România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Evoluţia spirituală în  Basarabia interbelică prin instituirea unui învăţământ modern

 

Cercetarea dimensiunii istorice a educaţiei şi învăţământului în Basarabia interbelică are o semnificaţie generală şi una specială pentru toţi locuitorii acestui spaţiu al românităţii. În această perioadă în Basarabia s-a constituit un sistem naţional modern de învăţământ, care a integralizat demersul educaţional occidental, în special cel francez şi german, cu tradiţia populară.

Statul Român Unitar, la momentul constituirii sale ca spaţiu întregit, a moştenit de la sistemul vechi în Basarabia cca 94% populaţie analfabetă, numărul ştiutorilor de carte în ţinut către anul 1940 ajungând la 53% (Cf. C. Angelescu), numărul de şcoli crescând cu cca 1000 (de la 1747 în 1920 la 2718), cel al elevilor cu peste 200.000, respectiv 136.172 şi 346.747, iar al învăţătorilor cu aproape 5000, de la 2746 la 7073[apud 1, p.5-6].

Un rol esenţial în această perioadă l-a avut modificarea cadrului legislativ al învăţământului din acea perioadă. Au fost adoptate Legea învăţământului primar şi normal (1924), în vigoare aproape întreaga perioadă interbelică, şi Legea învăţământului secundar (1928). Semnificativ este şi faptul că în perioada interbelică, tot ceea ce era mai valoros în domeniul pedagogiei universale, româneşti, ruseşti  s-a asimilat şi s-a adaptat creativ în gândirea pedagogică basarabeană.

T. Ciubotaru, autor de referinţă remarcat prin obiectivitate şi competenţă, menţiona că, odată cu reformele politice, o deosebită amploare a luat mişcarea pedagogică ca parte componentă a luptei pentru renaşterea naţională; a indicat acţiunile care au fost întreprinse pentru crearea şcolii naţionale de toate treptele: introducerea alfabetului latin, crearea bibliotecilor, crearea revistelor pedagogice; a publicat un şir de materiale despre activitatea creatoare a eminentului pedagog O. Ghibu, care s-a stabilit la Chişinău la începutul lui 1917 şi care a pus temelia şcolii naţionale în această zonă [ibidem, p.11].

Noile realităţi socio-politice, economice şi cultuale, marcate de actul unirii de la 1918, precedat de o perioadă a redeşteptării naţionale în provinciile reunite (Basarabia, Bucovina şi Transilvania), au condus la reforme de amploare în România  întregită, potrivit contextului istoric creat.

Factorul uman al reformelor în învăţământul din Basarabia interbelică a fost reprezentat întâi de toate de oamenii iluştri ai românităţii din ţinut, printre care întâietatea aparţine profesorului Ştefan Ciobanu, considerat şi cel mai de seamă cărturar pe care l-a dat naţiunii române Basarabia interbelică, şi predecesorului său Constantin Holban; de o pleiadă întreagă de profesori şi învăţători, care au contribuit, după cum sublinia T. Simensky, la „înălţarea prestigiului şcolii româneşti în provincia de peste Prut” [11, p. 80 ]: P.Halippa, Ion Pelivan, I. Fraţiam, Arhimandritul Gurie, A. Mateevici, Paul Gore, Elena Alistar, Vladimir Herţa, Simion Murafa, Dimitrie Gusti, Gh. Stănescu, Vasile Stroescu, T. Hotnog, I.Parhon, M.Ştefănescu, N. Şerban, T. Bratu, L. Marian, I. Negrescu, Iacob Hâncu, I. Donciu, Gh. Păun, Al. Nacu, V. Ciubotaru, D. Barbu, S. Botezat, C. Popescu, Dm. Cara-Constantin etc.

Dotarea material-didactică a şcolii basarabene a înregistrat cel mai important eveniment în domeniu: la 13 septembrie 1918 în şcolile Basarabiei a fost adusă Harta României, iar la 4 octombrie 1918 s-au introdus noile programe de istoria românilor, obligatorii pentru învăţători. Responsabil de repartizarea şi implementarea programelor şcolare în Basarabia a fost desemnat Nicolae Popovski (1875-1948) [ 8, inv.1, d.15, p.51 ]. Şcolile Basarabiei au fost aprovizionate cu manuale şi literatura necesară, cele mai valoroase fiind considerate următoarele: Limba română de V. Haneş, Istoria religiei şi Morala creştină de C. Lucaci; Zoologia de A. Chiriţescu, Limba franceză, de  A. Lovinescu,  Limba germană de A. Popovici, Geometria şi Algebra de B. Ionescu etc. [8, inv.1, d.15, p.93 ].

La istorie au fost recomandate peste 40 manuale, inclusiv cel semnat de N. A. Constantinescu Istoria românilor pentru şcolile normale (1927). Manualul Istoria Patriei de D. Munteanu-Râmnic era destinat şcolilor elementare comunale (clasa I), aprobat în 1928 şi valabil până la 1 septembrie 1932. Manualul lui N. Iorga Istorie era recomandat şcolilor secundare, fiind valabil în anii 1929-1934. Prezentau interes şi manualele de istorie elaborate de M. Costescu, T. Gh. Bulat etc.

S-a constituit un sistem naţional modern de învăţământ, în conformitate cu caracteristica etnică a populaţiei. Conform cercetărilor [4, p.7; 2, p.141] din cele 1747 şcoli primare care funcţionau în 1920-1921, 1233 erau şcoli cu instruirea în limba română şi încadrau 1892 de învăţători, celelalte circa 514 erau divizate în felul următor:

ucrainene              200 şcoli

ruseşti                    120 şcoli

bulgare                  78 şcoli

germane                73 şcoli

evreieşti                 38 şcoli

polone                    3 şcoli   

alte naţionalităţi     2 şcoli [4, p.7].

În anul de învăţământ 1930-1931, în şcolile cu contingent format din etnici conlocuitori învăţau copii:

ruşi                                    21.069

bulgari                   14.144

evrei                      20.458

găgăuzi                  2.864

Or, drepturile la învăţătură în limba maternă a conlocuitorilor de alte etnii nu erau lezate, ci respectate în deplinătate, principiu dezvoltat şi de învăţământul contemporan al R. Moldova.

Or, învăţământul din Basarabia în perioada interbelică a constituit domeniul fundamental de ridicare a nivelului de cultură a poporului, de formare a cadrelor de specialişti pentru economie, administraţie, ştiinţă, învăţământ etc., neexistând nici o discriminare a cetăţenilor în acest sens.

Aceste performanţe au fost atinse prin edificarea şcolii naţionale româneşti în Basarabia, proces declanşat încă în septembrie 1917, prin editarea instrumentului principal de predare-învăţare, manualul, care avea şi funcţie de document conceptual şi normativ, prin manual promovându-se conceptul educaţional al statului şi valorile poporului român şi cele universale, şi a continuat cu re-conceptualizarea personalului didactic prin cursuri de formare profesională, cu fondarea/dezvoltarea presei pedagogice naţionale, prin intrarea masivă în ţinut a cărţii româneşti şi crearea de biblioteci şcolare şi publice, prin introducerea limbii române ca limbă oficială în toate domeniile vieţii publice [cf. 3, p.27]. S-a constituit un sistem naţional modern de învăţământ, dezvoltat în toate componentele sale, complementat cu învăţământul universitar, întemeiat pe nevoile şi aspiraţiile social-economice şi cultural-spirituale ale populaţiei din ţinut, racordat la valorile de vârf ale învăţământului european.

De asemenea, este important să marcăm că sistemul naţional modern de învăţământ a fost adecvat specificului naţional românesc, în general, şi condiţiilor specifice ale Basarabiei, în particular, care să valorifice atât tradiţia pedagogiei naţionale, cât şi tradiţia şi ideile moderne din spaţiul cultural european. Noul concept al şcolii naţionale româneşti prevedea o educaţie a copiilor pe valorile fundamentale ale culturii naţionale. Mecanismul de materializare a conceptului  l-a constituit învăţământul în limba maternă, studiul istoriei naţionale şi a geografiei ţinutului, a tezaurului  spiritual naţional, cu specificarea celui local etc.

Crearea şcolii noi s-a produs ca un proces de profundă transformare şi adaptare spirituală a tuturor factorilor umani ai educaţiei: profesorii, elevii, părinţii, funcţionarii publici, slujitorii cultelor. Transformările erau profund conştientizate de factorii educaţiei. Printre primii care i-au urmat pe conceptorii şcolii naţionale au fost cadrele didactice şcolare. Acestea s-au încadrat foarte activ în însuşirea, implementarea şi  propagarea celor mai noi idei şi concepţii didactic-educaţionale. În această muncă, alături de vestiţi pedagogi din Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Cluj, s-au încadrat şi profesori şcolari din Chişinău, Bălţi, Cahul, Lăpuşna, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuţi etc. Ei au conlucrat la editarea unui mare număr de reviste şi ziare pedagogice – mai multe decât au existat în RSS Moldovenească! –, pe paginile cărora au fost puse în discuţie atât probleme de conceptualizare a învăţământului şi de creare a şcolii naţionale în ţinut cât şi chestiuni concrete de organizare şi desfăşurare a procesului instructiv-educativ [apud 1].

Un rol deosebit de important l-a avut în acea perioadă revista lunară Şcoala Basarabiei, publicaţie oficială a Directoratului Instrucţiunii Publice Basarabia, care a început să apară din noiembrie 1918 (director Ştefan Ciobanu, redactor Apostol Culea). În paginile ei erau abordate diverse probleme şi puncte de vedere cu privire la învăţământul şi educaţia naţională.

 O inventariere a unor autori şi titluri de materiale publicate în revistă descoperă spectrul de probleme abordate actuale şi solii contemporane: Apostol Culea: Pentru educaţia naţională, Sfaturi pentru învăţarea istoriei, , Şezători pentru copii, Material pentru şezători cu copiii etc.

Din 1932 s-a editat revista Năzuinţa, publicaţie a Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Cahul. Revista apărea lunar sub îngrijirea Comitetului Asociaţiei. Scopul revistei era educaţia păturii de jos, lichidarea analfabetismului şi educaţia morală, din care trebuia să izvorască iubirea naţională [10]. Colaboratori ai revistei au fost Gh.Vişan (Mijloace pentru moralizarea copiilor); Ion Butuc (Serbările şcolare şi sătenii); Anatolie Băcăianu (Rolul învăţătorului de la sat)etc..

În judeţul Lăpuşna, începând cu anul 1933, s-a editat revista Şcoala Basarabeană,  publicaţie de cultură pedagogică şi de apărare a intereselor învăţătoreşti, apărea lunar, sub conducerea unui comitet. Scopul acestei reviste era de a evidenţia chestiunile arzătoare de interes şcolar şi profesional, de a contribui la o pregătire didactică mai bună a învăţătorului, la o mai bună orientare profesională a acestuia în “greaua şi spinoasa misiune ce le este încredinţată” [5, p. 1-2]. Unul dintre cei mai activi colaboratori ai acestei reviste a fost N. Dragomir Orientarea profesională în şcoala primară etc.  Un aport considerabil la apariţia revistei l-au avut Ion N. Chicu (Educaţia cetăţenească şi socială, Valoarea muzicii în şcoala primară); C. Drăgoi  (Influenţa învăţătorului asupra copilului); Th. Inculeţ (Lupta basarabenilor pentru şcoala românească); V. Ţepordei (Între ideal şi realitate); S. Vutcaru (În apărarea democraţiei); B. Vasilachi (Şcoala învăţătorului începător); D. Diaconescu (Mijloace practice pentru activitatea culturală); I. Cioaba (Din realizările şcolii primare) etc.

Printre revistele  literare pentru elevi în perioada interbelică s-a editat şi revista Unirea la liceul de băieţi Alexandru Donici din Chişinău. Publicaţia a fost fondată de elevii clasei a VI-a, anul şcolar 1932-1933. De menţionat că la această revistă a colaborat şi cunoscutul lingvist Nicolae Corlăteanu, pe atunci elev în cl. a VI-a. Cercetarea temelor publicaţii ne-au convins de faptul că aceste reviste contribuiau considerabil la dezvoltarea conştiinţei naţionale la elevi. Drept exemplu pot servi publicaţiile: Vit. Ciolac, elev în clasa a VII-a (Imnul Unirii); Petre P. Osuhovschi (O sfântă aniversare); Vasile Briceag, elev în clasa a VII-a (Din trecutul Basarabiei); Valeriu Ciobanu (Unirea şi datoria generaţiilor noastre) etc.

În totalitate, presa pedagogică a timpului mărturiseşte că cele mai active cadre didactice au avansat valoroase idei pedagogice: N. Dragomir – cea mai necesară condiţie în instruirea copilului este respectul faţă de personalitatea lui; V. Harea – în educaţia tineretului, statul, familia, societatea şi biserica trebuie să colaboreze; V. Ciubotaru – disciplina este foarte importantă în educaţie; D. Barbu – organizarea raţională a învăţământului, primar rural este de primă importanţă etc.

Un merit deosebit în ce priveşte  dezvoltarea conştiinţei naţionale îl are Ap.D.Culea, care a formulat idei pertinente cu privire la educaţia naţională. El a dat explicaţie noţiunii de Patrie, a indicat temelia pe care se formează patriotismul  naţional, menţionând totodată şi mijloacele de realizare a educaţiei naţionale. „Patria, scria el, este un gând şi o simţire complexă, care se cucereşte încet încât cu toate puterile şi facultăţile mintale umane pe înţelegerea treptată a vieţii concrete din cercurile concentrice, sat şi regiune, se clădeşte orizontul larg spre tot ce este naţional” (subl. n.-I.A.)[7, p.24].

Privitor la metodologia educaţiei naţionale, el arăta că „secretul pedagogic e de a şti să însufleţim şi să spiritualizăm viaţa, natura din jurul copilului pe înţelesul şi inima lui, să-i dăm prilej să capete imagini frumoase şi sentimente alese din cercul lui de trai, să căutăm să legăm sufletul de pământul natal prin încântările suvenirelor de copilărie” [Ibidem, p.75].

Sunt preţioase şi ideile lui Ap. D. Culea cu privire la receptarea artistic-estetică  de către copii a operelor şi fenomenelor literare şi folclorice. Lipsa de experienţă, sărăcia imaginilor  îi devansează pe copii faţă de adulţi în receptarea valorilor artistic-estetice, de aceea se recomandă prin modul viu să le  prezentăm faptele şi lucrurile altor generaţii, legendele, datinile, mărturiile vechi despre casele bătrâneşti, cărţile vechi, tablourile, armele, mobila, sărbătorile familiale, aniversările etc. [Ibidem, p.30]. Aceste experienţe au şi valoare pentru educaţia istorică, ele deschizând copiilor calea pentru înţelegerea figurilor lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu etc.

Educaţia istorică, aprecia Ap. D. Culea, trebuie să se facă conform principiului concentric-liniar, Istoria românilor începând a fi studiată prin studiul elementar al neamului nostru din regiunea unde trăiesc copiii, de la care urmează să se avanseze la alte niveluri, superioare: în şcolile primare din Basarabia, recomanda el, să se înceapă cu studiul istoriei plaiului natal apoi să se avanseze la cunoaşterea trecutului întregului neam. Ideile sale au fost acceptate la nivel regional: astfel, la Conferinţa instructorilor şi revizorilor şcolari (septembrie 1919, Chişinău), s-a adoptat hotărârea ca disciplina şcolară Istoria Românilor,  clasa a II-a şi următoarele, să  înceapă cu câteva povestiri istorice din Basarabia, printre care erau recomandate: Povestirea lui Dragoş-Vodă, care a întemeiat Moldova; Povestirea Sfântului Ioan cel Nou de la Cetatea Albă (Akerman); Legenda mănăstirii Căpriana; Cum îşi apărau moldovenii pământul lor [6, p.43-48].

Istoria adevărată bazată pe documente şi fixată de istorici începea în clasa a III-a şi continua până la finele şcolii primare.

Metodologii de predare-învăţare-evaluare. Deoarece elevii de la clasele primare realizează în mare măsură o cunoaştere senzorial-emotivă a mediului ambiant, acesta fiind şi unul din obiectele cunoaşterii ce le trezeşte mai mult interesul, se recomanda ca învăţarea istoriei în clasa a II-a să înceapă de la amintirile despre personalităţile de seamă ale locului, apoi să se avanseze la studiul unor evenimente care au avut loc în localitate şi despre care povestesc legendele locale sau istoria. La urmă să se treacă la predarea legendelor cu eroii de pretutindeni ai naţiunii.

Întrucât istoria se adresează mai mult inimii şi raţiunii şi mai puţin memoriei se recomanda ca învăţătorii să nu împovăreze mintea elevilor cu memorizări de date şi nume care erau obositoare şi nu contribuiau cu nimic la înţelegerea expunerii şi la trezirea sentimentelor de iubire de neam şi ţară. Se recomandau a fi învăţate pe de rost  numai datele celor mai importante evenimente.

O caracteristică definitorie a metodologiilor de predare a istoriei în clasele primare, astăzi degradată nejustificat, era crearea unei atmosfere emoţionale la lecţie, prin atitudinea afectivă a învăţătorului faţă de elevii săi, întâi de toate, apoi şi faţă de materia predată, însăşi predarea povestirii din istorie fiind puternic colorată emoţional. Pentru aceasta se aplicau procedeele: emotivitatea vorbirii, plasticitatea limbajului, dramatizarea faptei istorice prin povestirea ei, inserarea în povestirea istorică a unor poezii sau cântece patriotice, împărţirea capitolelor mari în subcapitole, rezumarea orală şi scrisă a fiecărui capitol/subcapitol, marcarea pe hartă a localităţii/spaţiului unde s-a desfăşurat evenimentul povestit, formularea de concluzii morale şi a îndemnului patriotic etc.

Altă metodă eficientă era descrierea vieţii eroului, a evenimentelor produse de acţiunile sale, aceasta înlocuind cu succes expunerea abstractă a cauzelor complexe care au produs acele evenimente.

Metoda intuitivă cerea învăţătorului să ilustreze povestirea cu tablouri istorice şi relicve ale trecutului nostru. De aceea învăţătorul trebuia să colecţioneze la muzeul istoric al şcolii tablouri, albume, cărţi poştale ilustrate, cărţi vechi, arme, orice obiecte vechi care erau legate de trecutul neamului nostru.

La predarea povestirilor de istorie locală, deoarece informaţii despre acestea nu se găseau nici în cărţile elevilor, nici în alte manuale, învăţătorul era obligat să le adune din timp, apelând la bătrânii satului, la legendele locale, la datele din istoria generală a ţării, apoi să elaboreze proiecte didactice de predare a acestor lecţii, care proiecte trebuiau să fie depuse păstrate în mod obligatoriu  în şcoală, pentru uzul altor învăţători şi în alţi ani.

O  mărturie a eficienţei acestor metode este făcută de N. Bălcescu: „Mi-aduc aminte şi acum de unele lecţii de istorie făcute în clasele primare – bunăoară luptele lui Mihai Viteazu cu turcii – când întreaga clasă asculta cu atâta încordare şi ne bucuram de izbânzile acestui erou pe care ni-l închipuiam cu imaginaţia noastră ca pe un arhanghel trimis din cer ca să mântuiască creştinătatea” [apud 1, p. 56].

Ignorarea metodelor indicate, manualul sec şi învăţătorul documentat, dar insensibil, creează inversul rezultatului aşteptat:  „Studiul istoriei poate fi interesant pentru unii, îl cred însă nefolositor pentru cei mulţi. Listele nesfârşite de domnitori, care au excelat mai mult prin forţă decât înţelepciune şi dreptate; nesfârşitele războaie cu urmările jalnice ale pustiirilor lor; ambiţiile bolnave ale atâtor bărbaţi de stat care au căutat prin orice mijloace condamnabile să-şi asigure amintirea pentru posteritate; desconsiderarea rolului mulţimii anonime, veşnic dispreţuite şi apăsate în evoluţia omenirii, desigur nu pot contribui la cultivarea omului”, mărturiseşte unul din elevii şcolii vechi, L.Marian [9, p. 29].

În concluzie putem menţiona că rolul decisiv în organizarea sistemului naţional de învăţămînt în perioada interbelică l-a jucat factorul uman, reprezentat de corpul didactic, care l-a influenţat şi l-a dezvoltat prin promovarea valorilor culturii naţionale şi universale; prin cultivarea trăirilor şi sentimentelor de dragoste şi admiraţie pentru valorile spirituale ale poporului nostru.  Ideile şi conceptele pedagogilor români din perioada (1918 - 1940) sunt, în cea mai mare parte, actuale şi azi, datorită reluării în R. Moldova, în condiţii noi, a unor experienţe social-politice şi cultural-spirituale, dar mai ales datorită vivacităţii acestor valori în teoria şi practica educaţională naţională şi mondială.

Experienţele de valoare ale învăţământului din perioada interbelică sunt preluate şi la Universitatea de Stat ”Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul RM prin intermediul Asociaţiunii ASTRA, despărţământul Mihai Kogălniceanu, Iaşi, preşedintă Areta Moşu. Graţie activităţilor Astrei Ieşene am fondat şi noi la universitate cercul ASTRA ”Onisifor Ghibu”, preşedintă Barbă Maria.

Cu ajutorul astriştilor din România: Alba Iulia, Năsăud, Cluj-Napoca, Baia-Mare, Iaşi, Sfântu-Gheoghe ş.a., la universitate s-a fondat un  centru de Cultură şi Civilizaţie românească înzestrat  şi completat cu cărţi, obiecte, cu costume populare cu o vechime de peste 100 de ani, cu lucruri confecţionate cu elemente specifice din diferite zone ale Ţării. Acest centru constituie un început de fondare a unui muzeu în incinta universităţii noastre. Semnificativ este şi faptul că au fost încheiate contracte de colaborare cu universităţile din Cluj-Napoca, Alba Iulia, Dunărea de Jos.  Sistematic, membrii cercului nostru, profesori universitari participă la conferinţe ştiinţifice, simpozioane, se face schimb de experienţă între profesori, profesori şi studenţi.

Nu putem să nu remarcăm şi faptul că în 2014, la jubileul de 15 ani de la fondarea  universităţii din Cahul,  au efectuat o vizită de lucru timp de câteva zile un grup de 5 profesori universitari de la Universitatea ”Babeş –Bolyai” din Cluj – Napoca, autori de manuale, suporturi de curs etc. şi anume: prof univ. Ion Albulescu,  conf.univ. dr., Cătălin Glava, conf.univ.dr. Cristian Stan, lector univ.dr. A. Denisa Manea, lector univ., dr. Mirela Albulescu.  Oaspeţii de la universitatea din Cluj au ţinut ore de curs în faţa studenţilor şi masteranzilor. La masa rotundă, organizată  la Catedra de Pedagogie şi psihologie a universităţii, profesorii universitari au făcut un schimb de experienţă cu membrii catedrei. Pentru Centru de Cultură şi Civilizaţie Românească profesorii universitari au dăruit obiecte şi lucrări de valoare din ţinuturile natale.

Începând cu anul 2010 aproape în fiecare an, cu ajutorul despărţămintelor ASTRA din România, am reuşit să organizăm odihna studenţilor în şcolile de vară din România, care au oferit programe  bogate de activităţi cultural ştiinţifice şi posibilitatea de a cunoaşte locurile istorice şi plaiul plin de farmec al Ţării. Studenţii noştri au participat anual la  diverse măsuri cultural ştiinţifice organizate in România etc. Confirmăm că toate aceste activităţi cu siguranţă au contribuit  la apropierea sufletelor româneşti.

l

 

 

 

 

 

Ioana AXENTII, dr. conf univ., Universitatea de Stat ”B. P. Haşdeu”din Cahu

 

 

 

Bibliografie

1. Axentii I. A. Gândirea pedagogică în Basarabia (1918 -1940). Studiu istorico-pedagogic. Chişinău: Ed. CIVITAS, 2016

2. Boldur A. Basarabia românească. Bucureşti: Tipografia Carpaţi, 1943.

3. Capmaru I. Aspecte ale învăţământului primar din Basarabia (1918-1940). În:  Revista de Pedagogie şi psihologie, 1992, nr. 3, p. 28-29

4. Chişinău. Enciclopedie. Chişinău: MuSeum, 1997.

5. Cioabă I. Din realizările şcolii primare. În: Şcoala Basarabeană,1933, nr. 6-7, p.13-15.

6. Culea Ap. D. Lecţiile începătoare de istorie. În: Şcoala Basarabiei, 1919, nr. 1, p.43.

7. Culea Ap.D. Temelia educaţiei naţionale. În: Şcoala Basarabiei, Chişinău, 1919, nr. 6.

8. F.2108. Directoratul Învăţământului Public din Basarabia şi instituţiile lui de învăţământ.

9. Marian L. În jurul şcoalei. În: Şcoala Basarabiei,1919, nr.4.

10. Năzuinţa. Revista Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Cahul, 1935, nr.4-5.

11. Simensky T,  Învăţământul în Basarabia după Unire. În: Viaţa Basarabiei, 1942, nr.4, p. 80.