Răscoala lui Horea

Ca “nobilime şi iobăgie să nu mai fie”

Motto: “Ce e rău în robie nu e atâta robia, rău îi că dacă trece prea multă vreme omu se învaă cu ea; cu robia, cu frica, cu supunerea, cu săru`mâna, să fie batjocorit şi să nu-i mai pese, se învaţă ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită c-o şi ştiut zbura oarecândva, sau se teme să nu afle stăpânul că n-o uitat să zboare. Numai că amu cu voie de la împărat ori ba, am învăţat că se poate!” (replică a personajului Vasile Ursu Nicula zis Horea, în filmul Horea, realizat în 1984)

Când vorbim de Răscoala lui Horea nu putem avea în faţă decât imaginea unui popor îngenunchiat care încerca să se ridice, un popor iobăgit care, supus muncii şi taxelor, la discreţia statului austriac şi a unei nobilimi ahtiată după putere, era dornic de descătuşare, un popor care simţea tot mai acut nevoia schimbării în condiţiile în care pământul cultivabil era tot mai puţin (datorită răpirilor de pământuri, de păşuni şi păduri) iar robota era tot mai mare, când relaţia ţăran-moşier devenise mai complicată şi mult tensionată, iar poziţia suveranului de la Viena era în favoarea unei schimbări care să-i consolideze poziţia şi să salveze imperiul.

Documentaţia întinsă pe care David Prodan a parcurs-o pentru a scrie Răscoala lui Horea demonstrează fără echivoc caracterul “întru totul ţărănesc al răscoalei” care “nici prin cauze, nici prin desfăşurare, nici prin organizare şi nici prin ţeluri, nici prin mentalitate nu a depăşit marginile a ceea ce se numeşte ţărănesc.“ Pentru că Răscoala a fost prea puţin o acţiune programatică, preconcepută (singurul act program fiind ultimatul pe care ţăranii iobagi transilvăneni l-au adresat nobilimii în timpul asediului Cetăţii Devei1 în momentul biruinţei), cât, mai ales, o ridicare la luptă a maselor ţărăneşti hotărâte să dărâme o lume nedreaptă pentru a se elibera, ca “nobilime şi iobăgie să nu mai fie” (după cum se precizează ulterior în acest act).

În condiţiile creşterii decalajului economico-social dintre structurile noi, capitaliste, din vestul european şi cele feudale din restul Europei, statul absolutist luminat (reprezentat de Iosif al II-lea, Frederic al II-lea, Ecaterina a II-a) a încercat să-şi întărească baza economică prin creşterea randamentului muncii ţăranilor, reglementând prestaţiile iobăgeşti şi prevenind unele dintre multele abuzuri ale nobilimii care şi ea “trăgea de funie pe pielea iobagului”2. Nu era vorba de o luptă a monarhului cu nobilimea şi nici de o încurajare directă a ţărănimii la revoltă din partea acestuia ci, mai degrabă, de o abordare nouă a problematicii ţărăneşti de către suveran în scopul asigurării creşterii veniturilor în vistieria imperiului.

Chiar dacă Certa Puncta (1769), a Mariei Tereza, nu a pus baze noi vieţii iobagilor din Transilvania, documentul a declanşat procesul reglementării taxelor urbariale trezind oprobiul şi rezistenţa nobilimii maghiare. De aici convingerea fermă a iobăgimii transilvănene că suveranul voia să îmbunătăţească viaţa supuşilor săi dar nobilimea se opunea. De aici şi valul petiţiilor şi al reclamaţiilor iobăgimii către autorităţile locale şi centrale. Călătoriile lui Iosif al II-lea în cuprinsul imperiului în 1773 şi 1783, contactul direct al acestuia cu delegaţii ţăranilor nemulţumiţi au dat naştere şi mitului ”bunului împărat” şi au accentuat antipatia iobăgimii faţă de moşier. În Transilvania, unde majoritatea iobăgimii o constituiau românii iar maghiarii reprezentau clasa dominantă, tensiunile erau cu atât mai mari. Patentele imperiale ale lui Iosif al II-lea, ajuns la putere în 1780, controversele dintre Curte şi Stări cu privire la reglementarea taxelor urbariale au generat, în cele din urmă, în Transilvania, izbucnirea revoltei iobagilor.

În 1773, ţăranii din jurul Panticeului au atacat şi devastat conacul contelui Inczédi pentru afirmaţia acestuia că “împăratul le cântă în strună românilor”. Contele a fost silit de ţărani să jure credinţă împăratului. În 1775, la poalele Meseşului, din pricina robotei tot mai mari s-au răsculat câteva sate româneşti. În Zarand, Bihor şi Banat, haiducia a înflorit. În 1778 au avut loc tulburări şi-n Apuseni. Semne ameninţătoare au fost şi-n secuime, în scaunul Odorhei, unde iobagii secui din Jacodu, Veţca, Bordoşiu, Cibu, Sălaşuri şi Dumitreni au cerut aplicarea decretelor imperiale în privinţa prestaţiilor iobăgeşti trimiţându-l pe Ferencz Balás cu petiţie, în acest sens, la Guberniul din Sibiu şi în capitala imperiului. Pretutindeni în Transilvania, iobagii români, saşi şi secui voiau diminuarea obligaţiilor motivând că şi împăratul voia asta.

În Apuseni, unde cea mai grea situaţie o aveau moţii, în condiţiile unui minerit reorganizat pe domeniile Zlatnei, unde minerii erau obligaţi la munci nesfârşite şi prost plătite, pe fondul restricţiilor de tot felul3, sub pavăza unei naturi ocrotitoare, în împrejurările unei mai mari libertăţi de mişcare “la o iobăgime, prin natura sarcinilor ei, mult mai sedusă de perspectiva emancipării, nesecătuită cu totul de simţul libertăţii şi de exerciţiul ei”4, izbucneşte revolta odată cu incidentul de la Câmpeni, din 24 mai 1782. Arendaşilor armeni, care săvârşeau numeroase abuzuri, le-au fost vărsate de către localnici buţile cu băutură. Incidentul s-a încheiat cu o condamnare la moarte a celor implicaţi, cu întemniţarea altora şi cu plata pagubelor. Totul a generat noi agitaţii şi, pentru a patra oară, reprezentanţii moţilor, în frunte cu Horea, au luat calea Vienei pentru a-şi cere drepturile. Întors acasă, Horea a reluat intervenţiile la forurile locale şi la Sibiu unde a constatat că plângerile anterioare ale ţăranilor au rămas fără rezultat.

Practic, în acest timp, în Transilvania, lupta de emancipare a românilor s-a desfăşurat pe două planuri, primul, al intelectualităţii, pornind de la naţional, o cale revendicativă, reformistă, şi al doilea, al ţărănimii, pornind de la social, o cale vindicativă, revoluţionară. Intelectualii români transilvăneni doreau, mai ales, afirmarea românilor ca naţiune politică, în timp ce ţăranii iobagi luptau pentru desfiinţarea iobăgiei. Suntem în prezenţa a două faţete ale aceluiaşi corp, care se vor reîntregi pentru a se contopi în veacul al XIX-lea, în timpul revoluţiei paşoptiste.

Mobilizarea sub porunca împăratului, nesocotită de nobili, a alimentat revolta ţăranilor iobagi. Însinuările tardive ale unor influenţe ale francmasoneriei în răscoală, sub forma unei Frăţii de Cruce care ar fi susţinut-o, după David Prodan sunt neverosimile dar demonstrează amploarea şi importanţa revoltei. Au existat, desigur, intelectuali transilvăneni francmasoni, precum Samuil Martzi, Alexandru Chendi, Ioan Piuariu Molnar, Dimitrie Eustatievici, Iosif Adamovici, Ioan Popovici din Hondol, Iosif Meheşi etc., care au încercat să-i sfătuiască pe ţărani, scriindu-le chiar zapisurile, dar aceştia nu au generat ori influenţat răscoala, care s-a propagat din sat în sat pe un fond de nemulţumire generală, amplificată şi de afirmaţia lui Horea că totul e sub oblăduirea suveranului. Amestecurile străine, dacă au fost, nu au putut fi decât periferice şi nu esenţiale5. Răscoala nu a avut nimic ocult, nimic provocat ori regizat, nimic ţărăneşte inexplicabil. Anularea conscripţiei şi măsurile drastic luate împotriva iobagilor care, dornici să scape de iobăgie, au luat cu asalt centrele de înscriere de la Alba Iulia, refuzând sarcinile iobăgeşti, au sporit nemulţumirile şi frământările acestora. Adunaţi la Brad, în 28 octombrie 1784, la îndemnul lui Crişan (Marcu Giurgiu), moţii au revenit la Mestecăn în 31 octombrie. Cele câteva sute de ţărani adunaţi aici din Zarand şi de prin părţile Abrudului au pornit spre Alba Iulia pentru a primi arme şi pentru a se uni cu ţăranii veniţi de pe Mureş. La Curechiu au fost atacaţi de către autorităţi. După dezarmarea soldaţilor, răscoala a izbucnit cu putere şi s-a răspândit rapid în Zarand, Hunedoara, Munţii Abrudului, comitatul Aradului, în zona Sibiului şi în Haţeg. După jurământul din munţi, sub conducerea celor trei lideri ai lor (Horea, Cloşca şi Crişan), răsculaţii, sprijiniţi de mineri, au ocupat Câmpeniul, Abrudul, Roşia, Zlatna. Nobilii s-au refugiat în cetăţile Devei, Clujului, Aradului, Hunedoarei, Oradiei, pe măsură ce răscoala a cuprins noi teritorii. Iobagilor români li s-au alăturat lucrătorii din mine, precum şi iobagi saşi şi maghiari atunci când răscoala a ajuns şi în părţile Turzii şi ale Clujului, ori în zona Târnavelor.

Ultimatumul pe care răsculaţii iobagi l-au adresat la 11 noiembrie 1784 nobililor ascunşi în Cetatea Devei, în numele lui Horea, sintetizează programul răscoalei: “Nobilul comitat împreună cu toţi stăpânii de moşii şi cu toată seminţia lor să jure pe cruce. Nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni de moşii să-şi părăsească odată pentru totdeauna moşiile. Şi să plătească dare ca şi poporul de rând. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înălţatul împărat.”

Răscoala a fost în fondul ei socială, fundamentată pe o viziune simplă, radicală, fără echivoc, revoluţionară. S-a dorit restructurarea din temelii a raporturilor feudale. Răscoala a ţintit la ridicarea întregii iobăgimi, dar a fost făcută mai ales de românii iobagi majoritari. De aici şi implicaţiile ei adânci naţionale, aspect exacerbat de nobilimea maghiară care i-a negat caracterul social proclamând răscoala ca fiind exclusiv naţională, născută din “firea duşmănoasă a românilor, din ura lor înnăscută faţă de nobili şi unguri, faţă de religiile lor recepte.”6 

Înspăimântate, oficialităţile Transilvaniei, pentru a câştiga timpul necesar pregătirii represiunii, au încheiat trei armistiţii cu răsculaţii, la Tibru, Valea Bradului şi Sălciua, obţinând prin promisiuni împrăştierea taberei iobăgeşti. Sub impactul nerespectării promisiunilor, iobagii au reluat lupta cu şi mai multă înverşunare. Satele s-au răsculat unele pe altele. Confruntări cu armata au avut loc la Brad, Râmeţi, Lupşa. Biruitori, iniţial, iobagii au respins amnistia promisă în numele împăratului. Însă, în urma înfrângerii suferite la Mihăileni, Horea a hotărât încetarea luptelor, retrăgându-se-n munţi împreună cu câţiva apropiaţi, plănuind o nouă ridicare la luptă în primăvara anului următor.

Represiunea nobilimii n-a cunoscut margini. Pe un asemenea fond, şi în condiţiile recompensei de 300 de galbeni care s-a pus pe capul lui Horea, pădurarul Anton Melzer i-a trădat pe liderii răsculaţilor. La 27 decembrie 1784 Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scorucet din Munţii Gilăului iar Crişan, o lună mai târziu. Închişi la Alba Iulia, supuşi anchetei şi brutalităţilor de tot felul, cei trei au fost condamnaţi la moarte prin frângerea pe roată, Crişan preferând să-şi pună singur capăt zilelor, Horea şi Cloşca fiind martirizaţi, zdrobiţi cu roata la 28 februarie 1785 pe platoul La Furci, în prezenţa a peste 6000 de oameni. Trupurile celor trei lideri ai răsculaţilor, tăiate în bucăţi, au fost expuse la margini de drumuri, cu scopul de a înspăimânta mulţimile.

Răscoala, înăbuşită în cele din urmă, nu putea rămâne fără urmări. Prin proporţii, răscoala stârnise nădejdi, demonstrase puterea şi nemulţumirea mulţimii iobăgite şi, pornind de aici, impusese măsuri. În plan european a insinuat, în sens nou, problema românilor ca popor, incitând şi alimentând conştiinţa revoluţionară a acestora. Diplomaţia europeană a luat act de o problematică a românilor din Transilvania şi a reţinut caracterul românesc şi ţărănesc al mişcării. În plan intern, răscoala a reprezentat o acţiune în forţă împotriva sistemului feudal, reclamând şi generând desfiinţarea şerbiei, pe de o parte, şi adâncind conştiinţa naţională, pe de alta. Confruntarea iobăgimii cu nobilimea, deşi n-a cuprins decât o parte a ţării, i-a implicat pe adversari pe întreg cuprinsul ei. Nobilimea va trăi de acum sub teroarea unei posibile noi ridicări la luptă a maselor, iar ţărănimea îşi va aminti de vremelnica ei biruinţă, conştientă de forţa şi de dreptatea cauzei ei.

Numele lui Horea a supravieţuit calvarului său. “Sub numele lui a circulat răscoala şi în mentalitatea contemporanilor şi în a posterităţii. Numele lui s-a impus pe plan local şi pe plan european. Momentul însuşi s-a fixat în istorie sub titlul de Răscoala lui Horea”7. În ciuda calvarului şi a morţii cumplite, în imaginaţia colectivă Horea a rămas craiul din Apuseni, pecetluind cu sângele lui  renumele său în istorie, iubirea, admiraţia şi recunoştinţa poporului său măturând ororile ce i-au fost puse în cârcă de detractori. Horea realul, mai ales după moarte, a fost mult depăşit de Horea imaginarul, mulţi amintindu-şi de lumea lui Horea, unii cu spaimă, alţii cu multă speranţă. Numele lui a devenit steagul de luptă al românilor din Transilvania în anii care au urmat. Ecoul Răscoalei lui Horea, al lui Horea şi al ortacilor lui, nu s-a stins niciodată, după cum, niciodată, nu a fost uitat şi blamat numele trădătorului.

Din gratitudine pentru sacrificiul făcut, poporul le-a păstrat vie amintirea în legende şi versuri, tradiţia populară reţinând că: “Pân-a fost Horea-mpărat / Domnii nu s-au desculţat / Nici în pat nu s-au culcat / Prânz la masă n-au mâncat. / De-ar împărăţi un an / Nici n-ar mai mânca şuhan!”.

Ionela Simona MIRCEA

Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia

Note

1 Adresat comitelui suprem şi Tablei comitatului Hunedoara, Ultimatul a fost redactat în limba maghiară de Carol Brüneck, magistrul oficiului sării din Şoimuş, sub ameninţarea cu moartea a celor trei ţărani (Giurgiu Marcu şi Ioan Abrudean din Crişcior şi Petru Abrudean din Ruda) trimişi la el de Horea în acest scop. (Vezi David Prodan, Ultimatul ţăranilor adresat nobilimii în Răscoala lui Horea în Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, 1991, p. 339).

2 Nicolae Edroiu, Pompiliu Teodor, Răscoala lui Horea (1784). Studii şi interpretări istorice, Cluj Napoca, 1984, p. 157.

3 Localnicilor le-au fost răpite păşuni şi păduri, dreptul la defrişări, la cârciumărit etc

4 David Prodan, Horea în Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, 1991, p. 352.

5 Ibidem, p. 351.

6 Ibidem, p. 355.