POESIS
Noapte sfântă
Veniţi cu toţi să luaţi lumină
Hristos din morţi a înviat.
Căci de minuni e noaptea plină,
Cu-adevărat, cu-adevărat.
Clipă sfântă când fiecare,
Duce speranţa sa de viaţă,
c-a flacără de lumânare
şi o credinţă fără ceaţă.
E plin oraşul de lumini,
Ca cerul roi de stele.
Şi suferinţa mi-o alini,
Din gândurile mele.
Nu mai sunt singur şi nici trist,
În mersul greu, pe-a mea cărare,
Simt azi, că pot să mai rezist,
Că viaţa e şi viitoare.
Tu Doamne în bunătatea ta divină,
Te-au răstignit şi-ai pătimit,
Azi ne aduci la toţi lumină
Că moartea pe moarte-ai biruit.
Veniţi cu toţii să luaţi lumină,
Hristos din morţi a înviat
E noaptea caldă şi senină,
Bun adevăr, ce l-am căutat.
Ardealul sfânt
Ardeal. Ardeal.
Pământ sfânt de ceresc val,
La-nfrăţirea dintre munţi,
Şi ape repezi cu tari punţi.
Domni de seamă te-au condus,
Îndrumaţi au fost de sus
s-au luptat cu vitejie,
pentr-o scumpă omenie,
viitoare Românie.
Peste tot ce era bun,
A venit un vânt nebun,
Adus de puhoiul hun.
Acesta cu gând hotesc,
Râvnea la ce-i românesc,
Ş-au trecut sute de ani,
Ei rămas-au tot hultani,
Nici acum nu-s potoliţi,
Neam spurcat de hămesiţi.
Dar, le-am pune noi capac,
Când le vom veni de hac.
Că Ardealu-i românesc,
Pământ sfânt, nu unguresc.
Versuri scrise de un suflet de român,
blestemând tot ce-i păgân
Războiul
Mulţi nu ştiu ce-i un război
Val de sânge şi durere,
Mergi’nainte sau ’napoi,
E de groază, nu plăcere.
Unii scapă, alţii mor
Împuşcaţi sau sfârtecaţi,
Suferinţă de popor,
De părinţi, copii şi fraţi.
Aşteaptă şi cei de-acasă
Pe copilul cel plecat,
Îi păstrează loc la masă,
El e mort, e terminat.
Lacrimi sunt în toată ţara,
Singur a rămas ogorul,
Plânge chiar şi primăvara,
Aratului îi duce dorul.
Cui i-a folosit războiul?
Cine-a câştigat din el?
Nu dorim glonţ, ci oboiul,
Pacea cu priviri de miel.
La Oarba de Mureş
La oarba-n zorii dimineţii,
Sub focul aprig de păgâni
S-a spulberat şi firul vieţii,
A zece mii flăcăi români.
Luptam dorind să spargem valul
De mişei unguri şi nazişti,
Să liberăm întreg Ardealul
Şi să uităm cât am fost trişti.
Comanda era-n mâini perfide,
Adusă de vânt bolşevic,
Şi gheaţa morţii ne cuprinde,
Nu bănuiam cu toţi nimic.
La Oarba a fost răzbunarea,
Perfidului din răsărit,
Iară din ţară-a fost trădarea,
Cu viaţa noastră am plătit.
O vale plină de cadavre,
De lacrimi multe şi fierbinţi,
În loc să fie fapte brave,
A fost doar plânset de părinţi.
Când am mai fost pe la Raput
E iarbă grasă şi mici flori,
Din sânge totul a crescut,
Îmi amintesc şi-mi dau fiori.
Pensionarii
Azi, stând la televizor,
Urmărind program de ştiri
Banal şi făr-de umor,
Ai de ce să te mai miri.
Unul care-i şef în stat,
Se-ncurcă în pensionari,
Turuie, că i-a-nşelat
Pe săracii miliardari!
Le vrăjeşte şi le-ntoarce,
Meşter e ca la volan,
Numai el ştie ce face,
Noi, un simplu paravan.
Spune că Europa-i vina
De nu ne dă să trăim,
Le învârte paţachina,
El trăieşte, noi murim.
Cu minciuni ne-a afumat,
Înşelând buna credinţă,
O fi oare-un blestemat
Să pierim în suferinţă?
E vechi cântec românesc,
„Sunt sărac şi n-am nimic,
Mi-a rămas să mai trăiesc
Numai pielea pe buric!”
Veteranii de război
Cu paşii îndoiţi de ani,
Purtând pe faţă brazde-adânci
Păşesc prin vreme veterani,
Cu un trecut săpat în stânci.
Modeşti, se sting ca lumânarea,
C-un suflet răscolit ca marea,
Un nume scris şi în istorii
Din care alţii îşi fac glorii.
Atunci, luptat-au pentru ţară,
Azi, duc cu greu o viaţ-amară,
În loc urmaşii să-i cinstească,
Ei bat la uşi ca să cerşească.
Nu-i drept şi nu-i demn aşa,
E vorba doar de ţara ta,
Ei sunt bunici pentru nepoţi,
Cinsteşte-i, cât sunt vii, nu morţi!
Traian ROTARU
Flori pentru eroi
În grădina cu eroi, să mergem mereu, români!
Că-i o sfântă datorie, ce coboară din
străbuni.
Să-i acoperim cu flori, pios să mărturisim,
Că din file de istorii, jertfa lor noi toţi o
ştim.
Ştim că în adânc de vreme, noi am fost cu
toţii fraţi,
Dar, prin veacuri, trecătorii ne-au ţinut şi
dezbinaţi.
Rupţi, cu ţara sfâşiată, ne-au cărat averi
din glie.
Noi speram că vine ziua când vom face-o
Românie,
Şi, din veac în veac, cum ştim. s-a ivit
câte-un erou
Cu iubire de moşie, toţi ne-au dat un suflu
nou.
De la ei ştim că nu-i bine să fii sclav în
ţara ta
Şi. cu orice sacrificiu, să continui a lupta.
Ne e pildă din Moldova fapta lui Ştefan cel
Mare,
Care-a vegheat multă vreme cu plăieşii la
hotare,
Iar Viteazul nostru Brav. cu acea sfântă
Unire,
A sădit în neamul său dor nestins de
întregire.
De-atunci, ştim că domnul Cuza, de popor adus
cu-alai,
I-a dat Moşului Ion actul de stăpân pe plai.
Cu dor de independenţă, "curcani" plecaţi din
Vaslui
Au sfârşit pentru vecie trufia Osmanului.
Lacrima Ardealului îndelung a dăinuit,
Cu ea se scrie istoria unui neam mult
chinuit,
Horea, Cloşca şi Crişan trimit mesaj din
mormânt
Să-nvăţăm a muri aspru pentru românesc
pământ.
Toţi românii transilvani, care-au suportat
robia,
Şi-ai adus prinosul lor, reîntregind România,
Cu izbânda lor măreaţă, i-au spus România
Mare.
Şi prin Marea lor Unire, i-au dat Ţării
sărbătoare.
Jertfe-au fost în număr mare, care timpul au
marcat
Şi-n păduri de cruci prin ţară, cei rămaşi
le-au încrustat.
Ne-nchinăm, îngenunchem, azi, în ziua
libertăţii.
Şi-nscriem nume de-oşteni în cartea
eternităţii.
Georgeta CIOBOTĂ
|