Poetul Martin Opitz:
Poemul „Zlatna”
Pe
Valea Ampoiului, într-o mică depresiune intramontană, la o egală
depărtare de Alba Iulia şi Abrud, într-un cadru mirific, este aşezat din
cele mai vechi vremuri oraşul Zlatna.
Împrejurimile sale bogate
în zăcăminte de aur şi argint, acoperite de pădurile munţilor coboară
spre păşuni bogate şi spre matca frumosului Ampoi, ceea ce a făcut ca
acest pământ transilvan să fie locuit din cele mai vechi timpuri.
Nicolae Bălcescu considera Transilvania drept: “Cea mai mândra şi mai
binecuvântată dintre toate ţările semănate de Domnul pe pământ”.
Istoricul Vasile Netea spunea că Transilvania s-a bucurat întotdeauna de
o aleasă cinstire şi admiraţie din partea tuturor străinilor – pentru a
nu mai vorbi de romani – care i-au cunoscut satele şi oraşele, pajiştile
şi zările, câmpiile şi plaiurile, fluviile şi munţii, fluturii şi
mierlele, doinele şi baladele, oamenii şi stâncile, plugarii şi
cioplitorii în lemn, pastorii şi minierii, haiducii şi marii răzvrătiţi,
cu un cuvânt, viaţa în toate formele şi dimensiunile.
Călători străini au
vizitat Transilvania, iar seria evocărilor lor începe spre sfârşitul
secolului al XIV-lea şi se extinde mai cu seama în secolul al XVII-lea,
când în urma strălucitelor biruinţe ale lui Mihai Viteazul şi a Unirii,
pentru un scurt timp a tuturor românilor, Transilvania devine centrul
unei puteri politice care a atras asupra ei privirile unor capete
încoronate ale Europei, ale unor diplomaţi şi ale unor vestiţi oameni de
cultura. Astfel istoricul şi diplomatul german Georg Reicherstoirffer
afirma în 1550, într-un memoriu către împăratul Ferdinand I de Habsburg
unde făcea o descriere a Transilvaniei, spunând ca Zlatna este un oraş
pe care îl locuiesc românii şi care încă din antichitate avea o mare
importanţă. Descriind minele din Transilvania, veneţianul Georgio
Tomassi afirma în 1610 ca minele de la Zlatna sunt: “Cele mai bogate”,
producând în parte aurul cel mai bun, vrednic a fi curăţat prin foc,
aurul – releva Tomassi – mai provine şi din apa râurilor care, trecute
cu meşteşug prin postavuri grosolane, îşi lasă acolo nisipul preţios.
Unul dintre vestiţii
oameni de cultură ai secolului al XVII-lea a fost Martin Opitz, poet
german, originar din Silezia, profesor chemat de principele Gabriel
Bethlen pentru Colegiul Superior Reformat din Alba Iulia, frecventat şi
de fii de români. Acest colegiu era hotărât a fi transformat în
Universitate cu trei facultăţi: teologica, filozofica şi literatura
(lingvistica). Chemarea lui Martin Opitz de către principele Gabriel
Bethlen (1618-1629) - hotărând să se proclame Rege al Daciei - a fost
făcută şi la recomandarea nepotului principelui, Ştefan Bethlen foşti
colegi de studii la Universitatea din Heidelberg. Martin Opitz a activat
la acest colegiu numai un an şi şi-a legat puternic numele nu numai de
activitatea universităţii, dar şi-a adus o contribuţie serioasă la
cunoaşterea vieţii românilor transilvăneni şi în mod deosebit a celor
din Zlatna. Vizita mult prin împrejurimile Zlatnei, bucurându-se să-şi
întâlnească un drag prieten din Olanda, inginerul de mine Enrich
Lisabon, care i-a deschis cu dragoste uşile casei sale din Zlatna şi l-a
însoţit cu plăcere în toate excursiile întreprinse. Lisabon era omul
care a ştiut să colecteze mult aur din acei munţi stâncoşi, mănoşi şi
să-l transforme în metal nobil. Principele Ardealului, Bethlen Gabor,
era bucuros să obţină pentru regatul său aur, argint, precum şi argintul
viu (mercurul), jandarmul ce înghite în moleculele lui mişcătoare acel
amestec preţios numit amalgam din care focul înteţit purifica aurul. La
menţinerea lui în fruntea Ardealului a contribuit strălucita diplomaţie
de a trăi în bună alianţă cu Ţara Românească şi cu Ţara Moldovei, dar
mai ales cu aurul Apusenilor care se scurgea spre Constantinopol să
îndoape veşnic flămânda Poartă Otomană în preţul păcii. Aurul pus la
dispoziţie de Lisabon principelui Gabriel Bethlen i-a permis acestuia să
refacă un castel ce de mult fusese al cnezilor (Şerban şi Voicu), al lui
Iancu Corvin de Niedoara (Hunedoara), Matei Corvin Rex, Ioan Corvin şi
urmaşii, întru moştenire, până la cumpărarea castelului de către
Gabriel Bethlen. Aurul munţilor Zlatnei l-a ajutat să organizeze o
armată care a putut să atace în 1619-1620 armata împăratului Ferdinand
al II-lea de Habsburg, cucerind Ungaria până la Pozsony, fapt ce i-a
adus Gloria de a se alege rege al Ungariei.
Martin Opitz bătând
drumurile Zlatnei din contactul cu aceste locuri în care se găseau
atâtea urme ale străvechii civilizaţii dacice şi romane şi unde la tot
pasul îl întâmpinau relicvele unui trecut milenar, ruinele castrelor de
odinioară, inscripţii, morminte, vase etc. şi totodată viaţa fierbinte a
satelor cu aspectele lor variate, mişcându-se între opresiunea socială
şi naţională – şi chiote de veselie smulse din datinile lor folclorice
şi din speranţele lor, iar firea de poet simţită în suflet îl obliga să
le oglindească într-un poem închinat Zlatnei sau Zlatna despre liniştea
sufletului. Martin Opitz în scurtul timp, cât a trăit la Alba Iulia, a
învăţat şi româneşte. Poemul „Zlatna” nu a reprezentat numai o
strălucită realizare literară, ci totodată a invocat realitatea aducând
un elogiu superb şi o pledoarie însufleţită pentru viaţa românilor de
aici, pentru virtuţile lor şi totodată pentru dreptul ce li se cuvenea
la lumină şi dreptate”. Odată cu realizarea poemului „Zlatna”, a adunat
materiale şi documente pentru opera monumentală „Dacia Antique” privind
istoria Daciei Antice, la care a lucrat timp de 12 ani, dar care s-a
pierdut. Poemul lui Opitz s-a tipărit la Strasbourg în anul 1624, urmat
de alte două ediţii apărute la Frankfurt în 1644 şi la Amsterdam în
1646. Cu toată dragostea pentru români ce străbătea poemul, datorită
împrejurărilor în care a fost tipărit, el a fost târziu cunoscut de noi.
Traducerea a fost publicată în 1888 în ziarul Tribuna de la Sibiu de
către tânărul poet George Coşbuc, încă de atunci un maestru al versului,
dar el nu şi-a apreciat prea mult traducerea. În anul 1944 poemul lui
Martin Opitz în traducerea lui George Coşbuc a fost reactualizat de
către protopopul Elie Deianu, fost şi el director al Tribunei, printr-un
articol publicat în ziarul Timpul. Cu această ocazie, bătrânul gazetar
scria: “Un certificat poetic al sufletului nostru”. O altă traducere nu
a mai încercat nimeni să o facă de atunci, până în anul 1981.
Este meritul poetului Mihai Gavril, care, influenţat de strălucirea
poemului, cât şi de destinul tragic al autorului, l-a readus printre
români în forma lui originală, subliniind totodată şi notele poetului.
El îl numeşte Zlatna - Cumpăna Dorului.
Opitz nu a reuşit să se
integreze în atmosfera curţii princiare pe care o detesta, ceea ce
rezultă şi din anumite fragmente ale poemului „Zlatna” în traducerea lui
George Coşbuc.
„… Aşa se întâmpla aici …
acum eşti sus, acum
Eşti jos. Ei pornesc însă
din nou pe acelaşi drum,
Şi ajung iar la putere,
schimbaţi fiind la faţă!
Ah! Ei trăiesc din mila
stăpânilor, trăiesc,
Ca să ucidă timpul cu
jocuri şi ospeţe.
Nici strop de pietate la
dânşii nu găseşti … .
Desfrâu şi viclenie şi
pismă, răutate … .
Blestemele-s la ordin de
zi: totu-i redus,
La complimente multe.”
În legătura cu risipa şi
fastul de care dădeau dovadă principii, putem spune: “Pentru începutul
secolului al XVII-lea se înregistrează la Alba Iulia capitala pe mai
departe a Principatului Transilvănean, o intensă viaţa culturală şi
artistică”. Oraşul cunoaşte o înflorire deosebită, mai ales în timpul
domniei ambiţiosului principe Gabriel Bethlen, la a cărui curte mişunau
o mulţime de profesori, artişti, sculptori şi pictori din Flandra,
Italia, Germania şi din alte ţări europene. Soţia principelui, Caterina
de Brandemburg, reuşeşte să transforme curtea de la Alba Iulia într-un
paladiu al artelor frumoase, iar principele, în acţiunile sale, căuta
să-l concureze pe regele umanist Matei Corvin … . În scurtă vreme
Gabriel Bethlen a întrecut cu mult în muzică pe toţi potentaţii lumii.
În cele din urmă când a aflat de un cântăreţ din lăută din cale afara de
priceput Iosif Baglioni, care era plătit de Papa de la Roma, Urban al
VIII-lea, cu 1000 ducaţi pe an, l-a chemat cu aceeaşi plată. Deoarece
principele a murit între timp, călătoria aceasta nu a mai avut loc. Ne
oprim puţin la nunta principelui Gheorghe Racokzi al II-lea cu fiica lui
Andrei Bathory în 2 februarie 1643 … . Au fost de faţă la nuntă solii
împărăteşti, ungare, poloneze, muntene, moldovene, turceşti, tătare şi
altele ale unor domni de seamă. În timpul sărbătoririi nunţii s-au dat
multe şi felurite serbări şi petreceri şi s-au tras focuri de artificii,
înfăţişându-se istoria pe viu a romanului Mucius Scevola. Căci
focul a ars aici mai întâi braţul artificierului princiar. Apoi prin
focul de artificii a fost arătat un balaur care a zburat în aer foarte
sus, în afara cetăţii deasupra câmpului şi multe altele, care ar fi
costat cam 1000 de florini.

“Mai mult decât curtea
principelui şi a societăţii demnitarilor feudali, Opitz, fire romantică,
a iubit natura pitorească a regiunii, munţii acoperiţi cu păduri de
stejari şi brazi, oamenii locului din care cei mai mulţi erau români,
farmecul rustic al împrejurimilor, manifestările artistice şi în mod
deosebit jocurile, porturile populare şi cântecele ţăranilor români”.
Scriind poemul Zlatnei, inovatorul poeziei germane a oferit un dar de
cel mai mare preţ şi naţiunii române. O icoană care după opinia lui V.
Netea: “Avea să lumineze şi mai mult prin apariţia în acelaşi secol a
marilor monumente de limbă românească – Cazania lui Varlaam (1643), Noul
Testament de la Alba Iulia (1648) – care aveau să anticipeze înaltele
zboruri ale scriitorilor de mai târziu: M. Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc.”. Martin Opitz - spunea A.
Ambruster - a creat una din cele mai frumoase icoane ale sufletului
românesc. Cu toate că şi-a petrecut în inima Transilvaniei doar un an
din cei 42 pe care i-a parcurs, M. Opitz a găsit mijloacele pentru a
edifica solid realitatea acestui ţinut, pentru a strânge cunoştinţe
multe şi temeinice despre trecutul lui, despre bogăţiile pământului,
despre datinile, felul de trai, firea băştinaşilor. Impresia produsă de
priveliştile ce se înfăţişau, de vestigiile antichităţii dacice şi
romane, pe care le descoperă la tot pasul, se pare ca au fost atât de
puternică de vreme ce Martin Opitz termină în toamna anului 1622 poemul
„Zlatna”. Fascinat de locul, de oameni, de îndeletnicirea lor, unde a
poposit în scurt timp, îşi începe poemul astfel:
„O Lisabon, iubite, pe
unde am fost umblat,
Ţinut ca Zlatna voastră
să văd nu mi-a fost dat!
Petrec acolo zile şi
darnice şi blânde,
Ca oamenii de care nu
mă mai pot desprinde.
Mai bun nu sunt în
stare să cred că s-ar afla
În lume pretutindeni,
pe unde aş mai umbla.
Chiar numele-i de
Zlatna, în limba sorba spus
Numeşte lucruri scumpe
şi suna drept răspuns
Îndemânării voastre de
aurari vestiţi,
Precum şi-n alte arte,
de nimeni biruiţi!”
Mulţimea pietrelor romane
găsite la noi, unele chiar de el şi textul tradus chiar de el spune:
„Înscrisele cuvinte în
pietrele de aici
Nici un puhoi pârdalnic
trecut în goană, aici
Fulgerul, nici timpul
nu le-au putut distruge,
Doar cerul le sărută,
la ele când ajunge.
Sub ele dorm bărbaţii
de care azi aminte
Ne aduc aceste stele de
piatră şi cuvinte.
.............................
Din depărtate Asii
venind pe cai gonaci …
Călcând în goană goţii
cu alţi-n şir grăbit
Al Daciei şi al Romei
pământ de mult râvnit
Nu şterg a voastre
nume, cum nu v-au nici învins
De v-aţi păstrat lumina
aşa cum e înscris …
Cu biciul nici Atila cu
hoardele de sciţi
Nu poate frânge neamul
Nepieritoarei ginţi
…………………
Ah, mult la sate îmi
place
Dar nici un loc în lume
nu mi-a surâs mai blând.
Ca Zlatna nici se
poate, să-mi placă oarecând… .
Vreun loc ca satul
vostru, amice mult iubite,
Căci zilele-s pe acolo
atât de liniştite.”
Şi iată alte sentimentele
faţă de peisaje şi oamenii locului:
„În fiecare colibă, cu
paie acoperită
Un sânge nobil spune că
limba moştenită
Şi azi e tot aceea ca
datinile sunt
Păstrate cu credinţă,
cu al vostru îmbrăcământ
Şi jocul chiar e martor
c-aveţi tulpina veche
Un joc care în
frumuseţe abia-şi are pereche.”
Despre fetele romane:
„Modeste, dar cu
spirit, pe buza lor puternică
Cuvinte apar, cu toate
că ştiu cugeta mult
Decât ca să vorbească,
mai bucuros ascult.”
Celebrul poet referindu-se
la râul Ampoi menţionează:
„În orice parte a
lumii, cu lapte şi cu miere
Belşugul greu de-ar
curge, din câte-s cu plăcere
Eu aş alege Ampoiul, cu
apele de aur
Şi argintul din
nisipuri pe care orice faur
Cu dragoste îl culege,
cum ar culege grâu.
………………………
Sunteţi precum un
codru, pe rădăcini adânci,
Care cuprind toţi
munţii de necuprins şi stânci
Şi oricât ar da de
aspru, prelung şi cu durere
Furtuni ca să vă
smulgă, nu au aşa putere,
Dorinţa-vă de viaţă nu
poate să se stingă,
Cum pasarea cum zboară
de soare să se atingă.
………………………
Valahul, om de cinste,
iubeşte brazda care
Şi-aduce rodul dulce
şi-aleasa desfătare
Îşi mână boii-n ciurda
şi oile în turmă
La păşunat pe unde le
poate da de urmă.
………………………
Femeia poartă ie cu
dalbe, flori de tei;
Frumoasă-i! O naiadă în
simplitatea ei
Şi-i amiroase trupul a
flori de sânziene
Şi dulce lămâiţă când
roua se aşterne
......................................
Ca nurile-i sunt ochii,
cireaşă buza ei,
E cea mai scumpă floare
din câte-s şi femei.
Prin gene mi se cerne,
cu pasul ca de ciută,
Din sat suind poteca de
alţii neştiută,
Bărbatului să-i ducă
bucatele dorite
Când soare-i în crugul
amiezii împlinite.”
Un fapt deosebit se impune
a fi subliniat referitor la versurile poetului martin Opitz, privind
importanţa localităţii Zlatna din punct de vedere istoric al neamului
românesc:
„Ţinutul Zlatna însă de
mine-i mai iubit
Prin locurile acestea
Traian l-au biruit
Pe Decebal, iar praful
din scriptele-n păstrare
Ca-n limba voastră
veche rămâne, ca atare
Numindu-l până astăzi
Câmpia lui Traian
Alăturea-i de pază
Muntele Vulcan.”
Acest fapt ne-a determinat
în timp să căutăm dacă Câmpia lui Traian de la Zlatna este mult căutatul
Ranistorum.
Un ajutor substanţial l-am
primit din partea d-lui gen.(r) Mircea Chelaru şi a redacţiei revistei
DACOROMANIA.
Reprezentanţii Congresului
Spiritualităţii Româneşti ne-au onorat cu invitaţia de a participa la
festivităţile de la Roma cu ocazia împlinirii a 1900 ani de la
inaugurarea măreţului monument istoric, renumit în lume: Columna lui
Traian.
Preocuparea locuitorilor
din Zlatna, privind originea neamului românesc şi a moţilor din zona
Munţilor Apuseni s-a concretizat şi la 1 Decembrie 2013 când s-a
amplasat şi inaugurat bustul regelui dac, Decebal, acolo unde îi este
locul - în Ranistorum.
În continuare trebuie să-i
mulţumim primarului Silviu Ponoran şi zlatnenilor, pentru preocuparea şi
efortul financiar şi material, de a construi şi dezveli bustul marelui
MARTIN OPITZ (în ziua de 5 iunie 2015) în clădirea în care a scris
poemul “„Zlatna”, încărcat de iubire şi căldură pentru poporul român şi
în special, pentru noi, zlătnenii.
Melania FOROSIGAN
|