România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cuvântul-artă 

în teologia ortodoxă

 

Chiar dacă, ea însăşi, se înscrie între remediile minune, care tratează ignoranţa lumii în materie de adevăr – altul decât atât de relativele, multele şi, cel mai adesea, susceptibilele adevăruri contingente – filosofia, zicea gânditorul Chamfort, îşi măreşte, zi de zi, lista lucrurilor despre care nu mai vorbeşte; pentru că, susţine el, cel mai mare filosof este acela cu lista cea mai lungă(să fie acesta un mesaj disimulat al epuizării, cine ştie?).

Per a contrario, pornind de la premisa, presupunerea ne aparţine evident, că, niciodată nu trebuie să acceptăm zădărnicia unui efort, profesorul – de acum şi de multă vreme, mărturisitorul – Mihail Diaconescu, iată, declamă subliminal, ca preambul la noua (capod)operă, deopotrivă ştiinţifică şi literară, TEOLOGIA ORTODOXĂ ŞI ARTA CUVÂNTULUI, 3 volume, Iaşi, editura Doxologia, 2013, că, la fiecare câteva uitări şi tăceri, floarea de cântecul stelei ne aduce aminte de votul(citeşte: legământul) nostru cu uimirea, ca „cea dintâi participare la miracolul lumii”(…) Cu toate că expresia lucrării este de tip magna, că informaţia şi trimiterile sunt eminamente erudit-enciclopedice, cu toată friza ei unică, demersul nostru va fi totuşi unul, să-i zicem, comprimat. Asta, mai întâi, datorită propriilor limite în domeniu şi, apoi, pentru că, frumosul(autorul, reiterez, este un avizat, poate cel mai avizat estetician al Ortodoxiei noastre, dar nu numai) îşi îngăduie să exceadă, pe deasupra finitudinii noastre, orice înconjor şi să fie fidel, mai ales, celor pe care credinţa i-a eliberat de tot ceea ce este echivoc şi circumscris şi i-a deschis”lucrului celui mai important pe care trebuie să-l ştie un om, adică dragostei luminii şi gândului(memoriei), care nu cruţă şi care ne obligă, iară şi iară, să ne aducem aminte totul.” Doar aşa, vom putea înţelege şi, pe cât se poate, impropria aura cuvintelor şi ştiinţa şi căldura şi farmecul eminenţei, cu care maestrul ne îndeamnă să muşcăm lacom din fructele cunoaşterii şi devenirii noastre(…)

Şi pentru că, pentru Mihail Diaconescu ştiinţa despre frumos, despre rostire, despre Neamul tău şi despre Dumnezeu, este profund manifestă, el are curajul şi iniţiativa, fără precedent, de a ne chema să descoperim”cuvintele ce exprimă adevărul”,  înlăuntrul culturii teologice (ortodoxe române, prevalent). Şi aşa, iată, un om care a ales ca spiritul său să trăiască doar pentru cauze mari şi a cărui inteligenţă i-a fost dat să fie în acelaşi timp condescendentă, superioară şi necruţătoare, ni se prezintă, dar, în postura de cronicar, critic şi de ce nu, de subtil regizor apt să-şi antameze singur efectele, prin aceea că, cochetând mai mereu cu insertul „relevanţei şi revelaţiei istorice”, pe de o parte, corolat de adagio-uri inspirate (comparativ/analitic, contemplativ/ introspectiv, intuitiv/ descriptiv), pe de altă parte, ne nara(tio)portează într-o dioramă stilistică, imaginând vieţi, idei, fapte, taine, adevăruri, acolo unde alţii au văzut atât de puţin.

Nu este suficient să vrei, trebuie să poţi şi să ştii să pătrunzi în, şi să cuprinzi vastitatea, complexitatea, summa şi profundis-ul unui asemenea proiect ştiinţific. Şi totuşi, fără a clasifica, a ierarhiza şi a da sentinţe definitive, nu putem să nu spunem ce credem, şi anume că, „ce e românesc nu piere”, atâta vreme cât cineva ne ajută să descoperim că, încă pe cerul culturii noastre steaua cărţii străluceşte şi vesteşte că, omul există şi în măsura în care „trăieşte, se bucură, suferă, iubeşte şi învaţă să preţuiască şi să dăruiască şi altora fructele darului său”. Ei bine, iată omul îndrăgostit până la adoraţie de fructul-cuvânt; tocmai pentru că, în cuvintele- rost stau ascunse „semnele (ne)demnităţii”; doar este confirmat că, „gura vorbeşte(iar purtătorul ei scrie) din prisosul inimii; omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui”(Matei 12, 34-35). Omul care scrie disperat că-i va fi dat să trăiască moartea cuvintelor. Asta pentru că, pe deasupra, „cuvântul scris pune în ordine lumea, îi opreşte instabilitatea, avântul entropic, antiteleologic; nu îngăduie înţelesurilor să se amestece şi macine(...)”. Tocmai pentru că, numai aşa, cineva poate”adăuga ceva istoriei inimii omeneşti”. Şi, doar aşa, vom înţelege, în speţă metaforele timpului cultural ortodox şi românesc; doar aşa, vom decripta şi înţelege delicateţea, acurateţea şi claritatea şi unicitatea unei culturi etnogenetice, interferată magistral de nelinişti, interogaţii şi rezoluţii metafizice, de parcă autorul îşi asumă, definitiv, condiţia de „copil etern al imaginaţiei”.

Şi chiar dacă, iată, ca nimeni altul, a trudit să ajungă în , şi să scoată la lumină măruntaiele pline deopotrivă de „misterioasa existenţă a lumii”, grefată în sufletul simplu şi înţelept al românilor frate cu dorul, cât şi de adierea „plină de nevroză şi culoare” a acelor fii ai  neamului care nu mai au iubirea, liniştea, aşezarea, credinţa, caldul şi lumina cele dintâi, Mihail Diaconescu a pătruns un adânc, nu pentru a-i leza taina, ci pentru a face cale luminii – care nemeritat, abuziv, suversiv, nedrept, disperat, abscons şi oneros – a fost ţinută sub obrocul unei retorici specializate în numele îndoielii(uitând că, de fapt, „dreptul la îndoială este altceva decât nenorocul de a avea numai îndoieli”). Tocmai pentru că, (şi) în accepţiunea octavianpaleriană, iată, adesea ne preocupă să urcăm sau să coborâm o scară, nu pentru a ajunge la capătul ei ori spre a-i pipăi începutul, ci pentru a deschide uşi, dincolo de care au stat încarcerate adevăruri demne, incomode, suverane.

Cum, dar, să nu savurezi cititul în slova vremii, „patina inconfundabilă”, parfumul, tihna, preafrumosul, miticul, poezitatea, duioşia şi ireversibilul unei lumi evocate admirabil de un interpret cu tuşă de „rapsod arhaic, cu o viziune mergând de la primordial, a omului implicat în tainele firii ”(…) Cu pe deasupra de măsură, chiar dacă firul, axis-ul,  abordării maestrului este profund elegiac, etalând toate „semnele (pe)trecerii fiinţei”, viziunea scientist-critică, ariile de înaltă presiune şi tensiune asupra speculaţiei şi adevărului deturnat, devoalează, in actu,  bordul metafizic, ca „semn de vitalitate perenă, în preajma căruia locul devine spaţiu de meditaţie”, iar actanţii cauzei slujesc explicit, admirând sau asumând, „cântarea sufletului în comunicarea intimă cu Dumnezeu prin iubire” cum ar zice (şi) Sfântul Ioan al Crucii.

Nu în ultimul rând, alteţea cvasi-singulară, antitetică „asimilărilor şi stereotipurilor comode”, îi conferă autorului statutul blazonic, care a generat, şi generează, atâtea „incitante implicaţii culturale”, în interiorul şi în proximitatea cărora „transmiterea şi transferul de cunoştinţe curge şi se insinuează în ambianţe savante” (ştiut fiind că, „rolul memoriei este acela de-a pune trecutul la lucru”). Asta ne spune că, pentru a ajunge la fericirea intelectuală, trebuie, musai, să alungăm blazarea, dar şi unilateralitatea de tip diletantist-aventuristă, oricărui avânt cognoscibil. Doar aşa vom putea fi parte a festinului interpretativ, la care „limpezimile raţionale în analiza rostirii nu-s vreodată de prisos, chiar şi la izvorul unor miracole inefabile”.

Pr. Iosif ZOICA Teiuş