România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Impardonabila uitare

 

La finalul lunii februarie, în Munţii Apuseni au avut loc manifestări în amintirea eroilor naţionali Horea, Cloşca şi Crişan, subliniind martiriul din 28 februarie 1785. Atunci, cu o cruzime inimaginabilă, prin zdrobirea cu roată şi alte metode de tortură, fruntaşi ai revoluţiei românilor din Ardeal au fost ucişi „exemplar”. Se dorea ca prin exemplul de cruzime să fie oprite chiar şi gândurile celor care şi-ar fi dorit o viaţă în libertate.

Am participat la festivalul cultural-patriotic „Ţara Crăişorului” (ediţia a opta) la Albac, la 28 februarie 20l5, organizat în localitatea cu rezonanţă în gândurile şi simţirile celor care au studiat istoria adevărată a românilor. Festivalul a inclus mai multe acţiuni, începând cu întrunirea de istorie ad-hoc, cu o seară înainte; s-au comemorat şi alte momente importante din istoria naţională. Toate activităţile anunţate s-au desfăşurat sâmbătă, la 230 de ani de la martiriu. Cei care de ani şi ani nu vor să lase uitării momentele cu adevărat importante din Ţara Moţilor sunt organizaţi în Asociaţia „Ţara Iancului - Iubirea mea”.

Într-o perioadă cu multe împilări, numeroase dări, reglementări restrictive (spre exemplu, iobagii primeau dreptul de a se căsători doar dacă nobilii acceptau aceasta), nemulţumirile tuturor iobagilor (cu naţionalităţi diferite) se amplificau din ce în ce mai mult. Împărăteasa vremii decretează câteva măsuri în favoarea românilor de religie ortodoxă, însă în anul premergător revoluţiei se acumulează circa 20.000 de petiţii; Horea merge personal la Viena, de patru ori, pentru a prezenta în faţa împăratului o parte dintre jalbele din Ardeal. Anumite măsuri propuse de împărat sunt anulate de guvernatorul Transilvaniei, nemulţumirile iobagilor crescând. După târgul de la Brad (octombrie 1784) începe mişcarea populară, care se extinde în aproape tot Ardealul la finalul anului, însoţită de un program revoluţionar. Prin acte de trădare, la 27 decembrie 1784 şi 30 ianuarie 1785, conducătorii sunt prinşi şi închişi la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, pe un podium ridicat special, în faţa a mii de ţărani aduşi cu forţa din sute de sate, are loc cruda execuţie a lui Cloşca şi Horea. Cumplită amintire!

230 de ani mai târziu, festivalul a început printr-un simpozion, care s-a bucurat de participarea mai multor reprezentanţi ai satelor ardelene, dar şi gorjene sau din alte părţi ale ţării. S-a amintit ulterior că între veteranii de război din Oltenia sunt încă 15 cu vârsta de 100 de ani şi chiar unii mai înaintaţi în vârstă. Au fost rememorate momentele istorice ale vremii, ne-a fost readusă în minte valoarea plăcuţelor de ceramică de la Roşia Montană (dovedind existenţa celei mai vechi aşezări româneşti, anul 131 d.Ch., Alburnus Maior), am văzut în premieră o hartă adusă de Aurel Sântimbreanu, prezentând subsolul perimetrului Roşia. S-a discutat despre heraldică şi despre stemele din ţara noastră. S-au recitat poezii şi s-au transmis mesaje cu înaltă semnificaţie. Istoricii prezenţi au discutat şi faptul că programa de istorie din liceu nu include nimic cu privire la Horea, Cloşca şi Crişan, ceea ce în opinia mea este la fel de cutremurător. Nu avem dreptul la uitare! S-a mai subliniat că în aceşti ultimi 25 de ani, românii studiază istoria României prin prisma istoriei europene, în timp ce francezii studiază istoria europeană prin prisma istoriei Franţei.

Apoi, am ieşit cu toţii în faţa monumentului ridicat în amintirea eroilor neamului şi am participat la un părăstas pentru Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu. Cei patru au devenit cetăţeni post-mortem ai Albacului. Lumina zilei (de la Dumnezeu am primit o zi însorită) a fost întărită şi de numeroşi copii şi tineri, îmbrăcaţi în port naţional, cu steaguri şi banderole tricolore, care ne-au înseninat momentele de triste amintiri. În cadrul festivalului, s-a alcătuit al 18-lea club de elevi-voluntari „Crăişorii”, aparţinând asociaţiei care a organizat această minunată întâlnire.

Iar dacă se întreabă cineva: „Şi este vreo legătură cu «Viaţa medicală», săptămânalul medicilor din România?”, răspunsul meu este: Da, există legătură! Medicina nu este o meserie, ci o misiune. Medicul nu este nici slujbaş şi nici funcţionar. Medicul trebuie să aibă vocaţie şi prin aceasta să îndeplinească o misiune. Medicul trebuie să cunoască şi medicina (la cel mai înalt nivel posibil), dar nu se poate separa de istorie, tradiţie, credinţă.

După simpozion, m-a „lovit” un gând: oare chiar este adevărat că în cei patru ani de liceu programa nu acordă nicio atenţie eroilor naţionali? Chiar aşa să fie? Mi-am amintit că, în cutreierările mele pe aproape toate continentele, spre exemplu în SUA, aproape fiecare pietricică pe care a pus mâna cineva important, în istorie, este valorizată şi expusă într-un muzeu.

Şi, tot gândindu-mă, am realizat că există o potenţială explicaţie la o întrebare ce mă frământă de mulţi ani: de ce studenţii la medicină nu vibrează în faţa istoriei naţionale? (Nu toţi, bineînţeles.) Eu am făcut liceul înainte de 1989, iar ce nu am aflat de la liceu am aflat de la părinţii şi bunicii mei (sau de la „Europa liberă”). Dar din 1990 încoace? Cum este posibil ca eroii naţionali să fie daţi uitării? Şi în ţara noastră, istoria europeană ar trebui învăţată prin prisma istoriei României.

Cu acesta gânduri, am făcut un sondaj printre foştii mei studenţi, unii medici astăzi. Le-am pus două întrebări şi i-am rugat să îmi spună foarte repede dacă au studiat despre Horea, Cloşca şi Crişan în liceu şi când au auzit de aceşti eroi. Toţi au auzit înainte de liceu, de la profesori de istorie pasionaţi, din lecturi particulare. Citez unul dintre răspunsurile primite: „Nu îmi amintesc să fi studiat în timpul liceului despre acest subiect la orele noastre de istorie. Când eram în clasa a treia, doamna învăţătoare ne-a dus la Ţebea, la mormântul lui Avram Iancu. În aceeaşi excursie am fost chiar şi în locul unde au fost zdrobiţi cu roată; mintea mea de copil nu putea să conceapă noţiunea de tortură”.

Tocmai la liceu, când tânărul se întăreşte în formarea începută în şcoala primară şi gimnaziu, să uităm? Şi atunci, iată, vine şi explicaţia la întrebarea mea de ani şi ani (aproape un sfert de veac). În aceste condiţii, cred că ar trebui să se adauge în facultate o oră de istorie săptămânal. Această ultimă frază poate părea năstruşnică, dar cumulează toate gândurile din finalul de săptămână care a comemorat 230 ani de la martiriul unora dintre eroii, noştri. Iar eu spun: uitarea este impardonabila!

În acelaşi context, îmi aduc aminte că, în urmă cu doi-trei ani, aminteam ideea de sacrificiu, ulterior primind un mesaj prin e-mail în care una dintre studentele care învaţă bine mi-a reproşat şi a menţionat că şi ea se sacrifică, pentru că... învaţă. Şi cum să înţelegem ce înseamnă sacrificiul dacă nu suntem învăţaţi sau suntem lăsaţi să „învăţăm” singuri de la posturile de televiziune sau de cine ştie unde.

Ne dorim o ţară în care să rămânem - noi, prietenii, rudele, urmaşii noştri. Ne dorim o ţară în care să fim sănătoşi, dar sănătatea nu ţine numai de trup. În sănătatea spirituală intră şi respectul faţă de tot ceea ce au făcut bun, precum şi respectul pentru tot ceea ce au sacrificat (cu adevărat), pentru noi, înaintaşii noştri.

Prof. dr. Mircea-Ioan POPA