aşteptam să-l întâlnesc pe Anghel, fie la cursuri (sălile de curs ale geografilor erau aproape de cele ale istoricilor), fie la vreun cămin studenţesc (în perioada 1954-1956 eram membru al Comitetului Sindical pe Universitate şi răspundeam tocmai de Căminele şi Cantinele studenţeşti). Nu a fost să fie aşa. Presupun că a locuit la vreo rudenie sau prieten, ori „în gazdă” undeva, în cartierele Clujului.

Aveam să ne cunoaştem mai bine după absolvire (eu în 1956, el în 1958), reîntoarcerea la Alba Iulia şi începerea activităţilor noastre profesionale.

Muzeul de istorie albaiulian a fost mereu o atracţie pentru mine, încă de când eram elev, cu atât mai mult după ce, în învăţământ, am predat şi istorie şi am fost pus în situaţia de a organiza vizitarea lui cu diferite grupe şi clase de elevi din şcolile generale. Ne bucuram cu toţii de explicaţiile ghizilor de serviciu Cloşca Băluţă, Otilia Pernicec şi, mai târziu, Gheorghe Anghel. Pe acea vreme, muzeul era înghesuit în spaţiul limitat din pavilionul Nord-Vestic al Catedralei Încoronării (din 1929) şi deci nu putea să reflecte bogata şi importanta istorie a meleagurilor Albei şi a oraşului său reprezentativ. Tânărul muzeograf Anghel era nemulţumit mai ales de lipsa depozitelor, în care trebuiau conservate bogatele vestigii arheologice, recoltate de pe şantierele pe care îşi desfăşura activitatea. Cu prilejul acestor vizite, ne găseam timp şi pentru „şuiete”, vioara întâi fiind Cloşca Băluţă, cu umorul lui nelipsit. Cu Anghel discutam despre fotbal, fiind şi el, ca şi mine, fan al Universităţii Cluj. Am aflat că îl interesa şi sportul local, participând uneori la partidele de fotbal ale echipei Unirea, în care eram şi eu jucător (până în 1962).

Am trăit însă şi momente de jenă faţă de colectivul Muzeului, atunci când şeful Secţiei de Învăţământ al raionului Alba, prof. V. Păşteanu, în acelaşi timp şi director al Cabinetului de Partid, m-a însărcinat să conduc cercul de învăţământ politic de la muzeu, care cuprindea şi alţi lucrători din domeniul culturii. Cum cei mai mulţi dintre participanţi erau mai în vârstă decât mine, am decis, de comun acord, ca discuţiile să fie purtate pe probleme profesionale şi pe orientarea lor, în funcţie de sarcinile politice. Am răsuflat uşurat când, după câteva luni, am fost degrevat de această misiune, găsindu-se alte „soluţii”.

Din momentul în care, la 1 ianuarie 1962, m-a, transferat la Arhivele Statului din regiunea Hunedoara, care aveau sediul în Alba Iulia, contactul, şi mai apoi, colaborarea cu Muzeul au fost permanente. Cu Anghel mă întâlneam atât la muzeu, cât şi la convocările Filialei Alba Iulia a Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice. Exprimându-mi intenţia de a începe publicarea unor studii, pe baza documentelor din arhivele Statului, l-am consultat pe Anghel cum să procedez, întrucât Apulumul era axat pe atunci aproape exclusiv, pe arheologie. M-a încurajat să-mi elaborez studiile şi să am răbdare că, foarte curând, anuarul muzeului va avea şi secţiuni de istorie modernă şi contemporană. A avut dreptate şi, astfel, primul meu studiu de istorie locală a apărut în Nr. VII/II din 1969 al Apulumului. Au urmat apoi colaborări anuale, mai ales în perioada când Anghel a deţinut funcţia de director (24 ani – 1971-1994). Personalul de specialitate al Arhivelor Statului din Alba Iulia a fost, în mod permanent, invitat să participe la sesiunile ştiinţifice anuale (dar şi la cele ocazionale) ale muzeului cu referate, dintre care majoritatea au fost cuprinse în revista Apulum. Mai mult, prin filiala Alba a Arhivelor statului, cu deosebire la sesiunea anuală consacrată Marii Uniri din anul 1918, au fost invitaţi să participe arhivişti şi cercetători şi din alte centre judeţene, cunoscuţi ca publicişti consacraţi (Cluj, Sibiu, Deva, Tg. Mureş, Bucureşti etc.).

O colaborare fructuoasă au avut Muzeul şi arhivele albaiuliene în anul 1975, când s-au organizat mari manifestări ştiinţifice şi culturale, prilejuite de sărbătorirea a 2000 de ani de la atestarea documentară a oraşului Alba Iulia şi a 375 de ani de la unirea Ţărilor Române sun Mihai Viteazul. Într-un timp record, de numai câteva luni, exploatându-se la maximum toate sursele documentare aflate la îndemână, muzeografii, arhiviştii, bibliotecarii, oamenii din presa locală şi alte categorii au elaborat volumul omagial „Alba Iulia – 2000”. La acest volum Gheorghe Anghel a contribuit cu capitolul – Epoca feudală – (80 pag.), având în atenţie şi coordonarea întregului volum.

O altă colaborare, demnă de semnalat, între Arhive şi Muzeu, a fost privind zecile de expoziţii documentare temporare organizate atât în spaţiile celor două instituţii de cultură, cât şi în altele exterioare. Ambele instituţii şi-au adus aportul documentar şi la elaborarea filmelor istorice „Răscoala iobagilor români conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan” (1984), „Oastea lui Avram Iancu” (1987); „Mihai Viteazul” (Horia Vasiloni) şi „Unirea din 1918” (Horia Vasiloni).

În perioada în care dr. Gheorghe Anghel a condus activitatea muzeului , iar subsemnatul pe cea a Arhivelor Statului era de neconceput vreo manifestare culturală, aniversare sau comemorare din judeţul Alba, fără contribuţia celor două instituţii de profil.

Îmi amintesc de gestul amical al dr. Anghel, când mi-a oferit sprijinul de specialitate la elaborarea planului expoziţiei permanente documentare din noul local al Arhivelor, precum şi de acela prin care, în ziua de 1 Decembrie 1982, la inaugurarea noului local, a acceptat ca la eveniment să se deplaseze şi să participe întreaga asistenţă a sesiunii ştiinţifice anuale, în frunte cu acad. Ştefan Pascu şi cu conducătorii judeţului Alba, sporind mult solemnitatea momentului.

O altă manifestare a camaraderiei lui, s-a petrecut la sesiunea jubiliară (65 de ani) a Marii Uniri, desfăşurată la Liceul Militar din Alba Iulia, în prezenţa prim-adjunctului ministrului armatei, general Milea şi a secretarului cu propaganda de la judeţeana de partid. În expunerea mea, am amintit numele lui Iuliu Maniu şi a rolului său în pregătirea Marii Adunări Naţionale din 1918 de la Alba Iulia. Imediat secretarul cu propaganda mi-a confiscat comunicarea şi mi-a reproşat că am făcut elogiul unei personalităţi politice dezavuate, în prezenţa deosebitului oaspete. Singurul care a intervenit în favoarea mea a fost Gheorghe Anghel, precizând că era vorba de o evocare istorice şi nicidecum de rea intenţie. Pedeapsa care a urmat a fost interzicerea participării mele la asemenea manifestări şi de a mai publica în presă şi reviste de specialitate. Câteva luni mai târziu, comunicarea mea a apărut, fără mici un fel de omisiuni, în broşura „Munca de partid”, bineînţeles cu semnătura secretarului de partid.

În anul 1994, cu ocazia aniversării (75 de ani) Colegiului Naţional „Horea, Cloşca şi Crişan” (fostul liceu „Mihai Viteazul”) am aflat că dr. Gheorghe Anghel a fost demis din funcţia de director al muzeului, în urma unor uneltiri mârşave. Era luna februarie şi acest OM al datoriei profesionale, tocmai ridicarea prestigiului muzeului la rangul de „naţional”, fiind felicitat de toate lumea, inclusiv, de şefii care l-au demis. Deşi l-a durut această nedreptate, demn, el s-a retras pe postul de cercetare principal – gradul I, care i se cuvenea şi şi-a continuat activitatea ştiinţifică. Era atitudinea omului modest, care s-a ridicat prin propriile forţe, încet şi cu răbdare, din treaptă în treaptă şi nu prin „pile” sau manevre politice oculte. Tot ce a realizat şi va mai realiza, cât timp sănătatea îi va permite, este rezultatul muncii lui pasionate şi neîntrerupte consacrată istoriei neamului românesc, atât de vitregit de soartă. Anghel nu scrie însă după ureche, după îndemnuri sau diferitele „legende” şi informaţii ce circulă pretutindeni. El pune mâna pe condei doar după ce s-a documentat bine şi numai atunci când convingerile sale îl determină să o facă.

După pensionare (2000) a acceptat să devină membru al „Fundaţiei Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României” şi să colaboreze la revista acesteia „Dacoromania”, fiind ales primvicepreşedinte al consiliului de conducere a fundaţiei. Prin probitatea lui ştiinţifică şi profesională, prin experienţa sa, el asigură echilibrul necesar bunei desfăşurară a activităţii şi contribuie la menţinerea prestigiului ambelor entităţi.

Ştim că s-a căsătorit de tânăr şi că Dumnezeu i-a binecuvântat căsnicia cu doi copii – o fată şi un băiat (idealul oricărei familii tinere). Ambii copii au cariere profesionale frumoase şi mai ales, utile societăţii româneşti – fata medic specialist, băiatul muzeograf-restaurator şi sportiv de performanţă în alpinism. Se vede şi în acest sens, orientarea părintească – atât a D-nei profesoare Anghel, cât şi a istoricului, muzeografului şi omului de ştiinţă dr. Gheorghe Anghel.

Acum, când prietenul şi colaboratorul nostru se îndreaptă spre frumoasa vârstă de 80 de ani, vârsta deplinei înţelepciuni, în nume personal, dar şi din partea membrilor Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României” şi a colegiului de redacţie al revistei „Dacoromania”, urăm OMULUI, intelectualului, istoricului, muzeografului, arheologului şi publicistului dr. ANGHEL GHEORGHE şi familie sale, multă sănătate, putere de muncă şi succes în realizarea frumoaselor şi utilelor lui proiecte.

Prof. Ioan PLEŞA