România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

150 de ani de la naşterea marelui patriot Ştefan Cicio Pop

 

S-a născut la 1 aprilie 1865, în comuna Şigău, judeţul Solnoc – Dăbâca. Unchiul său, preotul Vasile Pop, l-a adoptat şi s-a ocupat de educaţia lui, susţinându-l material până în ultimul an al studiilor universitare. Studiile superioare le-a făcut la universităţile din Viena şi Budapesta, încheiate în 1889 cu un doctorat în drept. A obţinut în 1891 titlul de avocat şi s-a stabilit la Arad, unde a început să profeseze avocatura.

În calitatea de avocat, a fost preocupat de apărarea, indiferent de originea lor etnică, a celor care se făceau „vinovaţi” de „atitudine potrivnică statului maghiar”. Astfel el i-a apărat pe românii din împrejurimile Aradului, pe cei acuzaţi în procesul „Memorandumului”, dar şi pe un ziarist de origine sârbă. Este motivul pentru care a fost numit de contemporani „avocatul românilor”. Din timpul studenţiei, şi-a început cariera politică, când a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.). Ataşamentul său pentru cauza românilor din Banat şi Transilvania a fost motivul pentru care conducerea P.N.R. l-a desemnat să susţină interesele românilor la Conferinţa de la Haga a Uniunii Interparlamentare din anul 1894. Cu multă hotărâre şi fără echivoc a dezvăluit nelegiuirile autorităţilor maghiare faţă de naţionalităţile existente în stat.

În anul următor, îl regăsim alături de alţi arădeni, Vasile Mangra, Ioan Russu Sirianu şi Roman Ciorogariu la lucrările Congresului Naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, ţinut la Budapesta. Ştefan Cicio Pop  a citit proiectul de program care a pus bazele colaborării dintre români, sârbi şi slovaci în lupta pentru drepturi politice şi naţionale pentru reprezentarea în Parlamentul maghiar – corespunzător cu numărul populaţiei. Tot în anul 1895, i-a reprezentat pe români la Conferinţa Uniunii Interparlamentare de la Bruxelles, unde, alăturându-se trimişilor sârbi şi slovaci, a făcut rechizitoriul politicii de maghiarizare şi opresiune naţională practicate de guvernele Ungariei.

Cu prilejul Conferinţei P.N.R. din 10 ianuarie 1905 ţinută la Sibiu, a fost printre cei care s-au pronunţat pentru trecerea partidului la lupta parlamentară. Este, printre altele, motivul pentru care a fost ales în Comitetul Executiv al partidului.

Atitudinea sa hotărâtă, intransigenţa manifestată în raporturile cu autorităţile maghiare, popularitatea de care se bucura şi elocinţa sa, au fost hotărâtoare pentru alegătorii români din Sibiu în alegerea sa ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în februarie 1906. În anul 1911, când a avut loc în Arad la Casa Naţională, str. Dorobanţilor nr. 37-41, Adunarea Naţională Poporală, Ştefan Cicio Pop se bucură de o popularitate deosebită, el fiind desemnat ca preşedinte al Adunării cu mare entuziasm.

După declanşarea Primului Război Mondial, a rămas printre puţinii deputaţi români în parlamentul maghiar. De-a lungul anilor şi-a pus averea şi priceperea în slujba interesului naţional. Aşa a făcut şi în anul 1918 când casa sa, str. Ştefan Cicio Pop, nr. 3, a devenit sediul Consiliului Naţional Român Central, forul conducător al luptei românilor din Transilvania şi Banat, care a hotărât Unirea cu România, preşedintele acestui organism fiind chiar el.

După Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a continuat să fie în primele rânduri ale politicii româneşti, fiind pe rând membru, deţinând portofoliul apărării Ministru de Stat pentru Transilvania (5 decembrie 1919 – 12 martie 1920). A continuat să fie prezent şi în Parlamentul de la Bucureşti deţinând în două rânduri funcţia de preşedinte: 23 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 şi  10 august 1932 –18 noiembrie 1933.

A murit la 16 februarie 1934 , la vârsta de aproape 68 de ani, fiind înmormântat cu funeralii naţionale

Memoria marelui luptător pentru drepturile naţiunii române din Transilvania este păstrată în afara manualelor de istorie. La Arad, numele său este păstrat prin strada care îi poartă numele, unde se află casa care i-a aparţinut, prin şcoala din cartierul Aurel Vlaicu, care l-a ales ca patron spiritual, prin numele dat unei săli şi prin bustul ridicat în memoria sa.

Arădenii îi poartă recunoştinţă acestei personalităţi emblematice, făuritor de ţară, dacă ne gândim la rolul său jucat în făurirea şi apoi consolidarea României Mari.

Lucilia DINESCU