Poetul Martin Opitz:

Poemul „Zlatna”

Pe Valea Ampoiului, într-o mică depresiune intramontană, la o egală depărtare de Alba Iulia şi Abrud, într-un cadru mirific, este aşezat din cele mai vechi vremuri oraşul Zlatna.

Împrejurimile sale bogate în zăcăminte de aur şi argint, acoperite de pădurile munţilor coboară spre păşuni bogate şi spre matca frumosului Ampoi, ceea ce a făcut ca acest pământ transilvan să fie locuit din cele mai vechi timpuri. Nicolae Bălcescu considera Transilvania drept: “Cea mai mândra şi mai binecuvântată dintre toate ţările semănate de Domnul pe pământ”. Istoricul Vasile Netea spunea că Transilvania s-a bucurat întotdeauna de o aleasă cinstire şi admiraţie din partea tuturor străinilor – pentru a nu mai vorbi de romani – care i-au cunoscut satele şi oraşele, pajiştile şi zările, câmpiile şi plaiurile, fluviile şi munţii, fluturii şi mierlele, doinele şi baladele, oamenii şi stâncile, plugarii şi cioplitorii în lemn, pastorii şi minierii, haiducii şi marii răzvrătiţi, cu un cuvânt, viaţa în toate formele şi dimensiunile.

Călători străini au vizitat Transilvania, iar seria evocărilor lor începe spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi se extinde mai cu seama  în secolul al XVII-lea, când în urma strălucitelor biruinţe ale lui Mihai Viteazul şi a Unirii, pentru un scurt timp a tuturor românilor, Transilvania devine centrul unei puteri politice care a atras asupra ei privirile unor capete încoronate ale Europei, ale unor diplomaţi şi ale unor vestiţi oameni de cultura. Astfel istoricul şi diplomatul german Georg Reicherstoirffer afirma în 1550, într-un memoriu către împăratul Ferdinand I de Habsburg unde făcea o descriere a Transilvaniei, spunând ca Zlatna este un oraş pe care îl locuiesc românii şi care încă din antichitate avea o mare importanţă. Descriind minele din Transilvania, veneţianul Georgio Tomassi afirma în 1610 ca minele de la Zlatna sunt:  “Cele mai bogate”, producând în parte aurul cel mai bun, vrednic a fi curăţat prin foc, aurul – releva Tomassi – mai provine şi din apa râurilor care, trecute cu meşteşug prin postavuri grosolane, îşi lasă acolo nisipul preţios.

 Unul dintre vestiţii oameni de cultură ai secolului al XVII-lea a fost Martin Opitz, poet german, originar din Silezia, profesor chemat de principele Gabriel Bethlen pentru Colegiul Superior Reformat din Alba Iulia, frecventat şi de fii de români. Acest colegiu era hotărât a fi transformat în Universitate cu trei facultăţi: teologica, filozofica şi literatura (lingvistica). Chemarea lui Martin Opitz de către principele Gabriel Bethlen (1618-1629) - hotărând să se proclame Rege al Daciei - a fost făcută şi la recomandarea nepotului principelui, Ştefan Bethlen foşti colegi de studii la Universitatea din Heidelberg. Martin Opitz a activat la acest colegiu numai un an şi şi-a legat puternic numele nu numai de activitatea universităţii, dar şi-a adus o contribuţie serioasă la cunoaşterea vieţii românilor transilvăneni şi în mod deosebit a celor din Zlatna. Vizita mult prin împrejurimile Zlatnei, bucurându-se să-şi întâlnească un drag prieten din Olanda, inginerul de mine Enrich Lisabon, care i-a deschis cu dragoste uşile casei sale din Zlatna şi l-a însoţit cu plăcere în toate excursiile întreprinse. Lisabon era omul care a ştiut să colecteze mult aur din acei munţi stâncoşi, mănoşi şi să-l transforme în metal nobil. Principele Ardealului, Bethlen Gabor, era bucuros să obţină pentru regatul său aur, argint, precum şi argintul viu (mercurul), jandarmul ce înghite în moleculele lui mişcătoare acel amestec preţios numit amalgam din care focul înteţit purifica aurul. La menţinerea lui în fruntea Ardealului a contribuit strălucita diplomaţie de a trăi în bună alianţă cu Ţara Românească şi cu Ţara Moldovei, dar mai ales cu aurul Apusenilor care se scurgea spre  Constantinopol să îndoape veşnic flămânda Poartă Otomană în preţul păcii. Aurul pus la dispoziţie de Lisabon principelui Gabriel Bethlen i-a permis acestuia să refacă un castel ce de mult fusese al cnezilor (Şerban şi Voicu), al lui Iancu Corvin de Niedoara (Hunedoara), Matei Corvin Rex, Ioan Corvin şi urmaşii, întru moştenire, până la cumpărarea castelului de către  Gabriel Bethlen.  Aurul munţilor Zlatnei l-a ajutat să organizeze o armată care a putut să atace în 1619-1620 armata împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, cucerind Ungaria până la Pozsony, fapt ce i-a adus Gloria de a se alege rege al Ungariei.

Martin Opitz bătând drumurile Zlatnei din contactul cu aceste locuri în care se găseau atâtea urme ale străvechii civilizaţii dacice şi romane şi unde la tot pasul îl întâmpinau relicvele unui trecut milenar, ruinele castrelor de odinioară, inscripţii, morminte, vase etc. şi totodată viaţa fierbinte a satelor cu aspectele lor variate, mişcându-se între opresiunea socială şi naţională – şi chiote de veselie smulse din datinile lor folclorice şi din speranţele lor, iar firea de poet simţită în suflet îl obliga să le oglindească într-un poem închinat Zlatnei sau Zlatna despre liniştea sufletului.  Martin Opitz în scurtul timp, cât a trăit la Alba Iulia, a învăţat şi româneşte. Poemul „Zlatna” nu a reprezentat numai o strălucită realizare literară, ci totodată a invocat realitatea aducând un elogiu superb şi o pledoarie însufleţită pentru viaţa românilor de aici, pentru virtuţile lor şi totodată pentru dreptul ce li se cuvenea la lumină şi dreptate”. Odată cu realizarea poemului „Zlatna”, a adunat materiale şi documente pentru opera monumentală „Dacia Antique” privind istoria Daciei Antice, la care a lucrat timp de 12 ani, dar care s-a pierdut. Poemul lui Opitz s-a tipărit la Strasbourg în anul 1624, urmat de alte două ediţii apărute la Frankfurt în 1644 şi la Amsterdam în 1646. Cu toată dragostea pentru români ce străbătea poemul, datorită împrejurărilor în care a fost tipărit, el a fost târziu cunoscut de noi. Traducerea a fost publicată în 1888 în ziarul Tribuna de la Sibiu de către tânărul poet George Coşbuc, încă de atunci un maestru al versului, dar el nu şi-a apreciat prea mult traducerea. În anul 1944 poemul lui Martin Opitz în traducerea lui George Coşbuc a fost reactualizat de către protopopul Elie Deianu, fost şi el director al Tribunei, printr-un articol publicat în ziarul Timpul. Cu această ocazie, bătrânul gazetar scria: “Un certificat poetic al sufletului nostru”. O altă traducere nu a mai încercat nimeni să o facă de atunci, până în anul 1981. Este meritul poetului Mihai Gavril, care, influenţat de strălucirea poemului, cât şi de destinul tragic al autorului, l-a readus printre români în forma lui originală, subliniind totodată şi notele poetului. El îl numeşte Zlatna - Cumpăna Dorului.

Opitz nu a reuşit să se integreze în atmosfera curţii princiare pe care o detesta, ceea ce rezultă şi din anumite fragmente ale poemului „Zlatna” în traducerea lui George Coşbuc.

„… Aşa se întâmpla aici … acum eşti sus, acum

Eşti jos. Ei pornesc însă din nou pe acelaşi drum,

Şi ajung iar la putere, schimbaţi fiind la faţă!

Ah! Ei trăiesc din mila stăpânilor, trăiesc,

Ca să ucidă timpul cu jocuri şi ospeţe.

Nici strop de pietate la dânşii nu găseşti … .

Desfrâu şi viclenie şi pismă, răutate … .

Blestemele-s la ordin de zi: totu-i redus,

La complimente multe.”

În legătura cu risipa şi fastul de care dădeau dovadă principii, putem spune: “Pentru începutul secolului al XVII-lea se înregistrează la Alba Iulia capitala pe mai departe a Principatului Transilvănean, o intensă viaţa culturală şi artistică”. Oraşul cunoaşte o înflorire deosebită, mai ales în timpul domniei ambiţiosului principe Gabriel Bethlen, la a cărui curte mişunau o mulţime de profesori, artişti, sculptori şi pictori din Flandra, Italia, Germania şi din alte ţări europene. Soţia principelui, Caterina de Brandemburg, reuşeşte să transforme curtea de la Alba Iulia într-un paladiu al artelor frumoase, iar principele, în acţiunile sale, căuta să-l concureze pe regele umanist Matei Corvin … . În scurtă vreme Gabriel Bethlen a întrecut cu mult în muzică pe toţi potentaţii lumii. În cele din urmă când a aflat de un cântăreţ din lăută din cale afara de priceput Iosif Baglioni, care era plătit de Papa de la Roma, Urban al VIII-lea, cu 1000 ducaţi pe an, l-a chemat cu aceeaşi plată. Deoarece principele a murit între timp, călătoria aceasta nu a mai avut loc. Ne oprim puţin la nunta principelui Gheorghe Racokzi al II-lea cu fiica lui Andrei Bathory în 2 februarie 1643 … . Au fost de faţă la nuntă solii împărăteşti, ungare, poloneze, muntene, moldovene, turceşti, tătare şi altele ale unor domni de seamă. În timpul sărbătoririi nunţii s-au dat multe şi felurite serbări şi petreceri şi s-au tras focuri de artificii, înfăţişându-se istoria pe viu a romanului Mucius Scevola. Căci focul a ars aici mai întâi braţul artificierului princiar. Apoi prin focul de artificii a fost arătat un balaur care a zburat în aer foarte sus, în afara cetăţii deasupra câmpului şi multe altele, care ar fi costat cam 1000 de florini.

“Mai mult decât curtea principelui şi a societăţii demnitarilor feudali, Opitz, fire romantică, a iubit natura pitorească a regiunii, munţii acoperiţi cu păduri de stejari şi brazi, oamenii locului din care cei mai mulţi erau români, farmecul rustic al împrejurimilor, manifestările artistice şi în mod deosebit jocurile, porturile populare şi cântecele ţăranilor români”. Scriind poemul Zlatnei, inovatorul poeziei germane a oferit un dar de cel mai mare preţ şi naţiunii române. O icoană care după opinia lui V. Netea: “Avea să lumineze şi mai mult prin apariţia în acelaşi secol a marilor monumente de limbă românească – Cazania lui Varlaam (1643), Noul Testament de la Alba Iulia (1648) – care aveau să anticipeze înaltele zboruri ale scriitorilor de mai târziu: M. Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc.”.  Martin Opitz - spunea A. Ambruster - a creat una din cele mai frumoase icoane ale sufletului românesc. Cu toate că şi-a petrecut în inima Transilvaniei doar un an din cei 42 pe care i-a parcurs, M. Opitz a găsit mijloacele pentru a edifica solid realitatea  acestui ţinut, pentru a strânge cunoştinţe multe şi temeinice despre trecutul lui, despre bogăţiile pământului, despre datinile, felul de trai, firea băştinaşilor. Impresia produsă de priveliştile ce se înfăţişau, de vestigiile antichităţii dacice şi romane, pe care le descoperă la tot pasul, se pare ca au fost atât de puternică de vreme ce Martin Opitz termină în toamna anului 1622 poemul „Zlatna”. Fascinat de locul, de oameni, de îndeletnicirea lor, unde a poposit în scurt timp, îşi începe poemul astfel:

„O Lisabon, iubite, pe unde am fost umblat,

Ţinut ca Zlatna voastră să văd nu mi-a fost dat!

Petrec acolo zile şi darnice şi blânde,

Ca oamenii de care nu mă mai pot desprinde.

Mai bun nu sunt în stare să cred că s-ar afla

În lume pretutindeni, pe unde aş mai umbla.

Chiar numele-i de Zlatna, în limba sorba spus

Numeşte lucruri scumpe şi suna drept răspuns

Îndemânării voastre de aurari vestiţi,

Precum şi-n alte arte, de nimeni biruiţi!”

Mulţimea pietrelor romane găsite la noi, unele chiar de el şi textul tradus chiar de el spune:

„Înscrisele cuvinte în pietrele de aici

Nici un puhoi pârdalnic trecut în goană, aici

Fulgerul, nici timpul nu le-au putut distruge,

Doar cerul le sărută, la ele când ajunge.

Sub ele dorm bărbaţii de care azi aminte

Ne aduc aceste stele de piatră şi cuvinte.

.............................

Din depărtate Asii venind pe cai gonaci …

Călcând în goană goţii cu alţi-n şir grăbit

Al Daciei şi al Romei pământ de mult râvnit

Nu şterg a voastre nume, cum nu v-au nici învins

De v-aţi păstrat lumina aşa cum e înscris …

Cu biciul nici Atila cu hoardele de sciţi

Nu poate frânge neamul

Nepieritoarei ginţi

…………………

Ah, mult la sate îmi place

Dar nici un loc în lume nu mi-a surâs mai blând.

Ca Zlatna nici se poate, să-mi placă oarecând… .

Vreun loc ca satul vostru, amice mult iubite,

Căci zilele-s pe acolo atât de liniştite.”

Şi iată alte sentimentele faţă de peisaje şi oamenii locului:

„În fiecare colibă, cu paie acoperită

Un sânge nobil spune că limba moştenită

Şi azi e tot aceea ca datinile sunt

Păstrate cu credinţă, cu al vostru îmbrăcământ

Şi jocul chiar e martor c-aveţi tulpina veche

Un joc care în frumuseţe abia-şi are pereche.”

Despre fetele romane:

„Modeste, dar cu spirit, pe buza lor puternică

Cuvinte apar, cu toate că ştiu cugeta mult

Decât ca să vorbească, mai bucuros ascult.”

Celebrul poet referindu-se la râul Ampoi menţionează:

„În orice parte a lumii, cu lapte şi cu miere

Belşugul greu de-ar curge, din câte-s cu plăcere

Eu aş alege Ampoiul, cu apele de aur

Şi argintul din nisipuri pe care orice faur

Cu dragoste îl culege, cum ar culege grâu.

………………………

Sunteţi precum un codru, pe rădăcini adânci,

Care cuprind toţi munţii de necuprins şi stânci

Şi oricât ar da de aspru, prelung şi cu durere

Furtuni ca să vă smulgă, nu au aşa putere,

Dorinţa-vă de viaţă nu poate să se stingă,

Cum pasarea cum zboară de soare să se atingă.

………………………

Valahul, om de cinste, iubeşte brazda care

Şi-aduce rodul dulce şi-aleasa desfătare

Îşi mână boii-n ciurda şi oile în turmă

La păşunat pe unde le poate da de urmă.

………………………

Femeia poartă ie cu dalbe, flori de tei;

Frumoasă-i! O naiadă în simplitatea ei

Şi-i amiroase trupul a flori de sânziene

Şi dulce lămâiţă când roua se aşterne

......................................

Ca nurile-i sunt ochii, cireaşă buza ei,

E cea mai scumpă floare din câte-s şi femei.

Prin gene mi se cerne, cu pasul ca de ciută,

Din sat suind poteca de alţii neştiută,

Bărbatului să-i ducă bucatele dorite

Când soare-i în crugul amiezii împlinite.”

Un fapt deosebit se impune a fi subliniat referitor la versurile poetului martin Opitz, privind importanţa localităţii Zlatna din punct de vedere istoric al neamului românesc:

„Ţinutul Zlatna însă de mine-i mai iubit

Prin locurile acestea Traian l-au biruit

Pe Decebal, iar praful din scriptele-n păstrare

Ca-n limba voastră veche rămâne, ca atare

Numindu-l până astăzi Câmpia lui Traian

Alăturea-i de pază Muntele Vulcan.”

Acest fapt ne-a determinat în timp să căutăm dacă Câmpia lui Traian de la Zlatna este mult căutatul Ranistorum.

Un ajutor substanţial l-am primit din partea d-lui gen.(r) Mircea Chelaru şi a redacţiei revistei DACOROMANIA.

Reprezentanţii Congresului Spiritualităţii Româneşti ne-au onorat cu invitaţia de a participa la festivităţile de la Roma cu ocazia împlinirii a 1900 ani de la inaugurarea măreţului monument istoric, renumit în lume: Columna lui Traian.

Preocuparea locuitorilor din Zlatna, privind originea neamului românesc şi a moţilor din zona Munţilor Apuseni s-a concretizat şi la 1 Decembrie 2013 când s-a amplasat şi inaugurat bustul regelui dac, Decebal, acolo unde îi este locul - în Ranistorum.

În continuare trebuie să-i mulţumim primarului Silviu Ponoran şi zlatnenilor, pentru preocuparea şi efortul financiar şi material, de a construi şi dezveli bustul marelui MARTIN OPITZ (în ziua de 5 iunie 2015) în clădirea în care a scris poemul “„Zlatna”, încărcat de iubire şi căldură pentru poporul român şi în special, pentru noi, zlătnenii.

Melania FOROSIGAN