România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Munţii Daciei – leagănul unei civilizaţii milenare – astăzi

 

În Carpaţii României, care reprezintă partea de înaltă consistenţă a munţilor vechii Dacii, inclusiv Munţii Apuseni, se regăsesc astăzi, în deceniul al 2-lea al celui de al III-lea mileniu, cele mai reprezentative vestigii ale unei mari civilizaţii multimilenare ”de tip montan” – despre care Herodot spunea: ”Dacii sunt lipiţi de munţi”.

Populaţia trăitoare în munţi nu s-a aşezat aici doar încântată de măreţia şi frumuseţea peisagiilor, ci mai ales pentru a-şi asigura supravieţuirea – în diferite etape ale istoriei.

În cei peste 1000 de ani de presiune a migraţiei asiatice – populaţia a fost mereu nevoită să-şi părăsească zonele mai prielnice, din câmpii şi colinare şi să se refugieze în reduta de apărare reprezentată de munţi, părăsindu-şi ogoarele şi aşezările – victime sigure ale migranţilor – care se deplasau ciclic, în perioadele calde ale anului, când îşi putea asigura ”combustibilul” pentru mijlocul unic de transport: calul, prin vegetaţia erbacee.

Dacii munteni, îşi bazau existenţa pe creşterea animalelor – în special pe specia ovină, de rasă ”Ţurcană” şi mai puţin pe bovine, între care mai ales rasa ”Mocăniţa”, animale rezistente la condiţiile aspre din munţi şi cu mare capacitate de deplasare – dar cu producţii mai mici de lapte şi carne .

Animalele domestice le-au furnizat dacilor hrană proteică consistentă, atât de necesară în condiţii montane (dar şi îmbrăcăminte şi mijloace de transport). Natura montană le-a oferit combustibil, fructe, vânat, apă, peşte şi chiar energie  (morile, mangalul, ş.a.), materiale de construcţii. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor şi puteau reveni după trecerea acestora, pentru a-şi cultiva pământurile şi a-şi asigura mai ales cerealele, dar această formă de viaţă era nesigură şi plină de riscuri, sub hazardul de a se afla sau nu pe traseul migraţiilor hoardelor.

Însă stabilirea în formă permanentă şi masivă în munţi, cu vărat şi iernat şi crearea de cătune şi sate – răspândite pe teritorii vaste s-a împiedicat de condiţiile prea grele de climă, pe timp de iarnă, aspect ce a influenţat apariţia transhumanţei cu oile – spre zone mai calde, unde se putea asigura furajarea animalelor şi în sezonul rece, drumurile transhumanţei mergând spre Est – în Dobrogea şi mult dincolo, spre câmpiile Asiei, existând comunităţi de limbă română (dacă) până în Banglades, iar înspre Vest, transhumanţa, mai puţin masivă, a înaintat până în Alpii Italiei, Elveţiei şi spre Pirinei, unde se mai întâlnesc vechi vestigii cum sunt ladinii italieni, elementele comune fiind date de limbă (stână, brânză, ş.a.), de obiceiuri şi chiar de rasa de oi ”Ţurcană”.

Un moment crucial al sporirii majore a capacităţii de locuire permanentă în munţii Daciei l-a reprezentat o inovaţie tehnică: apariţia coasei, ca unealtă principală care a permis recoltarea ierbii de pe pantele munţilor şi asigurarea fânului – pentru iernatul animalelor. Astfel, prin păşunat – vara şi fânuri-iarna, viaţa stabilă în munţi, în toate sezoanele a devenit posibilă. Stabilitatea a atras după sine ameliorarea raselor de animale şi a florei naturale, furajere, multiflorală, graţie îngrăşămintelor organice. Astfel – dacii, generaţie după generaţie, au intrat într-o relaţie decentă cu natura montană, asigurând ”târlirea”, metru cu metru şi an de an, a păşunilor şi fâneţelor, moştenire de maximă importanţă economică până în zilele noastre. Graţie îngrăşămintelor organice – s-a ajuns la un polimorfism floral furajer de înaltă calitate, cu plante de cea mai înaltă valoare – precum trifoiurile, cu un ”buchet” de plante medicinale şi de săruri minerale, care împreună cu apa şi aerul, nepoluate, conferă o calitate superioară laptelui şi cărnii, ”produse montane” – care devine tot mai rară în sec. XXI – când sistemele de producţie agricolă şi de creştere industrială a animalelor, chimizarea intensivă, au adus mari riscuri sanitare în alimentaţia umană cu efecte riscante şi asupra mediului.

Este evident că influenţele alogene s-au manifestat şi asupra populaţiei dacice din munţi, însă aici cu mult mai puţina intensitate, fiind cunoscut faptul că o mare parte a comunităţilor montane erau societăţi ”închise” pentru factori neautohtoni, fenomen asociat în special cu dificultatea obţinerii de hrană pentru trai. Şi în epoca modernă, în sec. XX şi astăzi, rareori se constată intenţia de a se stabili la munte a unor agricultori din zonele ”de jos”, aceştia neposedând ”ştiinţa” agro-zootehniei de tip montan şi neacceptând eforturile fizice intense, inevitabile. Invers, cazurile transhumării muntenilor spre zonele fertile, sunt mult mai des întâlnite. Este de consemnat faptul că rezistenţa la efort a muntenilor se datorează şi unei cantităţi mai mari de homoglobină în sânge, ca factor de adaptare la aerul bogat în oxigen, dar rarefiat – spre altitudine.

Comunităţi dacicie mai puţin atinse de influenţa altor gene, se regăsesc şi astăzi, tot în munţi, ca reminescenţe încă solide a unei străvechi civilizaţii. Din Maramureş şi Bucovina până în Valea Jiului, Depresiunea Petroşanului, Ţara Haţegului, Ţara Dornelor, Ţara Oaşului, în munţii Banatului şi Munţii Apuseni, în munţii Vrancei şi Neamţului, urmaşii dacici sunt mai prezenţi, aducând cu ei valori tradiţionale, economice, culturale şi spirituale – inestimabile.

Cele peste 3.560 sate montane din Carpaţii României, miile de cătune izolate, rezistă cu greu tot mai slăbite, la ”invazia” lumii moderne, cu unele avantaje, dar cu prea multe dezavantaje economice, mai ales pentru generaţiile tinere.

Viaţa socială a comunităţilor pastorale din Carpaţii Meridionali şi din alte numeroase masive montane – în forme familiale sau obsteşti s-a manifestat, tradiţional, prin ”nedei” şi ”târguri de ţară”. De exemplu – în Depresiunea Petroşanilor denumită şi ”ţara momârlanilor” păstoritul reprezintă esenţa civilizaţiei lor tradiţionale, stâna şi baciul reprezentând elemente fundamentale – încă neînvinse.

Ţara Haţegului, Ţara Dornelor, Ţara Oaşului – sunt alte exemple de persistenţă, îndârjită, a unei populaţii cu genă dacică, care luptă din răsputeri pentru nestingere, chiar dacă fenomenul se petrece în afara conştientului.

Amploarea ocupaţiei de crescători de animale o putem exemplifica: o singură comună, din Marginea Sibiului, Răşinari, deţinea în sec. 18 peste un milion de oi…

Perioada regimului comunist a trecut peste munteni sub ameninţarea permanentă cu colectivizarea, întrucât Carpaţii României, cu rare excepţii, nu au fost colectivizaţi. Deşi principalele produse – laptele, carnea, lâna, pieile, erau foarte slab plătite de către statul dictatorial, faptul că existau locuri de muncă – mai ales în sectoarele de muncă grea, în sferele minieră, forestieră, construcţii şi alte industrii care asigurau un salariu şi o pensie de bătrâneţe, alte forme de protecţie socială, ca energia, combustibilul, medicamentele, ieftine – toate acestea au moderat migraţia tineretului agricol montan spre oraşe şi au permis muntenilor, cu familiile lor, să-şi menţină spiritul de proprietate, să-şi păstreze valori tradiţionale, economice şi culturale şi să se menţină satele populate. Este esenţial faptul că, fiind nu doar interesaţi ci obligaţi să crească animale, acestea au furnizat un volum important de îngrăşăminte organice graţie cărora s-a menţinut valoroasa polifloră naturală a păşunilor şi fâneţelor – factor economic esenţial.

Din bunele practici dacice privind păstoritul putem exemplifica. Astfel, pe Valea Sebeşului din judeţul Alba, încă rezistă un sistem excelent de păstorit cu pendulare scurtă: jos, în sat – fâneţele; la altitudinea de 6-800 m, prima treaptă de păşunat – otava de primăvară, ”zona ocoalelor” – adevărate gospodării, cu saivane şi locuinţe. După epuizarea ierbii, turmele pleacă sus, la muntele lui Pătru, pentru vărat, până la 14 septembrie, la ”ziua crucii”. Între timp, în zona ocoalelor a crescut iarba şi s-a recoltat fânul, apărând deja otava de toamnă, care va fi păşunată, iar turmele vor rămâne şi iarna, până la epuizarea fânului şi la fătarea mieilor. Abia apoi turmele coboară jos, în sat, unde două recolte de fân vor asigura iernatul animalelor. Dacă vom merge la Hunedoara, la Ghelari, de la daci ne-a rămas un alt sistem judicios de valorificare a munţilor: un an, un munte se păşunează cu animalele satului – asigurându-se astfel îngrăşămintele organice, în timp ce pe al doilea munte se recoltează fânul pentru iernat. În anul următor vine rândul acestui munte să fie păşunat şi îngrăşat organic – primul munte asigurând fânul.

O formă judicioasă şi ieftină de rezolvare a unei probleme economice, prin cooperare.

Cercetând, descoperim mari vestigii ale moşteniri dacice, în sate sau cătune mai izolate de restul lumii.

 

Situaţia astăzi

După 1989, ţăranii de munte, între care regăsim urmaşi dintre cei mai autentici ai dacilor, s-au trezit subit într-o altfel de lume, care le-a adus libertăţi şi le-a garantat proprietatea, i-a scos de sub ameninţarea colectivizării – le-a restituit păduri şi terenuri agricole.

Dar simultan, s-au pierdut marea majoritate a locurilor de muncă, au dispărut elemente de protecţie socială şi au crescut vertiginos preţurile în mai toate sensurile. Oameni tineri, rămân fără locul de muncă, fără nădejdea unei pensii de bătrâneţe, se întorc în sânul familiei, cu o medie de 4,5 ha. teren agricol, de slabă calitate. Se intră într-o zonă riscantă – de sărăcire. Capitalismul de tip sălbatic, care s-a instalat cu repeziciune, a acaparat industriile alimentare şi a trecut la o politică de monopol, dictând preţurile la lapte şi carne – declanşându-se un adevărat jaf, sub protecţia liberalismului – laptele ajungând la 0,50-0,60 lei/litru, iar carnea de tineret taurin, la 10 lei/kg. viu – adică <~1,2 euro, în timp ce pe piaţa europeană – preţul este de 3,6 euro/kg. viu, iar locurile de muncă, nou create, sunt foarte puţine.

În plus, a venit şi catastrofa trecerii în derizoriu a lânii, care a demobilizat creşterea oilor – efectivele reducându-se în scurt timp la jumătate, iar în unele zone până la cca. 10%. Scad dramatic şi efectivele de boine, cu peste 50%.

Implicit, se reduce drastic şi volumul îngrăşămintelor organice – care conduce la degradarea calitativă a florei pajiştilor naturale, apărând fenomenul de ”resălbăticire”.

Prin consecinţă, turismul agricol din cele peste 3.560 sate montane – are în faţă spectrul sărăciei şi nu-şi mai întrezăreşte un viitor rezonabil, apărând o puternică tendinţă de abandon agricol şi de migraţie spre oraşe.

Dar oraşele, prin disoluţia industrială, şi-au pierdut ele însele capacitatea de absorbţie a forţei de muncă din rural.

Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, a determinat un adevărat ”bum” al migrării şi primii care pleacă vor fi agricultorii din munţi – adică cea mai reprezentativă genă dacică a neamului românesc – cu diferite stări de diluţie.

Patronii industriilor alimentare îşi menţin politica preţurilor cu sumare cosmetizări. Subvenţiile apărute – sunt mult sub cota necesară rentabilizării şi reîncurajării creşterii animalelor, ca economie de bază.

Ameliorările din infrastructuri şi transporturi sunt bine venite dar nu aduc bani pentru existenţă, în familiile de crescători de animale.

Migraţia tineretului montan şi abandonul agricol va lua proporţii de amploare – apărând marele risc al depopulării Carpaţilor României.

Profitând de ”climatul” de toleranţă instalat în sectorul silvic şi de jaful asupra pădurilor montane, din motive de supravieţuire însă şi de îmbogăţire rapidă, agricultorii montani – participă şi ei la tăierea pădurilor, mai puţin agresiv şi adeseori salvator. 

Marginalizaţi şi nesolidari, neglijaţi sau împiedicaţi să se poată organiza în asociaţii cooperatiste de valorificare a produselor agroalimentare, descurajarea a luat proporţii, dispărând deja sute de cătune sau chiar sate întregi, rămase cu bătrânii din ce în ce mai bătrâni.

Depopularea Carpaţilor României de elementele cele mai valoroase sub aspect economic, social, cultural şi spiritual este unul dintre cele mai grave fenomene ce i se poate întâmpla.

Iniţiative pentru atenuarea acestei catastrofe economic-sociale au existat, dar au fost sistematic nealimentate şi chiar sabotate, de interese economice sau de altă natură.

Ca exemplu, instituţia specializată pentru specificul ruralului montan, Agenţia Zonei Montane, a fost desfiinţată şi reînfiinţată (prin demersul unor conştiinţe înalte care se regăsesc în conducerea Forumului Montan din România) de 4 ori în 24 de ani!

Cauzele se regăsesc în primul rând în interesele economice, ale deţinătorilor industriilor laptelui şi cărnii, iar starea generală de lipsă de cunoaştere, de competenţă, privind specificitatea agriculturii şi vieţii rurale, montane, în trendul care a vizat peste 20 de ani susţinere cu predilecţie a fermelor mari, de la câmpie-deal, în interesele unor companii naţionale sau multinaţionale pentru exploatarea lemnului şi altor resurse şi nu în ultimul rând în obtuzitatea şi lipsa de responsabilitate a unei prea mari părţi din clasa politică.

Un exemplu prin care s-au influenţat extrem de negativ fermele familiale montane, în general mici, îl constituie modul în care Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a aplicat după 2007, acordarea subvenţiilor pentru ovine.

Deşi recomandările UE permit subvenţii pe cap de ovină, de la 10 capete în sus, MADR a decis să acorde subvenţii de la 50 ovine. În acest mod – s-a descurajat, radical, ferma mică, familială, rezultanta fiind o scădere rapidă cu peste un milion de oi şi cu grav efect social, deoarece cele 10-20 oi deţinute tradiţional asigurau o hrană de bază pentru ţărani, pentru familii, pentru copii… Paradoxal, acest sistem se menţine şi pentru perioada 2014-2020. Întâmplător sau nu, acest joc al puterii are consecinţe grave, accelerând depopularea montană. Şi se întâmplă tocmai când la nivel mondial s-a schimbat orientarea spre fermele mijlocii şi mici, ONU declarând anul 2014 ca ”An al fermei familiale”… Cu astfel de fenomene şi anomalii succesive, întrebarea devine ”quo-vadis?”

În 24 ani de capitalism ”de tranziţie”, prin eforturile mai mult individuale sau cu colaborări externe, s-au făcut unele progrese – în domeniul legislativ, avem o Lege a Muntelui şi o ”Strategie de dezvoltare durabilă a zonei montane”, unele eforturi în cercetare şi formare profesională şi există şi obiective-”pilot” realizate.

Ne aflăm numai sub influenţa intereselor interne şi iresponsabilităţii politice sau depopularea Carpaţilor face parte din strategii răbdătoare din sfera geo-politicii a unor interese care ne-ar dori îngenuncheiaţi ca ţară şi ca popor?

O conştientizare intensă şi o solidarizare generală pentru protejarea valorilor munţilor României (economice, sociale şi culturale) este urgent necesară.

România ar trebui să profite de schimbarea trendului mondial dinspre marile ferme spre fermele de familie, mijlocii şi mai mici – caracteristice pentru zonele de munte. Regulamentele UE din 2012 şi 2014 – au oficilizat ”produsul montan” de înaltă calitate, cu precizarea că plus-valoarea să revină producătorilor însăşi, fapt ce poate fi realizat prin crearea formelor asociativ-cooperatiste cu dotare industrială, la nivel de ”bioarii tradiţionale”.

Faptul că, sub presiunea societăţii civile, s-au reînfiinţat, prin Legea nr. 139/2014, Agenţia Zonei Montane şi Centrul de Formare şi Inovaţii pentru Dezvoltare în Carpaţi – Vatra Dornei, faptul că Academia Română a creat un Centru de Economie Montană – cu fonduri europene – iar în 2014 a apărut şi un Memorandum privind Orientările strategice de dezvoltare durabilă în Carpaţii României – sunt de salutat.

Dar România are nevoie de o adevărată ”politică montană”, constructivă şi eficientă, de consens politic pluripartinic pentru programe multianuale, pentru salvgardarea unei mari economii naţionale şi a Uniunii Europene şi pentru combaterea sărăciei şi mai ales a depopulării Carpaţilor româneşti.

O problemă majoră a anilor următori devine aplicarea unui complex de măsuri reparatorii, stimulative şi eficiente, care să oprească devalizarea pădurilor şi descurajarea creşterii animalelor, pentru oprirea depopulării Carpaţilor României şi inhabitarea munţilor, satelor şi cătunelor, cu oameni de munte, în primul rând cu producători – crescători de animale – din celula de bază ”ferma familială”-montană, modernizată dar şi păstrătoare a valorilor tradiţionale, economice, culturale şi spirituale, continuându-se astfel o civilizaţie montană-carpatică, multimilenară.

Prof.univ.dr.h.c. Radu REY

Membru Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice

Preşedinte – Forumul Montan din România