România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Eminescu - geniul poeziei româneşti

Pios omagiu la 165 ani de la naştere

 

„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de EL... nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost.             

                                                     Constantin Noica.    

„O tempora! O mores!” Cicero

Ziua de 15 ianuarie ar trebui sa fie trecută cu roşu şi chiar cu majuscule în Calendarul creştin ortodox al neamului românesc. Aceasta pentru că este ziua când din veşnicia timpului şi a spaţiului „De la Nistru pân’ la Tisa... Din Hotin şi pân’ la Mare” a apărut, în această lume. la Ipoteşti. în casa căminarului Gheorghe Eminovici şi a soţiei sale Raluca, al şaptelea copil. Pruncul a fost botezat în biserica ,, Uspenia” din Botoşani, cu numele sfânt Mihai, ursitorile prezicându-i să devină „voevodul spiritual al neamului” (I.D. Bălan) „Ai să ai o minte-ntreagă, / Căci isteţ vei fi cu duhul / Ca şi luna şi văzduhul.” („Ursitorile”, pag. 458).

Raluca, „mamă,  dulce mamă” (1816-1876), născută Juraşcu. de viţă nobilă, era fiica stolnicului Vasile Juraşcu din Joldeşti. Acesta a avut diverse funcţii sub domnitorul Mihail Grigore Sturza (1843-1849).

Tatăl, Gheorghe Eminovici (1812-1884) era fiul lui Vasile (1780-1844) dascăl (cântăreţ de strană) în satul Călineşti din ,.mândra Bucovină” şi nepot al lui Petrea Iminovici (1736 - ?) ţăran iobag de prin părţile Moldovei de Sus.

Gh. Eminovici plecând din satul natal (Călineşti) s-a stabilit în judeţul Botoşani, la Ipoteşti. În 1840 s-a căsătorit cu Raluca Juraşcu şi rod al dragostei lor au fost cele unsprezece vlăstare: Şerban (n. 1841), Nicolae (n.1843), Gheorghe (n.1844), Ruxandra (n.1845), Ilie (n. 1846), Maria (n.1848), Mihail (n.1850), Aglaia (n.1852), Harieta (n.1854), Matei (n.1856) şi Vasile (n. ?)1.

Dacă Ruxandra, Maria şi mezinul Vasile se sting din fragedă pruncie şi ceilalţi (cu excepţia lui Matei) mor de tineri.

Dintre urmaşi, doar colonelul Gheorghe Eminescu (fiul lui Matei) devenind şi istoric, ne-a dăruit o interesantă carte despre „micul caporal”, care va ajunge primul împărat al Franţei. Romancierul şi filosoful J.J. Rousseau (1712-1778) a avut „presentimentul că această mica insulă (Corsica n.n.), va uimi într-o zi Europa”2 . Dacă prin geniul său Napoleon a uimit lumea, la fel şi Eminescu prin genialele sale creaţii, uimeşte nu numai pe români, ci întreaga lume civilizată, iubitoare de frumos şi cultură.

Deşi încărcat cu unsprezece copii, Gheorghe Eminovici îi va duce pe cinci dintre ei la Cernăuţi, la învăţătură. Acolo dascălul Aron Pumnul (revoluţionarul de la 1848) le va insufla, ca nimeni altul, dragostea de pământul românesc şi locuitorii săi, aflaţi sub stăpâniri străine.

Prin Societatea de ştiinţe istorice în 1990, am vizitat ,,dulcea Bucovină” de trei ori ruptă din trupul ţării noastre. Am călcat atunci cu emoţie şi sfială prin locurile sfinţite de paşii şcolarului Eminescu. În cele trei zile, de şedere în Cernăuţi, am văzut casa dărăpănată şi mormântul neîngrijit al marelui patriot Aron Pumnul. Pe malurile Nistrului, în cetatea Hotin, ghidul filorus încerca să ne înveţe (pe noi toţi cursanţii) istoria Moldovei şi a gloriosului Ştefan cel Mare şi Sfânt. La Storojineţ, într-un mic magazin, vânzătoarea ne-a întrebat când ne vom aduna, când ne vom strânge laolaltă toţi fraţii?... Am înţeles atunci că rănile trupurilor înstrăinate (în 1940) ale Basarabiei, ale Bucovinei şi ţinutului Herţei, ale Cadrilaterului încă mai sângerează, iar lacrimile celor de dincolo încă mai curg. Din raiul de la Balcic (Tenha Juvah) inima Reginei Maria  este strămutată la Bran (în nefericitul an 1940) deşi aici, în străvechiul Dionysopolis, de peste 2000 de ani veghea efigia gloriosului Burebista (82-44 î. Hr.), unificatorul dacilor. Dar cine astăzi mai vede? Şi cine astăzi mai aude? Cine le mai dă încredere fraţilor noştri, că MAICA NOASTRĂ ROMÂNIA are să-i adune (din provinciile răpite) şi are să-i strângă la sânul său...? Ocazii au fost şi în decembrie - ianuarie 1989-1990 şi în august 1991. dar (din păcate) nu a fost voinţă politică a noilor conducători. Marii români dispăruseră în lagărele de exterminare.

Au ajuns ,,nonvalorile în fruntea ţării şi valorile în puşcărie”3 , Noii conducători s-au dovedit nedemni, departe de visul lui Cioran „Aş vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”4. În vremea lui Voltaire. mulţi ani în şir francezii şi englezii s-au războit „pentru câteva pogoane de zăpadă de prin părţile Canadei şi cheltuiesc cu războiul acesta mai mult decât face toată Canada la un loc”5. La noi, conducătorii mai oferă cadou (vecinului din est) şi Insula Şerpilor. Iată un caz unic în istorie, să-ţi înstrăinezi de bună voie propriul teritoriu de parcă marele vecin nu ar fi avut destul teritoriu, din centrul Europei până în vecinătatea Japoniei. la Oceanul Pacific.

Despre poetul şi ziaristul Mihai Eminescu s-a mai scris şi se va scrie mereu, cât timp va exista această planeta PĂMÂNT „casa de. educaţie a neamului omenesc” (S. Mehedinţi - născut la Soveja*), Aparţinând credinciosului şi mult încercatului popor român (blând, tolerant şi foarte ospitalier) aşezat la gurile Dunării, aici „în calea răutăţilor” acest luceafăr al poeziei si limbii române, acest voievod şi împărat spiritual al nostru, a vibrat la toate frământările şi durerile românilor, ridicând limba noastră pe cele mai înalte culmi, aşa cum un mare poet ardelean scria în 1939: „tot sufletul neamului, /cu adâncul adâncului, / cu freamătul codrului, / cu mireasma ierburilor, / cu fugile cerbilor, / cu fiorul piscului, /cu legile sângelui, / iata-1 viu cum altul nu-i”. (Aron Cotruş ,,Eminescu”).

Acest poet naţional, „acest Dante valah”, acest dar divin trimis românilor pentru „râvna sa religioasă” (S. Mehedinţi - „Creştinismul românesc”) se va stinge prematur, la 39 de primăveri. Lăsăm istoricilor literari să descifreze adevărul asupra decesului, dacă a survenit în urma unei grave maladii sau... (vai vouă...!) a fost ucis din motive politice6.

Ce blestem pe noi românii...! De ce Doamne acest corifeu al poeziei, acest patriarh al limbii române, nu a trăit mai mult. asemenea marilor genii ale omenirii ca: Leonardo da Vinci, Michelangelo, Dante, Beethoven, Voltaire, Hugo, Goethe, Humboldt, Fabre supranumit şi „Homer al animalelor” sau istoricul german Leopold Ranke (96 de ani)? Marele filosof Platon (427 - 347 î.Hr) „pelerin spre Absolut” pune în gura înţeleptului Socrate (469 - 399 î.Hr.) „dialectician subtil” următoarea expresie: „Ochii minţii nu văd limpede decât atunci, când ochii trupului slăbesc” (Banchetul).

Câtă durere pentru noi, pentru toată lumea civilizată (iubitoare de vraja cuvântului) că mintea cea mai aleasă, cea mai cuprinzătoare şi simţirea cea mai adâncă s-a stins, trecând în „eternul infinit” la 39 de ani! Dar, deşi viaţa Luceafărului a fost atât de scurtă şi întunecată, în schimb opera sa este vastă şi luminoasă. Eternul Eminescu prin grandioasa sa operă, ne recomandă (pe noi românii) veşniciei, ne aşează în marea carte a culturii universale, într-o scrisoare din 5 martie 1970 a autoexilatului, la Paris, Emil Cioran către Constantin Noica exilat, cu domiciliul forţat la Câmpulung (1949 - 1958), aflăm că „fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat, şi aproape de dispreţuit...”. Prin opera sa Eminescu stă la masa de aur a marilor poeţi ai lumii alături de Homer, Virgiliu, Ovidiu şi Horaţiu, Dante şi Petrarca, Goethe, Haine şi Schiller, Shakespeare, Bayron şi R. Burns (scoţianul), Fr. Villon, Lamartine, Rimbaud şi Baudelaire, Lermantov, Puşchin şi Esenin... întreaga lume românească se adăposteşte sub geniala sa frunte: „iată-l viu cum altul nu-i, / înmiit peste măsură / în lunateca-i făptură / sub Ceahlăul frunţii lui”. (A. Cotrus, op. cit.).

Despre opera eminesciană se pot spune infinit de multe. Ca nimeni altul a cântat anii vrăjiţi ai copilăriei, măreţia naturii cu neasemuitele sale frumuseţi, eterna dragoste etc. Dar mai ales folclorul şi trecutul glorios în antiteză cu prezentul decăzut, l-au inspirat. Într-o scrisoare către, marea sa dragoste -Veronica Micle, Eminescu mărturiseşte: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicele şi cântecele populare formează în momentul de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor”. Naţionalismul său, nu constă numai în marea sa pasiune pentru pământul românesc şi pentru oamenii care-l muncesc, încă din anii adolescenţei (la 17 ani) remarcăm setea poetului pentru veşnicia (eternitatea) României, pentru vitejia şi frăţia fiilor ei. ,, Viaţa în vecie, glorii bucurie, /Arme cu tărie, suflet românesc, / Vis de vitejie, fală şi mândrie, / Dulce Românie, asta şi-o doresc!”. Nimic nu este mai frumos şi mai înălţător pentru noi românii, decât poeziile sale. fiindcă Eminescu este mai mult decât un poet talentat, mai mult decât un artist de geniu; Eminescu este un creator cu un puternic sentiment religios, asemenea unui Demiurg. În cărţile bisericeşti Eminescu a găsit filonul de aur al înţelepciunii pe care ca nimeni altul le-a prelucrat. Poetul nu concepea satul fără biserică şi fără clopot (vezi „Sara pe deal”). Iar în sonetul „Răsai asupra mea” ne minunăm de sublima şi dumnezeiasca chemare adresată Fecioarei Maria . Aceasta reprezintă una dintre culmile creaţiei eminesciene, fără egal:

 

 

Răsai asupra mea…

 

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

 

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

 

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

 

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele;

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! (1879)

 

De acelaşi extaz şi de aceeaşi sublimă încântare avem parte (re)citind o altă creaţie miraculoasă despre care marele învăţat de la Soveja scria ,,Nu putem ghici îndestul cum se vor fi rugând alte neamuri. Dar suntem încredinţaţi că Rugăciunea lui Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută şi de alte naţii şi, poate, de întreaga creştinătate, dacă un geniu muzical de felul lui Bach ori Beethoven îi va da o expresie potrivită cu armonia ei unică”7. Iar Dan C. Mihăilescu, exeget al poetului, scrie: „Iar când am descoperit Rugăciune şi Răsai asupra mea - care pentru mine compun împreună cea mai frumoasă poezie în limba română - am înmărmurit de extaz.”8

 

Rugăciune

 

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie:

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Şi pururea fecioară,

Marie!

 

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie! (1878)

 

Ca nimeni altul poetul zugrăveşte marile aspecte ale universului, mitul naşterii dar şi al morţii, darul divin al creaţiei dar şi „panorama deşertăciunilor” (Memento mori) sau „nirvanicul dor de stingere eternă” din „Rugăciunea unui dac”. „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / ... Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,”. Cu harul divin al creaţiei, oamenii talentaţi din muritori devin nemuritori, asemenea zeilor din Olimp. Dar pe lângă inspiraţie trebuie şi multă transpiraţie, numai astfel creaţiile lor din literatură, artă, ştiinţă, etc. îi fac pe oameni nemuritori. Este bine cunoscută exigenţa poetului faţă de forma finală a creaţiilor sale. Iată cum mulţumeşte poetul Demiurgului! ,,Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”, iar mai jos nirvanicul dor de stingere... „Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!”.

O culme a creaţiei lirice universale, din toate timpurile, este Luceafărul, capodoperă care se tipăreşte la Viena, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii „România Jună”. Luceafărul, Glossă, Odă în metru antic, Cu mine zilele-ţi adaogi sunt poeme ale maturităţii (1883) când autorul lor avea vârsta lui Iisus. La 33 de ani Hristos este răstignit pe cruce, iar luceafărul poeziei româneşti începe (din motive încă neelucidate) „stingerea eternă”, „somnul fără vise”, „drumul spre infinit”. Poeziile de mai sus (mai sunt şi altele) sunt poeme ale creaţiei filosofice: Homer, Virgiliu, Dante, Shakespeare. Goethe, Eminescu, sunt consideraţi şi poeţi filosofi. Oare nu-1 putem considera ca scriitor-filosof şi pe Lev Tolstoi? Putem să-l aşezăm pe titanul de la Iasnaia Poliana lângă Homer? Sau mai exact ,, Război şi pace” nu este o „Iliadă” modernă? ,, Fiecare cultură are într-un ceas al ei un «om deplin», un arhetip: Homer. Dante, Shakespeare - poate Cervantes - Goethe. La noi Eminescu... Acel ceas e irepetabil Nu vom mai avea un Eminescu. aşa cum nici culturile celelalte nu au mai avut un Dante, un Shakespeare, un Goethe... Doar Franţa nu are arhetip…”.9

Operele acestor titani (creaţii de excepţie) marcând înţelesuri adânci ale gândirii ating dimensiunile creaţiilor lirico-filosofice. Luceafărul constituie testamentul filosofic şi liric al poetului în care descoperim contrastele dintre iubire - suferinţă, dintre viaţă - moarte sau dintre eternitate - clipă. Alături de reflecţia profundă întâlnim emoţia puternică a patriarhului poeziei româneşti. Cu uşurinţă descoperim aici contradicţia dintre geniu (poetul) şi contemporanii săi între care trăieşte şi care nu-l pot înţelege. Este contrastul dintre vis (lumea ideală) şi realitatea pământeană (lumea reală). Hiperion este rodul a două puteri grandioase: „Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea”. Sau mai jos „Şi soarele e tatăl meu, / Iar noaptea-mi este mamă”. Poetul îi cere demiurgului o altă soartă: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...”. Iubirea (cel mai sublim sentiment omenesc) este prilej de suferinţe şi decepţii: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”. La mai puţin de trei luni de la apariţia Luceafărului, autorul (Sărmanul Dionis) este arestat de poliţie şi internat într-un ospiciu de la marginea balcanicei noastre capitale, în sanatoriul „Caritas” al doctorului Şuţu din str. Plantelor.

„De la poemele epice ample, în impecabile ritmuri clasice, susţinute de protagonişti precum cugetătorul (Scrisoarea I), omul de litere (Scrisoarea II), patriotul (Scrisoarea III), îndrăgostitul (Scrisoarea IV şi Scrisoarea V), ce dau glas idealului, absolutului moral şi estetic, vituperând totodată degradarea şi desfigurarea valorilor şi a moravurilor, până la nirvanicul dor de «stingere eternă» din Rugăciunea unui dac, nu-i decât un pas”10.

După ce a fost destituit din postul de director al Bibliotecii centrale din Iaşi, va fi numit, la l iulie 1875. la intervenţia lui Titu Maiorescu, revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui până la 6 iulie 1876. În această perioadă ia contact nemijlocit cu folclorul culegând intens material din nesecata bogăţie a creaţiei populare, din care s-a inspirat. Veniţi la putere în iunie 1876, liberalii îl vor demite şi din această funcţie. Până la 20 martie 1888 avem cinci guverne liberale succesive. Prim miniştri au fost fraţii Brătianu (în 4 guverne Ion C. Brătianu şi într-un guvern Dumitru C. Brătianu)11. Dar necazurile sfântului prea curat al versului românesc abia începuseră. De ziua Sfintei Maria (15 august 1876) moare mama sa, o femeie evlavioasă, care zilnic se ruga la biserica de lemn din Ipoteşti, construită la îndemnul său...

Şi ca ziarist Eminescu a fost la fel de genial. Această nobilă ocupaţie care cere onestitate, talent şi dăruire îi va aduce mult zbucium şi necazuri fără număr. De la „Curierul din Iaşi” (1876-1877) unde a intrat în conflict (oct. 1877) cu conducerea tipografiei, curând va ajunge în Bucureşti la „ Timpul” (1877-1883), oficiosul Partidului Conservator. Aici la „Timpul” munceşte din greu, devenind cel mai înrobit redactor. Între 1880-1882 este redactor şef, după care locul îi este luat de către noul şef de redacţie Grigore G. Păucescu, mult sub valoarea sa. Va fi marginalizat. Egoismul, invidia, micimea sufletească existau şi atunci la fel ca şi astăzi. La „Timpul” este coleg cu marele dramaturg I.L. Caragiale şi cu ardeleanul Slavici pe care-1 cunoştea de la Viena (colegi de studii). Din casa lui Slavici (Piaţa Amzei, nr. 6, unde locuia în gazdă) la cererea d-nei Catinca Slavici (n. Skoke)12, este ridicat de poliţie în ziua de 28 iunie 1883.Nici Slavici şi nici Maiorescu nu se găseau în ziua arestării în ţară.

Deşi munca la „Timpul” era epuizantă, această perioadă literară este cea mai productivă ca poet şi ca ziarist desăvârşit în slujba adevărului, întreaga activitate publicistică de la „Timpul” este cea politică şi din aceasta îşi face centrul existentei sale. Politica, cu aranjamentele ei de culise, perfide, înşelătoare îl va distruge, întrucât Eminescu era loial, juca (scria) cinstit. Este ştiut că în politică nu primează cinstea şi adevărul, ci doar interesele. Interesele celor din exteriorul ţării (ale Austro-Ungariei) şi ale celor din interiorul ţării. Aceste interese nu erau deloc de neglijat. Având un caracter desăvârşit, o cinste şi o loialitate exemplare, Eminescu îşi strică bunele raporturi chiar cu unii conservatori (Al. Lahovary). încearcă să scape de robia mentorului Titu Maiorescu (cel care-l îndepărtează de Veronica), fuge de oamenii din jur şi chiar de prietenii Slavici şi Caragiale. Deşi era de orientare conservator, Eminescu nu era deloc un învechit, un retrograd. În concepţia sa. progresul istoric era văzut într-o evoluţie lentă, în ani de stabilitate şi de pace. Pacea însemna progres, spre deosebire de „flagelul îngrozitor al războiului” (Ziua de mâine, din Publicistică). Iată ce scria la 1 ianuarie 1889 (anul nenorocirii sale) „Anul (1888. n.n.) trece fără mult folos pentru popoare, dar şi fără nenorociri şi calamităţi, căci binele suprem al păcii s-a păstrat - deşi cu multe sacrificii.”13

Cu doar doua zile înainte de a fi internat cu forţa în ospiciu, la 26 iunie 1883, ziaristul Eminescu mai scria: „După cum ne încredinţează foaia vieneză (Neue free presse) mai ales cei din Pesta sunt îndârjiţi, nu atât contra celor vorbite de d. Gradişteanu, ci contra discursului pronunţat la Iaşi de d. C.A. Rosetti, care a numit pe regele Carol «Rege al românilor»... Acum mărgăritarele d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii noştri tot atâtea genuflexiuni şi umile rugăciuni de iertare.”14 Într-un alt articol, publicat la 29 aprilie 1870, găsim un exemplu de demnitate naţională, care în Scrisoarea a III-a, prin modestia şi înţelepciunea (diplomaţia) lui Mircea cel Bătrân atinge apogeul. Iată cum scria despre cruzii oprimatori maghiari ai Transilvaniei care mistifică adevărul: „Să-i lăsăm dar de o parte pre aceşti oprimatori ai autonomiei Transilvaniei... cu torturile lor ca în Evul Mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi, ca să ne dea nimica; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim nimica...”15.

La 165 de ani de la naştere, Eminescu este mai actual ca oricând şi afirmăm, fără a greşi, că genialul poet şi publicist este mereu în actualitate. Să-i (re)citim opera şi să ne bucurăm, descoperind mereu noi înţelesuri, noi şi noi sclipiri de geniu. „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Şi-i străin în ţara lui”. În Doina găsim resentimentele poetului faţă de stările de lucruri din vremea sa, în timp ce puternicii zilei, aliaţi cu profitorii străini, beneficiază de aranjamente necinstite (oneroase) în detrimentul avuţiei naţionale, majoritatea populaţiei, truditorii acestor pământuri, sărăcesc toi mai mult, pe zi ce trece.

 

„De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşază pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

 

Numai umbra spinului,

La uşa creştinului,

Îşi descarcă ţara sânul,

Codrul - frate cu românul -

De săcure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!”

 

Oare astăzi mai poate cineva susţine că Eminescu nu este actual? Astăzi este mai actual ca oricând şi deloc „exasperant de învechit”, cum se afirmă de către unii...

Dacă Luceafărul se citeşte pentru prima dată acasă la Titu Maiorescu în limba germană (traducerea făcută de Mite Kremnitz, sora Clarei, soţia mentorului), în schimb Doina a fost citită la 5 iunie 1883, în casa lui Iacob Negruzzi din Iaşi, unde Eminescu venise pentru participarea la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. Ambele creaţii geniale au încântat auditoriul. Peste numai 23 de zile de când Doina egalează, fără însă a birui timpul (eternitatea), la 28 iunie 1883 (cea mai fatidică zi) autorul ei este arestat cu brutalitate (în forţă) şi internat la ospiciul bătrânului doctor Alexandru Suţu.

Din locuinţa lui Slavici (la intervenţia soţiei acestuia, d-na Sköke-Magyarosy. catolică feroce, ce dispreţuia ortodoxismul românesc) poetul ajunge la ospiciul Caritas. Aici va fi „tratat” cu mercur şi alte leacuri. Astfel, mintea „omului deplin al culturii române”, a celui care „reprezintă o adevărată religie a neamului românesc” (N. Iorga), va fi tulburată şi măcinată de tratamentul învechit al doctorului Şuţu. „Acesta din urmă nu a pus diagnosticul «depresie acută» decât la o săptămână după arestare, şi chiar şi atunci, pe un act de 5-6 rânduri, fără a preciza simptomele sau tratamentul.”16 Aşa începe declinul şi lichidarea „Geniului Pustiu”, care deranjase prin articolele sale pe mai marii zilei, atât din ţară cât mai ales pe cei din afara graniţelor.„Poporul român e «poporul Carpaţiilor», neamul care trăieşte pe ambele versante ale munţilor, ale acelor munţi, care au constituit oarecum graniţa între patru imperii apuse: Turcia, Austria, Rusia şi Germania. Pe aici a fost drumul tuturor năvălirilor” (jurnalistul francez Lucien Romier)17. „Sunt bine cunoscute strădaniile imperiului bicefal de a-şi menţine posesiunile folosind toate mijloacele posibile. Deviza lor era „divide et impera”.

Fiindcă opera lui M. Emineseu (proză, poezie, manuscrise) constituie EVANGHELIA neamului nostru, rugăm pe cel mai iubit fiu al urbei noastre, inginer Călin Andrei, primarul Câmpulungului (fiind omul faptelor şi un mare iubitor al istoriei) să preia iniţiativa dezvelirii unui bust al „poetului nepereche” în Grădina Publică. Numai astfel ne putem exprima admiraţia pentru această „icoana de iubire a neamului nostru” la care trebuie să ne închinăm cu toţii („români şi neromâni dar pământeni”).

Numeroşi oameni de cultură şi-au exprimat admiraţia faţă de genialul poet al nostru. Din numeroasele expresii, perle ale gândirii admiratorilor, am selectat doar câteva. Vom începe cu filosoful muşcelean Petre Ţuţea, despre care Emil Cioran spunea că „acest Sacrate al românilor este singurul geniu pe care l-am cunoscut în viaţă”. Acest geniu oratoric, născut în Botenii Muscelului, în clipele sale de exaltare afirma: „cea mai mare minune a lui Dumnezeu a fost aşezarea pe pământ a românilor”. În cele „321 de vorbe memorabile” ale celui care se mândrea cu „profesiunea de român” aflăm admiraţia sa despre poet. ,,Eminescu, despre care Iorga spunea       că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că reprezintă «ideea platonică de român», e românul absolut. L-am definit eu: sumă lirică de voievozi” (P. Ţuţea). „Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi (mare n.n.) român.” (Garabet Ibrăileanu). „Eminescu era darul Providenţei, dăruit nouă Românilor.” (Mitropolit Antonie Plămădeală). Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună.” (C-tin Noica). „Eminescu este evanghelistul nostru” (T. Arghezi). „EMINESCU este numele acestei ţări: ROMÂNIA este numele lui EMINESCU” (Nichita Stănescu). „Eminescu ilustrează paşii dialectici ai materiei în univer”. (Gabriel Ţepelea). „Eminescu este o revelaţie ce mângâie” (Rosa del Conte). „Eminescu mi se va părea un zeu tânăr, frumos şi blând” (Al. Vlahuţă). „Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu” (Nichifor Crainic). „Icoană de iubire la care să mă închin eu” (Veronica Micle). „Moldova este sfântă, îmi spuneau Ştefan şi Eminescu împreună” (Ioan Alexandru). „Pe acest pământ, aşa a fost să fie / Un dar pentru mulţimile-nşelate / Un Eminescu, imn şi poezie” (Dumitru Oniga). „ Eminescu era frumos, de o frumuseţe angelică” (Tudor Vianu). ,,Mihai Eminescu era o frumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o icoană veche” (I.L. Caragiale), „Mihai Eminescu este Oda Patriei, Psalmul Neamului şi Doina Naţiunii” (Gh. C. Nistoroiu), „Naţiunile îşi caută întăriri prin marile, lor spirite. Uniunea Europeană l-a asumat pe Beethoven, cu Oda Bucuriei. Noi pe Eminescu, drept sfânt protector. Românule apropie-te de Mihai Eminescu şi vei fi puternic... Este sfântul Naţiunii Române” (Copil Gh. Gavrilă). „Pentru mine Eminescu este de multă vreme un sfânt, şi. nu numai el. La vremea cuvenită, se va arata de la Dumnezeu şi aceasta!” (Calinic Argeşeanu - Episcopul Argeşului şi Muscelului. „Doina lui Eminescu - cea mai categorică Evanghelie politică a românismului.” (O. Goga). Şi Emil Cioran se întreba: „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar fi gelos?”. Iar Mircea Eliade consfinţea cu înţelepciunea caracteristică: „Cât timp va exista în lume un sigur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”. Marele istoric N. Iorga „luceafărul istoriografiei româneşti” atinge apogeul entuziasmului afirmând; „Pământul românesc a dat două mari celebrităţi, pe Zamolxe şi pe Eminescu” „Eminescu este afirmarea unităţii româneşti eterne, iar Doina lui Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.”

Considerat ca ultimul mare romantic clasic, îl mai putem considera pe Eminescu şi ca primul mare romantic modem. Veşnic ne vom pleca cu pietate, smerenie şi deosebită veneraţie fată de opera şi memoria lui Mihai Eminescu. Să-l (re)citim şi să ni-l amintim zilnic, fiindcă „cine se împărtăşeşte cu adevărat din roadele culturii şi ajunge la un real echilibru sufletesc, poate trăi deplin fericit, simţindu-se şi el o undă de armonie în nenumăratele ondulări ale veşniciei”18.

Eminescu a creat o operă de geniu într-o viaţă plină de nedreptăţi şi extrem de scurtă. Se va stinge din viaţă în sărăcie şi o mare suferinţă în ziua de joi 15 iunie 1889. În revista ,, Familia”, Iosif Vulcan scria: ,,Naţiunea mea îmbracă doliul! Literatura noastră jeleşte, iar poezia română plânge”. Biserica neamului l-a botezat, l-a spovedit, l-a împărtăşit şi l-a înmormântat. Sâmbătă 17 iunie 1889 corpul neînsufleţit al poetului era depus la biserica Sf. Gheorghe Nou. În după-amiaza aceleiaşi zile cortegiul funerar porni spre Cimitirul Bellu.

L-au însoţit numeroşi studenţi, prieteni şi gazetari în frunte cu primul ministru Lascăr Catargiu. M Kogălniceanu. Titu Maiorescu. Th. Rosseti. Aug. T. Laurian şi alţii. Dacă înmormântarea Reginei Victoria a fost descrisă de Galsworthy în „Forsyte Saga”, iar înmormântarea lui Victor Hugo a redat-o romancierul Barres, în schimb înmormântarea lui M. Eminescu nu a fost redată în vreo carte, deşi în convoiul mortuar „mergeau pe jos trei oameni aleşi să fie prim-miniştrii”19.

La 4 august, în acelaşi an se stingea din viaţă şi Veronica Micle într-o chilie de la mănăstirea Văratic, tot la 39 de ani. Şi. în finalul unui dialog liric, cândva, Eminescu ca o aducere aminte îi scria Veronicăi Micle: „Ce s-a ales din două vieţi? / O mină de cuvinte, / Cărora de-abia le-ar da un preţ, / Aducerile aminte!”. Să-i iubim opera şi să ne rugăm pentru Eminescu, acum şi mereu, în vecii vecilor...

Vă rugăm, de acum. să analizaţi d-voastră dragi cititori: „Vae soli”. Vai de cel singur, cum spune „Ecleziastul”. Dar. din păcate, nu este singur şi ne întrebăm cine şi de ce se vrea răul acestui popor, acestei ţări denumită şi „Grădina Maicii Domnului’’ (Papa Ioan Paul al II-lea - mai 1999). Mai întâlnim, încă. şi persoane de rea credinţă, necunoscători ai operei poetului, ca H. R. Patapievici, care contestă valoarea celui mai mare român din toate timpurile. Iată ce se afirmă despre poetul şi publicistul, un geniu de necontestat al întregii omeniri: „Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim din zona naţionalului...; „Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de învechit...”. „Interesant, el nu mai este, deoarece, tot ce este interesant în Eminescu e pur german... Eminescu credea în principii, era naţional, era german” (Vezi „România Libera’ din 15 ianuarie 2000). Semnatarul acestor rânduri este un nou locuitor (flotant) al urbei noastre, cu casă de vacantă în cartierul Mărcuşi. unde spre bucuria noastră mai soseşte şi Nicolae Manolescu. reprezentantul tării noastre la U.N.E.S.C.O. Şi, deşi preşedintele Uniunii Scriitorilor are o ocupaţie „dezonorantă - cârcotaş literar’ (Emil Cioran, „Caiete” vol. II) noi îl apreciem pentru opera sa bogată, veridică şi plină de înţelesuri. Dar să revenim la H. R. Patapievici. cel care denigrează şi, după părerea noastră, insultă într-un mod revoltător „un popor care, prin strămoşii săi, îşi are rădăcini de patru ori milenare...”20. Absolvent al Facultăţii de Fizică a Universităţii din Bucureşti, este publicist, scriitor şi filosof, dar care scrie şi istorie. Din păcate face cercetare istorică aducând grave jigniri românilor, umilind un popor întotdeauna paşnic, credincios, ospitalier şi extrem de tolerant şi care a avut vocaţia păcii. Noi, românii, nu am jinduit după alte teritorii dar din păcate, nu am fost capabili să ne păstrăm provinciile râvnite (cu lăcomie) de vecinii noştri. Fizicianul care este îmblânzitorul neutronilor, protonilor şi electronilor din circuitele electrice, nu-şi poate stăpâni şi neuronii din creierul sau, care o iau puţin cam razna. După atâta studiu filosofic domnul H. R. Patapievici încalcă „legea inimii”, alunecă şi cade în „nebunia prezumţiei” (Hegel, „Fenomenologia spiritului”), uitând sau făcându-se că uită că „filosofia a fost şi este, în primul rând înţelepciune: adică gând şi faptă cumpănite” (Constantin Rădulescu Motru în „Rolul educativ al filosofiei”). Cu stupoare şi revoltă iată ce citim în cartea „Politice”: „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, (cu greu hârtia suportă cuvântul) fără şira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut...”21. Ne oprim aici, fiindcă ni se face rău. Pentru a ne reveni, sărim fragmentele de ură şi dispreţ ale fizicianului-istoric, amintind doar o frântură din gândurile (reflecţiile) patriarhului de Ia Soveja: ,.De n-ar fi făcut poporul acesta pe faţa pământului nici o ispravă afară de cea mai frumoasă baladă, cea mai duioasă doină şi cea mai omenească exegeză a creştinismului şi tot s-ar cuveni să fie respectat şi îngrijit de toate Naţiunile Unite, ca o raritate a tuturor rarităţilor omenirii...”22. În ceea ce ne priveşte, ne străduim „a nu confunda patriotismul care (încă mai n.n.) este o virtute, cu istoria care este o ştiinţă” (Fustel de Coulange). Şi tot istoricul francez ne arată că: ,,Buna cunoaştere a istoriei ne uneşte, iar reaua cunoaştere a istoriei ne separă”. Şi filosoful Nae Ionescu (decedat fulgerător în nefericitul an 1940) despre care Emil Cioran ne spunea „Toţi românii care-au contat în viaţa mea: iată, Sorin Pavel, Ţuţea, ... şi cel mai mare dintre toţi, Nae Ionescu” (Caiete III. Humanitas, 2000, p.p. 115-116) ne arată undeva, citez din memorie - Atunci când îndrăzneşti să pui ordinea ta în casa altuia, rişti să ţi se arate uşa (N.L). Iar marele om de ştiinţă (de formaţie enciclopedică), autorul şi celor trei volume de „Cuvente den bătrâni” ne spune: „Cine se naşte transilvan, moldovean, muntean, basarabean, oltean etc. dar istoricul poate fi numai român prin simţământ şi trebuie să fie OM prin raţiune: provincialismul şi fanatismul ucid ştiinţa” (B. P. Haşdeu). Înţelepciunea cărturarului Haşdeu ne stăvileşte mânia şi durerea alinându-ne sufletul încercând sa înţelegem de ce un distins erudit caracterizează cu atâta asprime poporul şi ţara în care vieţuieşte.

Cu multă durere şi tristeţe îl rugăm pe distinsul cărturar, preşedinte al Institutului Cultural Român, să revadă opera poetului naţional, cât şi opera sa. care fără aprecieri denigratoare; poate deveni interesantă. Noi îl iertăm, fiindcă iertarea este o faptă creştinească. Dar cine-l contestă pe Eminescu şi cine denigrează istoria noastră loveşte în fibra naţională a românilor, a unuia dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi chiar dacă uneori ISTORIA ne-a umilit, în schimb CREDINŢA ne-a înălţat. Românii au o experienţă religioasă mult mai bogată şi profundă. Religia, tenacitatea şi înţelepciunea ne-au menţinut aici, „în calea tuturor răutăţilor”. Românii sunt oamenii cei mai toleranţi din Europa, iar neamul românesc este cel mai ospitalier din lume. Aceasta se datorează RÂVNEI RELIGIOASE, credinţei noastre strămoşeşti, caracteristici precumpănitoare şi de netăgăduit ale firii românilor.

Sufletul şi inima românilor au fost şi sunt legate pentru vecie de Carpaţi (uşor de străbătut prin trecători) şi de Dunăre (fluviu sfânt pentru geto-daci ca şi Gangele pentru indieni).

MIRACOLUL, ROMÂNESC, adică stăruinţa românilor în Carpaţi şi la Dunăre, nu este deloc o enigmă istorică (Gh. I. Brătianu). în timp ce vecinii noştri (unii sosiţi din stepele asiatice) au pierit temporar sau definitiv din istorie (deşi formau state bine închegate), stătuleţele româneşti îşi menţin fiinţa statală, pe căi diplomatice sau militare. „Iar românii s-au închinat prin tratate nu ca învinşi, ci ca învingători” umanistul italian Filippo Buonaccorsi.

Poporul român („un popor de ţărani”) „s-a născut creştin” şi nu a fost creştinat ca ceilalţi vecini ai noştri. Românii sunt mult mai vechi pe pământul (dintotdeauna al lor) decât bulgarii, sârbii, ucrainenii şi ruşii, creştinaţi la ordin, sau papistaşii (maghiarii) veniţi cu săbiile în mâini contra noastră la Posada, în 1330.

Încheiem, la fel cum am început, cu cuvintele omului politic, filosof şi scriitor Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.Hr.). „O timpuri!, O moravuri!”23 expresie a unei indignări îndreptăţite şi în acelaşi timp a îngrijorării cu care constatăm astăzi degradarea moravurilor, mai ales în rândul tinerilor. Marele orator, M.T: Cicero (asasinat la 7 decembrie 43 î.Hr.). ne-a lăsat o mărturisire de credinţă ce trebuie să ne fie poruncă sacră: „Istoria să nu-şi plece urechea la falsuri, nici să fie surdă la adevăr”. Sunt cuvintele unui „OM foarte învăţat, copile; foarte învăţat şi mare iubitor de patrie” (Octavian Augustus)24, „fără discuţie, cel dintâi, cel mai mare scriitor latin în toate genurile.” (Leopardi despre Cicero).

prof. Vintilă PURNICHI

 

Note

1 M. Eminescu. „Poezii”, Jurnalul naţional. Buc.. 2010, pag. 7. Următoarele citate vor fi redate din această lucrare.

2 Andrina Stiles, „Napoleon, Franţa şi Europa”, Ed. AII, 1993, pag. 2

3 D. Puric „Cine suntem” Ed. Piatytera. Bucureşti, 2008, pag. 49-50

4 Emil Cioran, „Schimbarea la faţă a României”, Ed. Humanitas, 1993, pag. 105

5 Voltaire. „Candidsau optimismul” Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1969, pag. 118.

*SOVEJA - localitate din vechiul ţinut al Putnei (azi în judeţul Vrancea) formată (din două sate Rucăr si Dragosloveni) la începutul sec. al XVII (1610 - 1611) din „Mocanii” (N. Iorga) sosiţi din cele două localităţi ale Muscelului: Rucăr şi Dragoslavele.

6 Călin Cernăianu „Recurs Eminescu - Suprimarea gazetarului” Ed. „Semnele timpului”, Tamaşi, 2000 (356 de pagini). Mai nou G. Roncea „Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere” în ,, Curentul” din 19, 20, 21, ianuarie 2009.

7 S. Mehedinţi „Creştinismul românesc”, Fundaţia Anastasia, 1995, pag. 146

8 M. Eminescu, op. cit. pag 21

9 Constantin Noica, „Carte de înţelepciune”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 92

10 Geo Vasile, „100 cei mai mari scriitori români”, Ed. II, S.C: TIPARG S.A., Piteşti, pag. 77

11 I. Mamina, I. Bulei, „ Guverne si guvernanţi”, Ed. Silex. Buc., 1994 pag. 42-62.

12 C. Cernăianu, op. cit. pac. 28-29.

13 Ziua de mâine, articol în M. Eminescu „Publicistică”. Chişinău, 1990. pag. 508.

14 Op. cit. pag. 498, articolul „Austria şi Guvernul nostru”.

15 Op. cit. articolul „Echilibrul”, pag. 12.

16 C. Cernăianu, op. cit., pag. 65

17 M. Ratea, „La răspântia imperiilor noastre” în „Fenomenul românesc”, Ed. Albatros. Bucureşti. 1997. p. 212

18 S. Mehedinţi, „Civilizaţii şi cultură” Ed. Trei, Bucureşti, !999, p. 347

19 C-tin Noica. Introducere la miracolul eminescian’”, Ed. Humanitas. Buc.. 2003. p. 387.

20 N. Iorga, ..Originea, firea si destinul neamului românesc”, Enciclopedia României, voi. I. Bucureşti, 1938, p. 4.

21 H. R. Patapievici, „Politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 63.

22 S. Mehedinţi, „Cultură si civilizaţie”, Ed. Trei, Bucureşti, 1999, p. 308.

23  M.T. Cicero, „Catilinam”, I, p. 1

24 M.T. Cicero, „Filipice – Discurs împotriva lui Marcus Antoinius”, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, p. XXXIII, introducerea lui G. Guţu.