România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istorie „adnotată”

 

Cineva, prea mare şi prea cunoscut ca să-i mai pomenesc numele, a spus, cândva, că somnul raţiunii naşte monştri. Pe de altă parte, orice încremenire în proiect (sintagmă devenită notorie în perioada post-decembristă) sugerează (şi) un „somn al raţiunii”. Ca atare, un simplu silogism ne-ar putea îndreptăţi formularea: orice „încremenire” poate naşte monştri.

Nu întâmplător am renunţat la „proiect”. Acesta poate fi, cu temei, înlocuit în fel şi chip. „Încremenirea” poate viza un „tipar”, un „clişeu”, o idee preconcepută, o fixaţie monomană, refuzul alterităţii, refuzul dialogului, aroganţa, suficienţa, ba chiar şi ignoranţa!

Despre ce este vorba? Despre o carte de-a mea, intitulată Istorie „maghiaro-maghiară” în citate, (ARED, 1999, Bucureşti) şi despre felul cum s-a raportat la aceasta (subiect, manieră de abordare, mesaj, structurare etc.) un anumit segment al publicului cititor.

„Istoria în citate” nu şi-a propus să fie o veritabilă istorie, nici nu avea cum şi de ce să devină aşa ceva. Ea a vrut să fie şi a fost doar o monitorizare a presei maghiare, scrisă şi audio-vizuală., axată pe descoperirea, semnalarea şi, în mult mai mică măsură, interpretarea şi comentarea (cu scop orientativ, mai degrabă) a acelor declaraţii, proclamaţii, iniţiative şi acţiuni „maghiaro-maghiare” ce vizau anularea efectelor Trianonului şi, implicit, lezarea unităţii şi integrităţii teritoriale a României. (Perioada monitorizată: 1989-1999)

De ce am recurs la abordarea respectivă.? Exact pentru a nu mai fi acuzat de „trunchieri”, „scoateri din context”, partizanat, manipulare etc. şi, pe de altă parte, pentru a oferi cititorului posibilitatea de a aprecia şi judeca singur, pentru a lăsa la latitudinea lui formularea concluziilor. Ceea ce s-a dovedit a fi un total fiasco. Un fiasco ce mă îndreptăţeşte să afirm: necomentarea „la cald” poate naşte monştri!

Pe ce mă bazez? Pe nişte adnotări: cineva, citindu-mi cartea, a adnotat-o, ba, mai mult, i-a făcut şi o recenzie. Acest „cineva”, intelectual rasat, specialist number one al ţării în domeniul în care lucrează, cunoscut şi recunoscut pe plan mondial, om de o integritate morală ireproşabilă şi pe care îl ştiam, din totdeauna, echilibrat şi deschis pentru dialog, mi-a servit drept prototip, drept „staţie pilot”.

Pentru a ilustra prăpastia informaţională creată în societatea românească, nu atât prin manipulare mediatică, cât prin opţiune deliberată pentru un anumit segment de informaţie şi prin subordonarea unor idei preconcepute a tot ceea ce vine din alte segmente informaţionale, fenomen ce se manifestă, din păcate, chiar şi la acest nivel, mă simt obligat să reproduc amintitele adnotări şi recenzia cu pricina (şi, bineînţeles, să răspund la acestea). Fac acest lucru şi pentru că, examinând adnotările, mi-am dat seama că „limbajul de lemn”, care îşi trăieşte o a doua tinereţe – construită, fireşte, pe alte coordonate – are o corespondenţă şi la nivelul gândirii, a percepţiei fenomenelor şi evenimentelor. Ca atare, semnificaţia şi ierarhia valorilor, aprecierea sensului unor date, fapte sau chiar cuvinte a cunoscut o bulversare de aşa natură, încât sunt puse sub semnul întrebării însăşi premisele unui dialog, în sensul cel mai larg al cuvântului. Iar când acest dialog are totuşi loc, este dominat de exclusivism, intoleranţă, viziune maniheistă, devenind un veritabil dialog al surzilor. Într-un cuvânt: am ajuns să avem valori şi priorităţi diferite şi să nu mai vorbim aceeaşi limbă!

Dar mai bine să lăsăm să vorbească „adnotările”. Pentru mai multă operativitate vom proceda după schema: citat (sau rezumatul acestuia) – adnotare – răspuns (la adnotare). Spre a preîntâmpina orice speculaţie, precizez că răspunsurile au fost formulate atunci, în 1999, fără a fi însă făcute, sub ceva formă, publice (din respect pentru adnotator – sapienti sat!).

Citat: „După evenimentele tragice de la Târgu Mureş din 20 martie 1990, la prima emisiune TV în limba maghiară, d-l Domokos Géza, preşedinte al UDMR la acea vreme, îşi expune punctul de vedere. (…) Domnia sa deschide paginile ziarului „Expres” şi citeşte o relatare care îi face răspunzători pe români de cele întâmplate. De fapt, în exemplarul respectiv, ziaristul de la „Expres” prezenta, în antiteză, două versiuni: cea a lui Eltetö Jozsef de la „Erdélyi Figyelö şi cea a redactorului şef de la „Cuvântul Liber”, Lazăr Lădariu. Iar d-l Domokos a expus doar varianta maghiară, prezentând-o ca pe o consemnare, la faţa locului, a ziaristului de la cotidianul central amintit (Liana Cojocaru)”. (pag. 19)

Adnotare: „Este doar un fapt divers”!

Răspuns: Fapt divers să fie participarea activă a preşedintelui UDMR la răstălmăcirea celor întâmplate la Târgu Mureş, la manipularea opiniei publice internaţionale şi a forurilor de decizie mondiale în favoarea iredentismului maghiar, mână în mână cu echipa „irlandeză” care a umplut lumea întreagă cu „ungurul” Mihai Cofariu, maltratat sălbatec de către „români”? Fapt divers să fie un act care contribuie la acreditarea ideii că ungurii din România sunt victimele unui pogrom, invitând forţele ONU să intervină, precum NATO în Iugoslavia? („Invitaţie” trimisă – deja cu opt ore înainte ca „pogromul” să se fi produs!!! – de către ministrul de externe al Ungariei, Horn Gyula, Consiliului de Securitate al ONU şi pe adresa a 37 omologi ai săi din ţările lumii!)

Citat: ”Ceasornicele din România merg altfel decât cele din Europa Centrală, şi nu e de mirare din moment ce România există ca stat doar de 125 de ani, până atunci fiind în permanenţă sub ocupaţie străină. Ca atare, este normal ca valori ca libertate, democraţie, pluralism, care pentru noi sunt fireşti şi de la sine înţelese, pentru români să nu constituie o necesitate, un imperativ, din moment ce nu le-au cunoscut niciodată. În acest sens, rezultatele alegerilor din România (20 mai 1990 – n.m.) pentru noi nu constituie o surpriză.” (pag. 20 – din raportul Comitetului Internaţional Transilvania).

Adnotare: „Din păcate, există mult adevăr aici.”

Răspuns: „Oare? Eu aş zice că există, mai degrabă, multă minciună. Din moment ce România fiinţează, ca atare, doar de 125 de ani, cum putea fi ea, înainte, sub ocupaţie străină? Puteau intra în discuţie Principatele Române care, după ştirea mea, au fost cel mult în raporturi, temporare, de vasalitate cu imperiile din vecinătate, nicidecum sub ocupaţie străină. Spre deosebire de Ungaria, care a fost, din 1526 încoace, paşalâc turcesc timp de peste 150 de ani, parte integrantă a Imperiului Habsburgic până în 1867, timp de 51 de ani componentă, cu suveranitate limitată, a unui stat dualist şi abia din 1920 ţară independentă. Când au avut parte ungurii de libertate şi democraţie, în regatul feudal, pe vremea paşalâcului, sub jugul austriac (împotriva căruia s-au revoltat, fără succes, în 1848), în statul dualist (când împăratul de la Viena era şi regele Ungariei), pe vremea republicii comuniste a lui Kun Béla, sau sub dictatura fascistă a lui Horthy? (Nemaivorbind de perioada comunistă mai recentă!). Cât priveşte alegerile respective (de notat că ungurii n-au avut nici măcar în perioada interbelică vot universal, direct şi secret!), cele din mai 1990, rezultatul acestora a reflectat preferinţa (bună sau proastă) liber şi democratic exprimată a românilor (oportunitatea opţiunii urmând a fi sancţionată la următoarele alegeri!). Nedemocratice ar fi fost încercările de a destabiliza şi răsturna Puterea, legal şi democratic constituită, rezultată din preferinţa (repet: bună sau nu, inspirată sau nu, avizată sau nu) a electoratului. În asta rezidă esenţa democraţiei!

Citat: „Cu alte cuvinte, n-am venit la Sfântu Gheorghe ca să sporesc numărul românilor sau ca să slujesc vreo politică de românizare, ci (…) pentru a putea fi împreună cu soţul meu, secui, născut şi crescut pe aceste meleaguri.” [pag. 23 – din „strigătul de disperare” al unei românce din Slobozia, ajunsă în secuime deja în 1970 (când, pentru a ocupa un post de arhivară, a prestat un examen de limbă maghiară!) şi adusă la exasperare de şicanările post-decembriste!]

Adnotare: „Fapte singulare există şi vor exista totdeauna!”

Răspuns: Din păcate, nu este vorba de un fapt singular, decât în ceea ce priveşte gestul în sine, românii localnici nemaiîndrăznind de mult să se mai plângă sau să protesteze. A afirma că este vorba de o excepţie şi nu de regula jocului înseamnă a ignora cu desăvârşire realităţile din secuime, de la alungarea dascălilor (şi nu numai) români din 1990 şi până la expulzarea măicuţelor greco-catolice din Odorheiul Secuiesc.

Citat: „De notat că printre românii care, în iunie 1989, la Budapesta, s-au raliat la părerea că Ardealul este o zonă de complementaritate şi au subscris la ideea autonomizării acestuia, s-a aflat şi Ariadna Combes, fiica disidentei Doina Cornea.” (pag. 23)

Adnotare: „Este treaba ei!”

Răspuns: Ba este treaba noastră, pentru că autonomizarea „zonei de complementaritate” ne priveşte pe noi, românii, cu precădere pe cei din Ardeal, iar cei ce uneltesc, peste capul a 6 milioane de români ardeleni, în beneficiul unor interese străine şi în dauna suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, trebuie cunoscuţi. Pe de altă parte, disidenţa Doinei Cornea, în lumina celor de mai sus, capătă noi şi interesante valenţe.

Citat: (În RMSz din 1 XII ’91) „se condamnă declaraţia de loialitate a unui conducător al UDMR,exprimată cu ocazia sărbătoririi zilei de 1 Decembrie” (pag. 24).

Adnotare: ”Pare doar un simplu fapt divers.”

Răspuns: Dacă până şi condamnarea unei declaraţii de loialitate faţă de statul român, de către presa centrală de limbă maghiară, reprezintă un „simplu fapt divers”, atunci sau eu, sau adnotatorul meu trăim în lumi paralele.

Citat: „Noi am fost primii care am semnat, în 1990, alianţa cu UDMR.” (pag. 24 – declaraţia din martie 1992, a lui Radu Câmpeanu)

Adnotare: „Şi ce dacă?”

Răspuns: Ce dacă? Păi, o dată că, în 1990, chestiunea s-a ţinut în mare secret. Oare de ce? În al doilea rând, că declaraţia de mai sus a fost făcută abia atunci când PNL, „nemaivoind să fie părtaş la pretenţiile absurde ale UDMR”, a părăsit „Convenţia”, drept care a şi fost acuzat de trădare. (În ce au constat, oare, pretenţiile absurde ale UDMR, „trădate” de PNL şi tolerate în continuare de către restul CDR?)

Citat: „Am fost repartizată, în 1986, la Sântimbru, localitate aflată la 11 km. De Miercurea Ciuc. M-am simţit extraordinar printre unguri, deşi nici un coleg nu vorbea româneşte, iar profesoara de franceză îmi era translator.” (pag. 25 – din relatările Gildei Lazăr, ziaristă la România Liberă la acea vreme)

Adnotare: „Iarăşi un caz singular. Citatele din «ziarişti» nu înseamnă nimic.”

Răspuns: Ceva o fi însemnând, pentru că la vremea respectivă (1992) „ziarista” nu purta ghilimele şi era om de vază la „România Liberă” (ziar ce nu lipsea din casa „adnotatorului”), drept care informaţia poate fi tratată cu toată încrederea. Cât priveşte conţinutul informaţiei, ar fi păcat să-l bagatelizăm pentru că, totuşi, este vorba nu de Burkina Fasso, ci de centrul României. Iar referitor la „singularitatea” respectivă, aş spune doar atât că generalul provine din suma elementelor „singulare”.

Citat: „La acea vreme (sub Ceauşescu – n.m.) teologiile ortodoxe erau sub controlul Securităţii. Viitorii preoţi trebuiau să absolve în prealabil o şcoală de securitate. La fel se întâmplă şi astăzi în România lui Iliescu.” (pag. 29 – din declaraţia unui parlamentar UDMR, apărută în Romániai Magyar Szo.)

Adnotare: „Din păcate, poate fi adevărat!”

Răspuns: Atunci, probabil, şi cei peste 80% dintre români, care acordă încredere totală Bisericii noastre strămoşeşti şi naţionale (pentru că, place sau nu, este şi strămoşească şi naţională), vor fi fiind tot oameni ai Securităţii.

Citat: „Articolul de lege (privind interdicţia intonării publice a imnului unui alt stat, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege – n.m.) este îndreptat împotriva maghiarilor din România. Dacă n-ar exista maghiari în România, n-ar exista acest articol”. (pag. 32 – din interviul acordat „Adevărului de Cluj” de către Takács Csaba, preşedintele executiv al UDMR.)

Adnotare: „Iarăşi, din păcate, omul avea perfectă dreptate”!

Răspuns: Bineînţeles că avea dreptate. Dar de ce oare numai ungurii din România intonează public imnul unui alt stat (al Ungariei, fireşte), în alte condiţii decât prevede legea? De ce n-o fac germanii, sârbii, slovacii, bulgarii, ucrainenii, turcii, armenii etc.? Pe de altă parte, cum de adnotatorul meu ignoră cu desăvârşire pasajul următor al citatului: „Vom vedea consecinţele. Probabil că se vor umple puşcăriile de unguri. Şi în timpul dictaturii comuniste, când se cânta «Deşteaptă-te române», se intra la puşcărie.” Cum de nu remarcă analogia care se face între dictatura comunistă şi „dictatura” anului 1994? Sau faptul că se discută în aceeaşi ordine de idei despre imnul de stat maghiar şi „Deşteaptă-te române”? Deci asta este semnificaţia intonării imnului maghiar, un îndemn la trezire şi eliberare de sub „tirania barbară” a românilor?

Citat: “Există şi aşa ceva” (Este vorba de Opera Maghiară din Cluj)

Adnotare: “De ce să nu fie?”

Răspuns: Accentul era nu pe „de ce să nu fie”, ci pe faptul că este. Şi că a existat (alături de şapte teatre maghiare şi puzderie de alte instituţii şi organe de cultură, presă, învăţământ etc., tot în limba maghiară) şi pe vremea comunismului, inclusiv în cea mai neagră perioadă ceauşistă (decada ’80)!

Citat: Este vorba de pagina 33 a cărţii, dedicată organizării minorităţii maghiare ca naţiune şi instituirii, de facto, a autoguvernării, prin crearea „Consiliului Reprezentanţilor”, „Consiliului primarilor şi consilierilor UDMR” şi a „Comisiei permanente a autoguvernării locale”.

Adnotare: „Suntem în 1999. S-a ales ceva din toate acestea?”

Răspuns: S-a ales – cât de bine. Statul român nu-şi mai poate impune autoritatea pe fostul teritoriu al Regiunii Autonome Maghiare (RAM): construirea cazărmii de jandarmi de la Sf. Gheorghe a fost blocată prin hotărârea „autoguvernării” locale, finalizarea şi darea în folosinţă  a orfelinatului din Odorheiul Secuiesc a fost blocată tot printr-o decizie a „autoguvernării” locale şi exemplele ar putea să continue mult şi bine. Ba, mai mult, în secuime, în fosta RAM, s-a procedat şi la o rearondare teritorială. Dacă adnotatorul meu ar citi presa de limbă maghiară, ar putea constata că aceasta nu se mai sfieşte să vorbească de judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune (şi nu de Covasna şi Harghita!), de reprezentanţii acestor „judeţe”, de tranzacţii încheiate în numele acestora şi aşa mai departe. Ba ar mai putea observa că şi zone din judeţul Neamţ, limitrofe secuimii (care au ţinut, illo tempore, de RAM) sunt administrate, practic, tot de către renăscuta „Regiune Autonomă”. Într-un cuvânt, autonomia şi autoguvernarea „Pământului Secuiesc” este, de facto, o realitate.

Citat: „Secuimea este atât de departe în Est, încât ar trebui să anexăm şi mari teritorii cu majoritate românească pentru a o putea încorpora.” (pag. 37 – fraza ce încheie capitolul final al unui eseu de Glatz Ferencz, preşedintele Academiei de Ştiinţe din Ungaria, capitol intitulat, sugestiv, „Amărăciunea maghiară”)

Adnotare: „Perfect adevărat! Este o declaraţie care îl onorează pe d-l Glatz.”

Răspuns: Ce îl onorează, că ştie geografie şi cunoaşte harta etnografică reală a Ardealului, sau că râvneşte la Secuime? Se poate să glisezi în acest mod pe lângă esenţă şi să nu observi că citatul exprimă oful din titlul capitolului? Se poate să nu remarci că d-l Glatz îşi exprimă amărăciunea că Secuimea, spre deosebire de Voievodina şi Slovacia de sud, limitrofe Ungariei, este a’ dracului de departe, undeva în centrul României?

De altfel, la pagina 68, unde acelaşi domn Glatz declară, vizavi de Trianon, că, cităm, „nimeni să nu-şi imagineze că o nedreptate de asemenea proporţii poate dura o veşnicie”, nu există nici o adnotare!

Citat: „Consfătuirea consideră ca de la sine înţeles că Ungaria nu intenţionează modificarea prin forţă a graniţelor trianonice. Eventualele revizuiri, bazate pe reglementări internaţionale, Ungaria le lasă în seama istoriei.” (pag. 44 – ultimul alineat al Declaraţiei finale a Consfătuirii maghiaro-maghiare „Sf. Ştefan 1994”).

Adnotare: „Este o declaraţie decentă! Citatul nu pledează pro domo.”

Răspuns: Decentă în sensul că nu e în stilul d-lor Csurka sau Torgyán, în a căror formulare ar putea să sune astfel: - Deocamdată vă lăsăm în pace, dar la prima ocazie favorabilă pe care ne-o oferă istoria vă executăm?

Din păcate, ştim ce înseamnă „istoria” la care se face referire: şi Diktatul de la Viena a fost o „reglementare internaţională”, un arbitraj internaţional. De altfel, dacă adnotatorul ar fi căutat nişte corelaţii, s-ar fi putut întoarce la pagina 26 pentru a revedea una din concluziile finale ale celui de-al doilea Congres Naţional al UDMR: „Numai un arbitraj internaţional poate da o soluţie modernă problemei Ardealului!”

Citat: „Ne întoarcem la Sf. Ştefan ’94, pentru că documentul final al consfătuirii, prima cu caracter maghiaro-maghiar oficial şi de largă reprezentare, conţine multe alte elemente interesante şi instructive, demne de a fi cunoscute, cu atât mai mult cu cât declaraţiile la care ne referim au fost făcute, în marea lor majoritate, în numele statului maghiar.”

Adnotare: „De unde rezultă? Cred că a fost o simplă consfătuire, de care se ţin cu duiumul în lume.”

Răspuns: De unde rezultă? Păi, să revedem textul. Prima frază începe astfel: „Consfătuirea accentuează că STATUL MAGHIAR (s.m.) – în pofida nedreptăţilor săvârşite pe seama lui la Trianon şi Paris – doreşte…” Cea de a doua începe aşa: „STATUL MAGHIAR (s.m.) acordă…” Cea de a treia începe în felul următor: „STATUL MAGHIAR (s.m.) aşteaptă…” etc. (Reamintim că nu este vorba de nişte discuţii, ci de documentul final!)

Citat: „Realitatea este că statele succesoare îşi continuă politica de deznaţionalizare, veche de peste 75 de ani, încercând, prin asimilarea completă a minorităţii maghiare, să-şi definitiveze stăpânirea asupra teritoriilor câştigate prin tratatele de pace de la Paris” (pag. 50 – din discursul rostit de Tökés Lászlo la „Debreţin ’95”, de care nimeni din UDMR nu s-a desolidarizat).

Adnotare: „Tökés este un cunoscut radical, ale cărui declaraţii au devenit atât de obositoare, încât lumea nu mai catadicseşte să se desolidarizeze de ele. Cine mai ia în serios declaraţiile lui Le Pen, Jirinovski etc. Sau ale lui Vadim, chiar Tabără, Gavra?

Răspuns: Deci aşa, Tökés, Le Pen, Jirinovski şi Vadim, sub aceeaşi căciulă!? Să vedem ce hram poartă fiecare. Le Pen este un rasist, sătul de invazia magrebienilor în Franţa. Jirinovski, un psihopat, folosit, într-o anume conjunctură, pe post de sperietoare, pentru a-l lustrui pe Elţân şi a-l face preferatul electoratului rus şi beneficiarul sprijinului occidental (drept care, după ce şi-a făcut „numărul”, a cam dispărut din prim-planul scenei). Tökés este „scânteia” declanşatoare a revoluţiei de la Timişoara (de tip central-european şi cu aspiraţii aşijderea – după cum se exprimă politologul maghiar Molnár Gusztáv – revoluţie în a cărei proclamaţie-program figura autonomia regională şi care, după părerea aceluiaşi politolog, a fost deturnată de la obiectivele sale secesioniste de către „modelul răsăritean” aplicat la Bucureşti), este autorul a nenumărate iniţiative şi acţiuni menite a contesta şi anula cele statornicite la Trianon şi, în acelaşi timp, este preşedintele de onoare al UDMR, reprezentantă legitimă şi unică a minorităţii maghiare din România. Pe când C.V.Tudor nu este altceva decât o reacţie, disproporţionată şi contraproductivă, la tot ceea ce întreprinde UDMR, de peste 10 ani, împotriva unităţii, suveranităţii şi integrităţii României, împreună cu al său preşedinte de onoare (de care nu s-a dezis, efectiv, niciodată). Ce este un preşedinte de onoare? Este un model, un garant, un simbol. Până când Tökés Lászlo continuă să fie preşedintele de onoare al UDMR, permis să-mi fie a considera că aşa zisul caracter provizoriu a tot ce s-a statuat la Trianon şi Paris reprezintă inclusiv punctul de vedere al partidului etnic maghiar. (Şi, fireşte, al Ungariei, că nici UDMR-ul nu e de capul său).

Citat: „Nu ştim unde se opresc interesele Occidentului, dar ştim, de la Samuel P. Huntington, unde se termină valorile de civilizaţie ale acestuia.” (pag. 58 – cu referire la afirmaţia lui Molnár Gusztáv de la pagina 53: „De această dată este vorba (…) de Occident ca parte interesată, ca aliat care îşi apără, inclusiv cu mijloace militare, interesele şi valorile de civilizaţie”).

Adnotare: „Cred că este un atac gratuit la adresa Occidentului, care nu-şi are locul în această carte.”

Răspuns: Atac gratuit? Noi am făcut zob Iugoslavia pentru a apăra valorile de civilizaţie (catolică) din Slovenia şi Croaţia? Noi am conceput linia lui Huntington (exponent al gândirii şi mentalităţii occidentale), linie („intens conflictogenă”) ce separă Europa catolico-protestantă de cea ortodoxă? Noi am deviat această linie pe arcul carpatic incluzând Ardealul în lumea catolico-protestantă, în ciuda faptului că ardelenii sunt, în proporţie de aproape 80 la sută, ortodocşi?!

Are rost să mai continuăm? Dacă da, atunci, pentru un plus de operativitate, să simplificăm abordarea. Astfel, la pagina 79 mi se impută faptul că am reluat trei citate care au mai fost prezentate la paginile 56-57, citate în care Orbán Viktor vorbeşte despre „două Diktate care au aservit României două milioane de unguri”, Lezsák Sándor despre „sfârtecarea ţării la Trianon”, iar Torgyán Jozsef despre tratatul româno-maghiar, ca un „al doilea Trianon”, ca un pact „total antimaghiar şi trădător de neam şi de ţară!” De ce am repetat citatele? Pur şi simplu, pentru că autorii declaraţiilor respective (făcute cu un an în urmă, în Parlamentul Ungar) au ajuns să conducă Ungaria, ceea ce, pentru adnotatorul meu, pare a fi lipsit de importanţă.

La pagina 81, când în legătură cu nişte manuale „alternative” de istorie (tot alternativă – dar maghiară şi tipic roesleriană) afirmam că elevii respectivi vor învăţa, pe cheltuiala statului, o istorie falsă şi antiromânească, am fost atenţionat că „şi ungurii sunt contribuabili”!

La pagina 90 am calificat drept o incredibilă sfidare arborarea fostului drapel al Ungariei, cel destinat „ţărilor asociate ale Coroanei Maghiare”, pe clădirea Consulatului maghiar din Cluj-Napoca. Adnotarea a fost următoarea: „Exagerat! Nu trebuie luat totul ca fiind de maximă gravitate. Oricum, comportarea lui Funar este de zeci de ori mai detestabilă”!

Discursul lui Marko Béla rostit de 15 martie 1998, în care secuii sunt îndemnaţi să-şi însuşească spiritul paşoptist, să redevină o naţiune luptătoare pentru libertate („pentru că ceea ce vrem cu adevărat va deveni, mai devreme sau mai târziu, realitate”), pe care l-am calificat o „incitare deschisă la revoltă”, adnotatorului meu nu-i spune nimic („eu nu văd aşa ceva”!)

Cât priveşte spectacolul omagial (opera-rock) de la Miercurea Ciuc, adnotarea este: „E doar o interpretare posibilă”. Nu, d-le adnotator, chestiunea cu „Nu putem obţine nimic fără sânge” nu este interpretarea mea, ci reproducerea textului rostit şi cântat pe scenă! Iar faptul că (atunci când toate celelalte personaje purtau costum de epocă) militarii austrieci erau îmbrăcaţi în uniforme (actuale şi româneşti) de vânători de munte, nu dă loc la alte interpretări decât cea din carte.

Şi, în fine, inscripţia de pe „Moara de vânt” din Szarvas (Ungaria – judeţul Békés) acoperită de comunişti şi decopertată imediat după 1989, care spune că „Aici a fost şi aici va fi punctul central al Ungariei Mari”, este adnotată cu: „iarăşi un fapt izolat”!

Ce este fapt izolat, d-le adnotator, monumentul iredentist, sau faptul că acesta mi-a (ne-a) fost arătat atunci când făceam parte dintr-o delegaţie care reprezenta un oraş din România? Şi nu ca o provocare, ci ca un gest firesc, ca şi cum chestiunea ar fi tranşată deja la nivel înalt, aşteptându-se doar un moment anume pentru finalizare.

Nu este un fapt izolat din nici un punct de vedere. E plină Ungaria, ba şi „Pământul Secuiesc” (Székelyföld), cu monumente asemănătoare, cu „Ezeréves Magyarország” (Ungaria milenară), cu „Igy volt – igy lesz!” (Aşa a fost – aşa va fi!) şi aşa mai departe.

Cât priveşte „provocarea”, e suficient să amintesc că, cu ocazia aceleiaşi vizite, în aceeaşi zi, am fost duşi şi la o librărie, unde n-am prea reuşit să vedem cărţile de pe rafturi, acestea fiind mascate de întinse hărţi ale „Ungariei Mari” (pe care actualele graniţe nu erau figurate în nici un fel) atârnate peste tot. Nemaivorbind de delegaţiile oficiale ale statului, care, de regulă, găsesc în mapele cu care sunt cadorisiţi măcar o hartă turistică cu Ardealul colorat altfel decât restul României şi cu denumirea localităţilor în ungureşte.

Pentru a termina cu „adnotările”, doar atât că în finalul „Post Scriptumului”, unde afirmam că aş fi adus dovezi incontestabile asupra existenţei unui pericol iredentist maghiar real, a căror ignorare nu mai poate fi pusă pe seama naivităţii, obtuzităţii sau iresponsabilităţii, ci numai pe seama trădării, am fost taxat cu trei semne de întrebare şi cu observaţia: „Miroase a atac cu iz politic”!

Asupra „atacului politic” voi reveni. Cât priveşte calitatea dovezilor, îmi permit să reamintesc faptul că în prezentarea făcută cărţii de către un istoric militar, în „Observatorul Militar”, acestea (dovezile) au fost calificate drept „documente incendiare”.

Să trecem la recenzia propriu-zisă, care conţine destule observaţii pertinente şi de bun simţ, acestea adresându-se, însă, unei „alte cărţi”, aşa cum o vede recenzorul, sau, poate mai bine spus, aceleiaşi cărţi, dar apărută, undeva, într-o lume paralelă. Reproducem un pasaj edificator:

„Cred că lucrarea ar avea de câştigat dacă s-ar rezuma strict la următorul conţinut: citate, schiţarea contextului, eventual comentarii foarte scurte. De evitat: divagaţii în aria politicului, căutarea unor vinovaţi, observaţii ironice, atacuri mai mult sau mai puţin evidente la adresa unor persoane sau instituţii, concluzii bazate doar pe ipoteze.

În general, tonul ar trebui să fie mai sobru, în spiritul unei lucrări de istorie. Uneori, simpla înşirare a faptelor, doar circumscrise adecvat, este mai de efect decât argumentările, interpretările şi insinuările. (De altfel, promisiunea autorului, făcută la începutul capitolului I, este tocmai aceea de a lăsa cititorului interpretarea şi comentarea citatelor).

În aceeaşi idee, din punctul de vedere al scopului declarat al lucrării (informare, avertizare, sensibilizare), nu are nici o relevanţă sublinierea contextului politic (…) inclusiv aşa-zisul „troc”, prea frecvent amintit în lucrare, mai ales în ultima parte a sa.”

Textul este dezarmant. N-am cum să pătrund în „lumea paralelă” a recenzorului meu, eventual să încerc, deşi mă îndoiesc de reuşită, să-l aduc în cea reală.

Nu sunt istoric şi nici nu intenţionam (nici nu aveam cum) să scriu o istorie. Cartea nu este decât înmănuncherea într-un volum a unor articole, scrise cu uneltele unui publicist, agregare menită să le asigure continuitate şi acces mai larg la public.

În primele capitole am respectat, riguros, promisiunile făcute (identice, practic, cu recomandările recenzorului), rezumându-mă la citate şi la sporadice intervenţii orientative. Or, cea mai mare densitate a adnotărilor se află, de departe, exact la aceste capitole! (Nemaivorbind de „autismul” acestora!)

Să trecem la acuzata „politizare”. Cum să nu aibă conotaţii politice lucrarea, atunci când toate citatele reproduse au încărcătură geopolitică, etnopolitică şi de politică anticonstituţională, iar mesajul acestora este revizionist şi secesionist? Cum să nu aibă relevanţă contextul politic, intern sau extern, atunci când este vorba de o acţiune maghiaro-maghiară, iar unul din principalii protagonişti, UDMR-ul, şi-a dobândit poziţia de forţă, şi-a repurtat victoriile nu atât datorită sprijinului primit din „patria mamă” sau din diaspora, cât exact ca urmare a („prea des”) amintitului „troc”!

Unde este subiectivismul şi partizanatul? A semnala şi sublinia, cu date şi argumente pertinente, că alianţa (oricui şi la orice nivel) cu un duşman declarat al suveranităţii şi integrităţii ţării periclitează interesele majore ale României – înseamnă subiectivism şi partizanat politic?!

În recenzia cu pricina se mai face o paralelă Ardeal – Kosovo, care exclude orice asemănare precum şi posibilitatea unei evoluţii de tip Kosovo în Ardeal. Pentru numele lui Dumnezeu, dar cine a vorbit de asemănări reale şi de motivaţii obiective? Este vorba de instrumentarea unui fals pogrom antimaghiar, exact ca în martie 1990 la Târgu Mureş, şi de mediatizarea lui distorsionată, tot ca la Tg. Mureş. Şi, bineînţeles, de noua doctrină NATO, experimentată în Iugoslavia şi legiferată la Washington. (Pentru amănunte, recomand cartea lui Vladimir Volkoff: „Desinformation – Flagrant délit”).

În concluzie, deşi ni se reproşează tocmai intervenţia („partizană”) în text, analiza adnotărilor şi a recenziei ne arată, cât se poate de clar, că a fost o iluzie deşartă părerea că simpla reproducere a citatelor ar fi cheia succesului, ar fi calea de urmat pentru a deschide ochii celor ce ignoră sau minimalizează pericolul iredentismului maghiar.

În aceste condiţii, trebuie să constatăm că demersul nostru, finalizat prin publicarea primei ediţii a „Istoriei în citate”, nu şi-a atins principalul scop propus, acela de a înlesni o limpezire, de a invita la o clarificare de poziţii, în deplină cunoştinţă de cauză. Drept care, s-ar părea că „avertismentul” nostru n-a reuşit altceva decât să aducă o confirmare celor ce cunoşteau problema, să ofere nişte argumente în plus celor ce, cunoscând existenţa şi nocivitatea reală a iredentismului maghiar, nu-i sesizau amploarea recrudescenţei şi, în fine, să servească, sporadic, ca material didactic. (Am aflat, cu surprindere şi bucurie, că în cel puţin două universităţi ale ţării „Istoria în citate” a servit ca sursă bibliografică la întocmirea unor cursuri predate studenţilor în Istorie. Este şi asta ceva, dar ne propusesem cu totul altceva.)

Fireşte, cartea nu se adresa celor ce cunosc problema, indiferent în ce tabără s-ar afla aceştia (celor aflaţi de partea noastră a baricadei n-are cum să le folosească, iar celor aflaţi de cealaltă parte n-are la ce să le folosească), ci necunoscătorilor acesteia, situaţi în tabăra adversă şi de bună-credinţă. Evident, ne referim la cei ce şi-au păstrat, măcar teoretic, disponibilitatea pentru dialog şi respectul pentru opinia, diferită, a celuilalt. Or, din adnotările de care ne-am ocupat rezultă, fără echivoc, că, în condiţiile date, atât disponibilitatea amintită cât şi respectul invocat sunt autoimpuse, să nu spun mimate, iar scontatul dialog devine, inevitabil, o interminabilă discuţie în contradictoriu. Şi asta indiferent de nivelul intelectual al interlocutorului, sau chiar de natura relaţiilor care te leagă, eventual, de acesta.

Mi se va spune, cu îndreptăţire, că adnotările făcute la un text nu constituie, indiferent de natura acestora, un dialog, iar răspunsurile la adnotări pot reprezenta, cel mult, un început de polemică. Corect. Dar această polemică a fost precedată de ani întregi de discuţii în contradictoriu şi interminabile. Drept care, am crezut, am sperat că peste 100 de pagini de date revelatoare, în bună parte necomentate, vor fi în măsură să determine, dacă nu o modificare de viziune, măcar un dialog autentic, în speţă premisele acestuia. M-am înşelat: absenţa mea fizică şi lipsa intervenţiilor mele în text au determinat o respingere mai evidentă ca oricând, ca într-o reacţie alergică lipsită de asistenţă medicală.

Ce-i de făcut? Fireşte, n-am scris cartea pentru a-mi convinge interlocutorul şi nici n-am să continui să scriu cu aceeaşi viză. Dar nici nu pot să fac abstracţie de experienţa câştigată, adnotatorul meu reprezentând o veritabilă staţie-pilot. Un lucru este cert: pentru categoria testată, simplele citate (contrar afirmaţiilor exegetului în cauză) nu reprezintă soluţia. Reprezentanţii acesteia, aidoma prototipului studiat, se vor strecura printre citate, vor aluneca pe lângă esenţă oprindu-se la neesenţial, vor plia totul pe nişte tipare şi scheme convenabile, altfel spus, îşi vor apăra fixaţiile şi tabu-urile printr-un mecanism reflex de apărare, asemănător memoriei selective sau refulării de tip freudian.

În lumina celor de mai sus, singura soluţie ar putea fi nu renunţarea la citate, bineînţeles, ci interpretarea şi comentarea acestora, nu la sfârşitul capitolului şi nici într-un epilog, ci „pas cu pas” şi „la cald”, determinând cititorul să accepte permanenta confruntare cu o alternativă, chiar dacă neconvenabilă. Într-un cuvânt: nu retragerea în spatele unor realităţi care vorbesc singure, ci prezenţă activă şi densă. Pentru că aceste realităţi vorbesc ele, dar de înţeles fiecare le înţelege cum poate şi, mai ales, cum vrea, cum îi convine.

 

            dr. Zeno MILLEA

 

P.S. De ce revin asupra adnotărilor – după 15 ani? Din mai multe motive. O dată, că acestea au devenit, astăzi, istorie. În al doilea rând, că, între timp, adnotatorul meu „s-a dat pe brazdă”! În al treilea rând, pentru că, din păcate, au mai rămas încă destui care şi astăzi m-ar adnota de aceeaşi manieră. Şi, în fine, pentru că, în ceea ce priveşte „realităţile care vorbesc singure”, nu s-a schimbat nimic (în bine – fireşte!).

Mai precizez că, în discuţie fiind faptul că „necomentarea la cald poate naşte monştri”, n-am indicat exhaustiv sursele, cadrul de desfăşurare sau alte amănunte de atestare. Acestea pot fi găsite, integral, în biblioteci („Istoria în citate” fiind de mult epuizată) sau pe internet, la adresa www.scribd.com/collections/3218580/Zeno-Millea, unde cartea este reprodusă în întregime.