Rezistenţa muzicii populare româneşti împotriva regimului sovietic

sau cum Vasile Crăciun a readus acasă, în Basarabia, instrumentele naţionale româneşti

„De-l munceşte dorul pe român, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreaţă, el îşi cântă durerile şi mulţumirile, îşi cântă eroii, îşi cântă istoria, şi astfel sufletul său e un izvor nesfârşit de frumoasă poezie”, spunea Vasile Alecsandri.

Românul, dacă ar fi să parafrazez acest gând, şi-a cântat durerile şi năzuinţele chiar şi atunci când i-a fost interzis să cânte sau să plângă, muzica fiind o rugăciune, un  dialog permanent cu Dumnezeu în continuă luptă pentru supravieţuire. Pentru noi, basarabenii, folclorul, muzica au fost poate unicul limbaj, care ne exprima subtil, subliminal,  sufletul, atunci când era supusă cenzurii chiar şi creaţia populară, fiind interzise difuzarea la radio şi tv a multor cântece româneşti.

În acerbul proces de rusificare ni s-a impus nu numai limba rusă, dar şi înlocuirea tradiţiilor populare, a instrumentelor tradiţionale româneşti cu cele ruseşti. Nu putea fi rusificat doar Tatăl nostru în rugăciunile părinţilor noştri, ale ţăranilor care tacit, dar neînfrânţi, şi-au  apărat cu dârzenie credinţa, doinele şi baladele, sârbele şi horele.  

În Basarabia anilor 70-80, când la Chişinău, se naşte o literatură naţională de rezistenţă reprezentată de Ion Druţă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija etc, apare  muzica lui Eugen Doga şi filmele lui Emil Loteanu, similar, o luptă de rezistenţă are loc şi în instituţiile de învăţământ superior. Un aspect mai puţin cunoscut şi elucidat în mass-media de la noi.

Astăzi ne mândrim pe bună dreptate cu orchestrele de muzică populară „Folclor”, „Lăutarii”, „Mugurel”, „Fraţii Advahov”, orchestrele Ansamblurilor de Muzică şi Dans popular  „Joc” şi „Fluieraş”, care fac concurenţă formaţiilor de peste Prut, dar mai puţin cunoaştem despre  luptele de culise pentru salvarea a ce se mai putea, despre procesul de cenzurare a folclorului, a instrumentelor populare.  Or, imediat după reocuparea Basarabiei în 1945, odată cu deportarea masivă a românilor basarabeni în Siberia, instrumentele populare (de altfel, ca şi cărţile de limbă română),  au fost şi ele arestate, fiind înlocuite cu balalaika, baianul, dombra, în mare vogă fiind ceastuşka şi kazaciokul.

Cine sunt acei eroi anonimi, din umbră, care, aidoma ţăranilor noştri, ne-au apărat muzica naţională, instrumentele populare, s-au opus forţelor oculte ale Kremlinului, readucându-le acasă, redându-ne bucuria şi sărbătoarea de a ne delecta în sunetele fermecătoare ale naiului, ţambalului, viorii, fluierului sau cobzei?!

Un martor al acelor timpuri obscure, dar şi un model de rezistenţă este dl Vasile Crăciun de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău.

O personalitate marcantă a culturii muzicale de la noi, profesor universitar, un virtuos dirijor şi solist-instrumentist, sprijinit şi încurajat de maestrul Serghei Lunchevici şi profesorul Ion Grosu, este întemeietorul artei aranjamentului pentru ţambal în spaţiul dintre Nistru şi Prut. Autor a unor manuale şi volume de specialitate, între care Din tezaurul muzicii universale (1982), Metodă de ţambal (în colaborare cu V. Sârbu), Chişinău (1982); Program pentru clasa specială la ţambal (1985).  Totodată are în  palmaresul său 30 de creaţii muzicale  originale pentru orchestra de muzică populară, ansamblu de violoncelişti şi violonişti, 80 aranjamente folclorice. Este protagonistul primului recital la ţambal din R. Moldova. De-a lungul anilor a redat măiestria şi farmecul sunetelor argintii ale ţambalului (cum îl descrie maestrul) şi discipolilor săi, care astăzi ne reprezintă şi peste hotare. Doar câteva nume de referinţă: Petre Dabija, Gheorghe Şevcişin, Vasile Panainte, Valeriu Luţă, Angela Râmbu, Elena Danitova, Tatiana Costin, Nichita Comendant, Igor lachimciuc, Ghenadie Platon.

Făcând parte din generaţia de aur a virtuozilor muzicii populare, alături de  Serghei Lunchevici,  Dumitru Blajinu, Vasile Iovu, Nicolae Botgros, Ignat Bratu, Leonid Moşanu, Simion Duja ş.a.,Vasile Crăciun a înscris o filă remarcabilă în istoria muzicii naţionale, fiind unul dintre pilonii care au apărat-o de rutină şi deznaţionalizare.

Abordându-l pentru un interviu, am aflat că dl Vasile Crăciun era spitalizat. Totuşi, a acceptat să ne întâlnim peste o săptămână la catedră. Deşi starea sănătăţii sale e precară şi necesită un tratament costisitor de mii de lei săptămânal. De aceea e nevoit să renunţe la tratament.  Modest din fire, nu s-a lamentat, doar că întrebându-l dacă are sprijinul Uniunii Muzicienilor, al Ministerului Culturii, mi-a mărturisit că are un ajutor de 50 de lei lunar pentru titlu de Maestru în Artă. Şi atât.

Or, pe fondalul unei crize politice şi economice, se pare că se degradează şi solidaritatea, altruismul, noţiunea de apreciere a valorilor noastre naţionale, a personalităţilor ce prin verticalitatea şi tenacitatea lor au contribuit la salvarea şi promovarea patrimoniului cultural.  În ultimii ani,  a intrat deja în vogă, decorarea cu hurta a celor „care au promovat integrarea europeană”, ca până la urmă aceştia să fie rezervaţi faţă de Europa, a celor cu merite derizorii faţă de actul culturii, doar cu apartenenţă la o gaşcă sau alta,  sau culmea, a celor care în anii de grea cumpănă au făcut pact cu regimul, astăzi pretinzând la lauri şi titluri. 

Sperăm că, instituţiile de resort vor reacţiona şi vor oferi sprijinul necesar, dar şi meritat unei personalităţi de talia lui Vasile Crăciun,  care a ţinut piept unui regim dictatorial, aducându-ne acasă vioara şi naiul, ţambalul şi acordeonul, cobza şi fluierul.  Instrumente prin care, viaţa şi activitatea Dumisale consacrată muzicii, a fost şi continuă să fie un dialog perpetuu cu Dumnezeu. 

– Cine v-a altoit pasiunea, dragostea pentru muzică?

– Locul meu de baştină e satul Vânători din părţile Nisporenilor, locuri frumoase cu  tradiţii populare şi vestiţi lăutari. Copil fiind, mergeam cu părinţii, amicii la hora din mijlocul satului, unde la sărbători se întâmpla ceva cu adevărat miraculos: cântau lăutarii şi orchestre de muzică populară. Eram fascinat de sunetele  instrumentelor muzicale şi ascultam cu sufletul la gura, ore întregi această mare minune.

Prin clasa 5-a am avut norocul să fiu selectat de o comisie de specialişti, venită de la raion, pentru a face şcoală de balet la Moscova. După un an am fost nevoit să întrerup studiile, deoarece aveam probleme de sănătate cu inima. Am fost înscris la Şcoala specială de muzică a Conservatorului de Stat, unde am studiat ţambalul. Tot prin anii ceia mai era un tânăr îndrăgostit de acest minunat instrument-Victor Copacinschi,care învăţa la Colegiul de muzică ”Ştefan Neaga”. Dânsul, după câte ştim,cântă cu diferite formaţii muzicale în Austria, unde s-a stabilit cu traiul. Dar el mai mult se axează pe muzica clasică.Noi suntem mai aproape de muzica populară. Aşa ne e sufletul…

La ultimul an, când deja mă afirmasem ca mânuiam acest instrument, am fost invitat în Ansamblul de Estradă al Tineretului. Ţambalagii la acea vreme aproape că nu erau. Din ansamblu mai făceau parte Mircea Oţel, Nicolae Sulac, Angela Păduraru,Mihai Dolgan ş.a. Am absolvit Conservatorul, în 1970, avându-i profesori pe Valentin Vilinciuc şi Ion Grosu (ţambal), Boris Cotlearov, Iulia Ţibulschi, Alexandr Abramovici (istoria muzicii), Vitali Fuxman (polifonie), Leonid Berov (solfegiu), Bella Berghiner (armonie). Ulterior, am predat la catedra de ţambal, şef de catedră şi dirijor a orchestrei de instrumente populare (din 1977). În 1983  am făcut parte din comisia pentru repertoriul colectivelor de amatori de la sate din cadrul Ministerului Culturii. 

– Aţi evoluat ca ţambalagiu în orchestra de muzică populară „Folclor” a RadioTeleviziunii?  Cui datorăm miracolul că în acele timpuri de stagnare, când se promova o politică acerbă de deznaţionalizare, să apară o formaţie  axată pe un repertoriu naţional?

Procesul nu era atât de deznaţionalizare, cât de formare a unei noi, false,  naţiuni, cea „sovietică moldovenească”, diferită de cea românească.  Existau colective de muzică populară, dar ele erau obligate să includă în repertoriu şi cântece ruseşti, ucrainene şi câteva moldoveneşti (româneşti), ca să fie reprezentată cultura popoarelor statului sovietic.  Adică trebuia să fie „naţională ca formă şi multinaţională, socialistă la conţinut”. Orchestra „Folclor” a fost un miracol care îl datorăm omului de cultură Dumitru Blajinu, un mare violonist şi folclorist, dirijor virtuos, om cu personalitate. Datorită lui, toate piesele muzicale, cântecele erau din repertoriul naţional, avându-i ca solişti pe Veronica Mihai, Nina Ermurache, Angela Păduraru, Teodor Negară, Ioan Paulencu, Valentina Cojocaru, Larisa Arsene, Maria Sarabaş, Nicolae Glib etc.

În acei ani, datorită acestei faimoase orchestre, au fost înregistrate la radio circa 400 de piese vocale şi instrumentale în diverse forme şi peste 300 de creaţii de autor. Deşi fiecare înregistrare era supusă votului la un consiliu special. Apăruseră şi  culegerile de cântece „Zii, lăută!”, „La vatra jocului”, „Primul ghiocel”, „Cântă inima şi dorul” de Dumitru Blajinu. Acelaşi autor  editează peste ani,  în 2002, o „Antologie de folclor muzical. 1107 melodii şi cântece din Moldova istorică” din seria „Tezaurul poporului român”.

– De ce orchestra „Folclor”, cea care a format fondul de aur al RadioTeleviziunii, a  nimerit în dizgraţia conducerii companiei?

– Cu siguranţă că motivul a avut un substrat antinaţional, deşi Ilie Teleşcu,  preşedintele de atunci al companiei  Teleradio-Moldova, ar fi afirmat că statutul companiei nu prevede şi o orchestră populară.  Chiar şi folclorul era supus cenzurii. Din 1984 orchestra „Folclor” a fost preluată de Maestrul Petre Neamţu, un virtuos acordeonist şi dirijor, care a continuat  procesul de completare a fondului cu înregistrările celor mai valoroase piese folclorice.După ce orchestra a nimerit în dizgraţia ideologilor vigilenţi, a fost găzduită de către Filarmonica Naţională. La rândul său, Petre Neamţu a înregistrat muzică cu toţi interpreţii valoroşi de pe o parte şi alta a Prutului. Cu alte cuvinte, aceşti oameni au făcut o epocă în istoria muzicii populare. Orchestra de studio s-a transformat în una de concert, acompaniind participanţii şi invitaţii la mai multe festivaluri-concurs din R. Moldova şi România: „Crizantema de Argint”, „Crizantema de Aur”, „Maria Tănase”…

– Prin anii 70, aţi fost numit în calitate de lector la Conservator. Care era starea de spirit de aici?

– Erau două facultăţi, cea de interpreţi şi cea de iluminare culturală, pentru casele de cultură de la sate. La catedra Instrumente populare, şef fiind Valentin Vilinciuc,   80 la sută din instrumente fiind baiane. Balalaika era la facultatea de interpreţi. În 1976 am fost numit şef de catedră. Era nevoie de multă diplomaţie, voinţă, energie, dacă vreţi, ca să schimbi situaţia. A fost foarte greu, dar am reuşit. Treptat am înlocuit baianul cu acordeonul, iar ulterior, balalaika – cu cobza, vioara, fluierul. După ce am activat un an la Ministerul Culturii, am fost invitat la Facultatea de interpreţi, deja la Conservator, care luase locul Institutului de Arte. Acolo am continuat să reabilitez instrumentele populare moldoveneşti. O făceam la modul elegant. Dacă unul absolvea baianul, altul nu primeam în loc. În anul viitor anunţam deja concurs la acordeon. Astfel, treptat, reveneau acasă acordeonul, cobza, fluierul. Doar naiul nu a putut fi introdus, nu a trecut la consiliu. Am obţinut, totuşi,  să fac o clasă de nai facultativă, unde a activat în calitate de lector  viitorul rege al naiului, Vasile Iovu.De fapt naiul se preda ca instrument adăugător din 1973,pedagog fiind tot Iovu.

– Cu certitudine, a fost o adevărată luptă de rezistenţă să te opui unei politici acerbe promovate de Moscova printr-un ministru, V. Cherdivarenko, sau al tovarăşului A. Suslov, rectorul Conservatorului „G. Musicescu”.  Vi s-a incriminat că sunteţi naţionalist, aţi avut de suferit?

– Sunt lucruri pe care nu le pot destăinui încă. Sunt oameni în viaţă. Dar trebuie să recunosc am avut sprijinul unor oameni cu influenţă. Mai erau şi pe atunci oameni, nedeformaţi de regim.  Deşi am avut mai multe provocări, chiar au încercat să mă racoleze. Într-o bună zi au venit doi tipi, care, în urma unei discuţii  mi-au propus nonşalant să-mi supraveghez colegii şi să raportez despre ce vorbesc, care e starea de spirit. Îmi promiteau  plecări peste hotare, avansare în funcţii etc. Eu aveam de acasă, de la mama,  o educaţie românească, dragoste pentru neam. Atunci mi-am zis, cum o să mă uit în ochii mamei, ce o să-i spun. Bineînţeles că nu au putut să mă atragă. Le-am spus sincer că nu pot umbla cu pâra, sunt educat altfel, nu pot să ascult pe la uşi, să-mi divul colegii, studenţii… deşi respect, chipurile, idealurile socialiste…

În 1984 am fost invitat la Conservator şi numit şef de catedră. Aveam deja faima de  revoluţionar şi un grup de studenţi au scris o petiţie contra mea la Comitetul Central de la Moscova fiind etichetat ca naţionalist. Era deja în timpul dezgheţului  gorbaciovist. Scrisoarea a fost expediată spre verificare la Comitetul Central de la Chişinău.  Ca rezultat, la Conservator a venit o comisie, m-au verificat, m-au interogat, dar până la urmă cineva de la C.C. le-au dat indicaţie să mă lase în pace. N-au avut de ce să se lege.  A fost un scenariu. Dar, oricum, nimerisem în vizorul lor. Până la urmă am depus cerere de eliberare. În locul meu a venit ca şef de catedră, Simion Duja, un bun specialist şi patriot. Am rămas ca lector în clasa de ţambal.

– În calitate de dirijor al orchestrei populare a Conservatorului, aţi fost în diverse turnee peste hotare. Care a fost cel mai impresionant?

– Cu siguranţă cel mai impresionant a fost cel de peste Prut, în patria istorică. În 1989 am avut primul turneu în România, la Iaşi. Emoţiile au fost extraordinare  Vedeam prima oară Iaşii, cetatea de scaun a Moldovei, Copoul, Teiul lui Eminescu, bisericile, locurile istorice… Am fost primiţi cu multă căldură şi suflet, cu aplauze şi chemaţi la bis. Atunci am avut o întâlnire de suflet în restaurantul hotelului. Chelnerii, toţi ne priveau cu interes. Vedeau şi ei prima oară basarabeni, care vorbeam aceeaşi limbă şi cântam aceleaşi cântece. Noi eram puţin mai dezgheţaţi, ei mai încorsetaţi. Era încă epoca lui Ceauşescu. Am mai avut turnee în SUA (împreună cu Vasile Iovu,Anastasia Lazariuc şi Mihai Munteanu), Germania Federală, Cipru, Italia, Bulgaria, Austria ş.a.

– Dle Vasile Crăciun, ce vă mai doriţi să înfăptuiţi în plan profesional?

– Dacă îmi va permite sănătatea, îmi doresc să vadă lumina tiparului lucrările mele metodice şi creaţiile muzicale nepublicate, să găsesc sprijinul instituţiilor abilitate. Şi, bineînţeles, să contribui şi în continuare la pregătirea cadrelor de instrumentişti să promovez frumuseţea şi farmecul instrumentelor noastre naţionale, ale tezaurului muzicii populare româneşti.

–    Vă urăm multă sănătate şi împlinirea speranţelor.

Pentru conformitate:

Tamara GORINCIOI şi Vasile ŞOIMARU