România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Nu ştiu dacă sunt...

 

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ce vrea...” (Fericita Tereza de Calcuta)

Pământul Ţării Moţilor a zămislit în decursul vremurilor bărbaţi luminaţi ce şi-au consacrat viaţa năzuinţelor spirituale ale neamului din care s-au născut.

Dintre aceşti eroi ai spiritului creator, la loc de cinste se numără şi poetul Nicolae Nicoară-Horia, care prin întreaga-i activitate publicistică va rămâne un model de urmat.

În anul 2014 a apărut la Suceava, în regia autorului, cartea de poezii      „Nu ştiu dacă sunt...”, carte care mi-a fost oferită cu o frumoasă dedicaţie: „Cu drag, pentru un om drag sufletului meu, Părintele Eugen Goia”, ca un dar de Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului.

Este o adevărată sărbătoare a spiritului să citeşti o asemenea carte de poezie.

Prin glasul său vorbeşte glasul pământului de unde a văzut lumina zilei, legat sufleteşte de aceste meleaguri încărcate de istorie sfântă pe care le cântă în versuri  poetul: „Cu paşii desculţi înspre Casa-Lumină/ Rămasă pe Dealul cu nume rotund/

Seară de seară se întoarce la cină/Poetul din lume, Copchilul flămând...//.

Cunoaşte aceşti munţi, cunoaşte sufletul moţului, dorinţa lui de libertate.

Prin glasul său vorbeşte istoria. Această carte de poezie este durere şi bucurie, suspin şi loc de refugiu, loc de destăinuire, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţa moţului în bunul Dumnezeu care este speranţa şi temelia lui.

Este istoria plină de lacrimi şi umilinţe a unui popor veşnic umilit.

„Mă simt legat de ei şi ei de mine/Precum sunt zalele de lanţul lor!/ Dacă o fi s-adorm în Poezie/ Tot înspre Munţi îmi voi trimite-un Dor...//

Străbunii poetului sunt Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi toţi voinicii şi eroii care şi-au lăsat numele în cartea de jertfă a neamului.

Cartea aceasta cuprinde o istorie dureroasă şi pătrunzătoare la încheietura sufletului cu inima.

Poezia pentru Nicolae Nicoară-Horia este un act sfânt de credinţă în Dumnezeu, este o rugăciune, jertfă, mântuire: „Atunci când scriu mă rog lui Dumnezeu/ Aici să-mi fie ultima suflare...//

Nu uită poetul Satul, tradiţiile, obiceiurile şi credinţa în Dumnezeu şi nu e de mirare:  „aici totul miroase a Dumnezeu!”

O altă icoană descrisă de poet cu multă sensibilitate este icoana mamei: „Un tren în gară şuieră pustiu,/ E-atâta gol de lacrimi între şine!/ Mama a plecat şi nu mai ştiu/ Dacă mi-a spus vreodată că mai vine....

Ca orice creştin conştient de rostul său, poetul îi cere lui Dumnezeu nu altceva, decât precum Samarineanca la fântâna lui Iacob:  „Dă-mi să beau din apa Ta, cea vie !”(Mi-e sete). El ştie că această apă vie îl identifică şi-l îmbunătăţeşte, îl menţine în viaţă, îi stâmpără arşiţa trupească şi dogoarea sufletească.

Versurile acestui bard sunt încărcate de miez, de suc dulce-amărui şi de mireasmă de brad secular, la umbra căruia a crescut. Durerile lui le poartă de la naştere şi dincolo de ea: „Între leagăn şi stea”, „Durere o viaţă.”

Poeziile poetului Nicolae Nicoară-Horia sunt mult apreciate şi citite de moţi şi nu numai. Este un semn de preţuire a unui talent autentic; poeziile sale sunt un tezaur de gândire şi idealuri sfinte. Întreaga poezie este închinată Ţării Moţilor şi celor dintr-un neam cu el: „Nu-i laudă, e mântuite poate/ Fiorul care-l port prin trup mereu//, Mă simt legat de ei până la moarte,/ Mă simt legat până la Dumnezeu”//.

Deşi locuieşte în Câmpia Banatului moţii îl consideră de-al lor. Nu l-au uitat pentru scrisul său duios, scris din depărtare pentru ei.

Cartea poetului Nicolae Nicoară-Horia, Nu ştiu dacă sunt... este o carte plină de credinţă. Citind-o devii mai bun, mai iubitor de frumos, de lumină, de Dumnezeu şi oameni. Versurile sale se rostogolesc lin şi limpezi ca izvoarele Apusenilor.

Cine îl cunoaşte pe poetul Nicolae Nicoară-Horia îşi va da seama de bunătatea, modestia, spiritul elevat, un om de mare ţinută intelectuală şi morală, un mare român şi mai presus de toate, un creştin autentic. Un om al rugăciunii, un om care nu şi-a uitat pe cei rămaşi Acasă: „Ne lase-n pacea firii toţi netoţii,/ De la Câmpeni vă dau de ştire Moţii/ Cu Iancu şi cu Horea din morminte -/ Nu plecăm din munţi - luaţi aminte!”//.

Nu şi-a uitat glia, strămoşii, mormintele, limba şi credinţa cea nepieritoare.

Să-i mulţumim autorului cărţii „Nu ştiu dacă sunt” pentru existenţa lui, în numele strămoşilor evocaţi, felicitându-l pentru reuşita acestei cărţi de poezie, prin glasul său vorbind o întreagă Ţară a Moţilor.     

Lăsăm cititorului plăcerea şi bucuria acestei lecturi.

Prin acest volum (al nouălea) Nicolae Nicoară-Horia şi-a dat pe deplin măsura talentului său cu care l-a binecuvântat Dumnezeu spre slava şi spre câştigul Literaturii Române.

Pr. icon.stavr. Eugen GOIA