România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

136 de ani de la naşterea poetului

 TUDOR ARGHEZI  -

 valoare de rang universal

 

Tudor Arghezi, cu numele său adevărat Ion N. Teodorescu, poet, prozator, dramaturg şi ziarist, scrie timp de şapte decenii, lăsând în urma sa cartea despre existenţa umană, cercetată şi ilustrată în toată gama de probleme ale vieţii, în faţa cărora trăieşte cele mai adânci, mai răscolitoare sentimente omeneşti.

De la primele apariţii, Tudor Arghezi stârneşte o adevărată cavalcadă de contradicţii, în care ,,borfaşi de idei de răscruce, partizani ai duelurilor pentru onoare” afirmă că ,,poetului acesta i-ar lipsi mesajul ideii şi al talentului”, consideraţii cărora li se opune, printre altele, aprecierea că ,,Arghezi, întâiul după Eminescu, ar trebui să stea alături ca un munte lângă munte” (Ion Caraion). Cele mai drepte şi binemeritate aprecieri le distingem în scrierile de critică şi analiză asupra operei lui Arghezi ale lui Tudor Vianu: ,,Tudor Arghezi, poet al omului” şi I. Negoiţescu: ,,Tudor Arghezi, poet al existenţei”. Sunt suficiente titlurile, pentru că spun tot. Câtă dreptate au aceşti exegeţi şi alţii ca ei, stă scris, în primul rând, în cartea de căpătâi a poeziei argheziene, volumul ,,Cântare omului”.

Între toate componentele acestui grup liric , se distinge poezia ,,Născocitorul”, o adevărată odă închinată capacităţii creatoare a omului, ingeniozităţii lui constructive, uimitoare prin frumuseţe şi măreţie, ca rezultat al simbiozei dintre muncă şi gândire. Lauda inventivităţii omului izvorăşte din constatarea că  iscodirile lui îi diminuează eforturile, îi dau puteri sporite în înfruntarea cu dificultăţile existenţei:

,,Ai născocit pe-ncetul uneltele, cu care

Ţi s-a făcut voinţa mai dârză şi mai tare,

Când te crezuseşi tocmai mai şubred şi mai mic,

Atunci ţi-ajunse braţul molatic mai voinic”.

Constatarea că mintea umană se află în continuă căutare, îl determină pe autor să apeleze la o înşiruire de născociri, ca o încoronare meritorie a strădaniei de a nu întrerupe procesul inventivităţii:

,,Tot căutând zadarnic şi încercând aiurea,

 Ai născocit tăişul, cuţitul şi securea,

Vicleanul fierăstrău...

Ai născocit odată

Şi o nimica toată,

Cât ghimpele, săracul,

De mic şi iute: acul,

...îmbracă omenirea de miile de ani...

Şi îndrăzneaţa minte a născocit şi roata,

Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata”

Cu aceeaşi uimire în faţa izbânzilor tehnice ale omului, Arghezi îşi amplifică lauda, urmărindu-l pe ,,Cel ce gândeşte singur” şi prezentându-i realizările ca într-un  exaltant reportaj, asemenea unui reporter mândru de reuşitele isteţimii umane:

,,Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina

A dat o viaţă nouă şi-un om de fier, maşina...

Ne-nchipuit mai tare ca braţul şi spinarea...

O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti

Că omul zămisleşte puterea din poveşti...

Vorbeşti cu fundul lumii la tine din odaie...

Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia

Din păpă încă-i arde, ajuns pe Humalaia,

Şi pâinea coaptă-acasă, pe un cuptor domol,

I-o gustă pinguinii tot proaspătă la pol...

A prins şi taina mare a tainelor, atomul.

El poate omenirea, în câteva secunde,

S-o-ntinerească  nouă pe veci ori s-o scufunde”.

Reproşurile literaţilor contemporani asupra manierei de versificaţie într-o prozodie neglijentă, privind forma în care sunt exprimate ideile, pălesc, prin ridicolul lor, în faţa frumuseţii şi strălucirii discursului poetic despre măreţia geniului uman, tematică rar abordată ca izvor de poezie, pentru că poate fi recunoscută unicitatea orientării autorului spre această latură a existenţei umane  -  spiritul inventiv.

Traversând cele şapte decenii de creaţie literară, Arghezi a consemnat momente din desfăşurarea vieţii poporului român, variate nuanţe de sentimente, scene din spectacolul lumii, cu manifestări de conştiinţă în vreme de pace, de război, el însuşi un căutător în postura de publicist care colindă ,,Cu bastonul prin Bucureşti”, interesat să cerceteze ,,Lumea nouă, lumea veche”. Din toată această diversitate tematică, se desprinde vocea poetului social, urmărind problematica socială şi cronica unei vremi, care nu putea să fie trecută cu vederea de o conştiinţă capabilă să se ia de guler cu ,,Baronul”  -  ambasadorul german.

Şi astfel a plăsmuit capitolul 1907.

Dacă ţăranul lui Rebreanu îşi ascute  ostentativ coasa, că venise vremea de cosit, Arghezi dezvăluie, într-o perspectivă mai optimistă, pregătirea pentru schimbarea regimului de viaţă al ţăranului, prin înţelegerea nevoii de cultură:

,,Începi să-nveţi cititul, să scrii, să vezi, să ştii.

Peceţile de beznă, cojite de pe pleoape,

Începe-n întuneric de ziuă să se crape...

Şi celor de v-apasă, vă mint şi vă înşeală,

În ceasul judecăţii, le-ţi cere socoteală”

 (,,Răzvrătitul”)

Panorama focului din conace punctează revărsarea revoltei înfometaţilor într-o arie  cuprinzătoare a ţării :

,,Răscoala izbucnise deodată în Moldova,

La Giurgiu, la Caracal şi Craiova,

Pornind din suferinţa celor smeriţi şi blânzi.

Tu ţine minte satul flămând, numit Flămânzi!”

(,,Flămânzenii”)

Cu o satisfacţie a martorului implicat sufleteşte, relatează scena solidarităţii muncitorilor ceferişti din Paşcani cu răsculaţii din tren, duşi spre Iaşi, ,,Să ia osânda ocnei”:

,,Frânarii şi hamalii şi muncitorii – n gară,

Trufaşi să-nfăţişeze şi ei ceva în ţară,

Cu de la sine voie, aiurea şi obraznici,

Au slobozit ţăranii şi-au dezarmat pe paznici” (idem)

Îngrijorarea curţii regale se revarsă într-un şir de ordine date în ,,Telegramă cifrată”, prin care cere să i se asigure deplina linişte:

,,Sunt informat că indivizi suspecţi

Colindă ţara-n lung şi-n lat.

Daţi ordin, Domnilor Prefecţi,

Să fie fiecare prins şi arestat.

 

Le bagă-n cap ţăranilor că sunt

Îndreptăţiţi să ceară drepturi noi,

Şi, pe deasupra şi pământ,

Şi păşunat la vite şi la oi.

 

Unul, Coşbuc, a scris şi-o poezie,

Împrăştiată-n ţară pe ascuns.

Luaţi peticele astea de hârtie

Şi constataţi prin cine au pătruns!...

 

Vă fac direct răspunzători,

De nu stârpiţi îndată mătrăguna.

De ce avem atâtea închisori,

De parcă n-am avea nici una?

 

Aştept rapoarte de urgenţă,

Că a-ncetat netrebnicia,

Şi scrieţi-mi cu titlul „Excelenţă”.

Trăiască Regele şi Dinastia!”

Nu scapă de veninul condeiului arghezian nici clica slujbaşilor prea plecaţi Conaşului, dar şi prea înspăimântaţi de perspectiva revoltei:

,,Primarul, prefectul, crâşmarul, arendaşul

Îl leagănă-n bâzdâguri şi ţâfnă pe Conaşul...

Ei se urăsc, viclenii, dar când vorbesc de tine,

Parc-au călcat cu talpa pe ghimpi de mărăcine”

(,,Răzvrătitul”)

Poetul nu este doar un privitor de la distanţă, ci se implică, nu doar relatând, ci şi încurajând, asemenea unui tribun:

„Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare,

Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare!”

(,,Pe răzătoare”)

Şi, pentru ca toate acestea să nu fie uitate, Tudor Arghezi consemnează în ,,Testament” datoria fiului de a păstra paginile unde este înscrisă: „Durerea noastră surdă şi amară”:

,,Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte

Decât un nume adunat pe-o carte...

Prin râpi şi gropi adânci,

Suite de bătrânii mei pe brânci,

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,

Cartea mea-i, fiule, o treaptă”

,,Potrivit aprecierilor unor personalităţi marcante din diferite ţări, poezia lui Tudor Arghezi se situează, calitativ, printre valorile de prim rang ale literaturii contemporane universale. O asemenea judecată de valoare confirmă opiniile acelor critici români care, încă de la debutul său editorial, au salutat în Tudor Arghezi pe cel mai mare poet român de după Eminescu” (Dumitru Micu)  

Prof. Georgeta CIOBOTĂ