România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Târgu Mureş – Martie 1990: preliminarii (I)

 

Pentru că, în demersul meu de „recapitulare a istoriei”, nişte abordări mai recente (cu precădere cele din Istorie adnotată) m-au făcut ţinta unor (nu puţine) interpelări, mă văd nevoit să procedez la o punere la punct a chestiunii.

Aş putea începe cu articolul din New York Times (28 martie 1989) intitulat – sugestiv – „Yalta II”, sau cu volumul „La cele mai înalte nivele” de Michael Beschloss şi Strobe Talbot (Editura Elit, 1995), dar prefer să mă rezum la cuvintele lui Gorbaciov: „Felicit conducerea provizorie a României pentru performanţa de a fi reuşit să preîntâmpine războiul civil şi dezmembrarea ţării!” (Dintr-un interviu acordat TVR, în decembrie 1994, consemnat de către Felicia Meleşcanu) şi, vorba unui vechi slogan publicitar, să reţin trei cuvinte: conducere, război civil, dezmembrare. Deci, putem deduce că pericolul războiului civil şi al dezmembrării ţării (precedând viitorul „model iugoslav”!) a planat asupra României pe parcursul întregii perioade cât aceasta a fost guvernată de o conducere provizorie, şi nu doar în decembrie ’89. Iar dacă punem cap la cap principalele evenimente care au marcat, în acest sens, primele cinci luni ale anului 1990, vom constata că cele de mai sus au o perfectă acoperire istorică: scenariul (război civil +dezmembrare), eşuat iniţial, a continuat să opereze dar, fireşte, folosind alte căi şi mijloace, adaptate la noul context, la noile condiţii. Astfel, n-a fost lună care să nu fie marcată de o încercare de forţă, cu viză destabilizatoare sau chiar susceptibilă de a induce un război civil. Să ne amintim:

- 12 ianuarie, cu acţiunea „moarte pentru moarte”!;

- 28 ianuarie: şefii partidelor istorice (mai puţin Radu Câmpeanu), sub presiunea străzii, somează ultimativ conducerea provizorie să predea puterea;

- 18 februarie: atacarea şi devastarea sediului guvernului provizoriu, în cursul unei manifestaţii stradale a partidelor istorice;

- „Piaţa Universităţii” – nu atât prin fenomenul în sine, cât prin persistenţa lui şi după alegerile din 20 mai, ceea ce a dus la evacuarea forţată a pieţei şi, ca un posibil răspuns, la cele petrecute în 13 iunie;

- 19-20 martie: evenimentele de la Târgu Mureş;

- 13 iunie 1990: atacarea şi incendierea unor sedii ale instituţiilor de stat. [Aici se impun nişte precizări. De ani de zile se vorbeşte despre mineriada din 13-15 iunie 1990. Fals: mineriada respectivă a fost în 14-15 iunie. În 13 iunie, când s-au produs atacurile şi incendierile amintite, în Bucureşti nu se afla nici un miner! Şi încă ceva: în aceeaşi zi de 13 iunie 1990 a fost incendiat şi sediul Poliţiei din Miercurea Ciuc, ocazie cu care s-au strigat lozinci antiromâneşti (ca să mă exprim eufemistic)!!!]

- Desigur, contribuţia protagoniştilor de mai sus (mai puţin cei din secuime) a fost parazitată de nişte forţe profesioniste, coborâte în arenă pe aceeaşi filieră cu „teroriştii” din Decembrie ’89. Cine crede că la ora aceea densitatea „acoperiţilor”, în toate structurile, partidele, organismele şi organele era mai mică decât astăzi este un naiv! Că aceştia puteau să aibă şi intermediari, oameni de legătură sau chiar „iniţiaţi” nu e treaba mea să stabilesc!

Atât – despre componenta politică a unui dorit război civil, după ce în decembrie 1989 scenariul armata versus securitatea a eşuat. Ce mai rămânea de încercat? Să ne amintim de „modelul timişorean”, de „momentul Timişoara” (şi „problema, măturată sub covor, a ungurilor ardeleni” – apud Tökés Lászlo), respectiv „marea ocazie ratată în 1990” – adică modelul „Ardeal versus Vechiul Regat” – revoluţia de tip „central-european” (cu viză secesionistă). Care revoluţie, înainte de a se fi transformat într-o „revoluţie paşnică” şi după ce a fost deturnată de către „modelul răsăritean” (bucureştean), a mai cunoscut o exacerbare notabilă, dar, din păcate pentru protagoniştii ei, nu suficient de amplă şi de convingătoare pentru a determina scontata şi mult râvnita intervenţie străină. Să ne reamintim, în acest sens, declaraţia juristei „austro-ungare” – Eva Maria Bárki – pe care am mai reprodus-o nu o dată şi s-o completăm cu un ultim paragraf:

Dacă după (deci după! – n.m.) evenimentele de la Târgu. Mureş maghiarii din Ardeal ar fi cerut autonomia, ei ar fi putut-o obţine, Europa ar fi obligat România să vină la masa tratativelor, aşa cum o face acum cu sârbii, în legătură cu Kosovo”.

Să trecem peste toate deosebirile, deloc neglijabile, dintre Kosovo şi Ardeal, să lăsăm de-o parte şi ceea ce a urmat după „masa tratativelor” şi să reţinem, deocamdată, doar atât: „pogromul antimaghiar” era strict necesar pentru a convinge Europa să intervină în ajutorul „pogromizaţilor”!

Fireşte, Europa n-a intervenit şi „marea şansă a fost irosită”, pentru că ungurii ardeleni s-au dovedit a nu avea vâna albanezilor şi, pe de altă parte, noi, românii, am vădit mai multă circumspecţie şi înţelepciune decât sârbii, nemaivorbind de toleranţă. Ca atare, „pogromul” (vom reveni) s-a dezumflat mult prea devreme, neaducând, în ciuda mediatizării insistente şi răstălmăcite, roadele scontate. De altfel, în ultima sa scrisoare (deschisă) către „căuzaşi”, d-na Bárki precizează:

Singura deosebire dintre albanezii din Kosovo şi ungurii din Ardeal este faptul că aceştia din urmă nu ştiu să-şi ceară drepturile cu arma în mână!”

Asta este (a fost) situaţia. Înainte însă de a intra în amănunte va trebui să abordăm preliminariile, va trebui să trecem în revistă tot ceea ce s-a întâmplat în Ardeal, cu precădere în secuime, în intervalul scurs de la revoluţia timişoreană şi până la declanşarea evenimentelor din martie de la Târgu Mureş. Fără a expune aceste preliminarii nu vom putea judeca obiectiv reacţia românească, atâta cât a fost ea, la o diversiune abjectă, la o provocare menită să permită rejucarea cărţii pierdute în decembrie ’89, de această dată mergând pe varianta etnică, pe varianta conflictului interetnic major şi ireconciliabil, determinat – cum altfel? – de „şovinismul şi agresivitatea sălbatecă a românilor”.

Cât priveşte coordonatele tactice, s-a practicat tot o dublă diversiune: conflictul, ca atare, trebuia să pară ca fiind declanşat de către români, iar mediatizarea lui urma să-i prezinte ca victime, indiferent de realitatea din teren, pe minoritarii maghiari. (Vezi, în acest sens, cazul emblematic al lui Mihăilă Cofariu!).

Cum s-a procedat? Pentru a răspunde la această întrebare va trebui să începem nu numai cu preliminariile propriu zise (după cum am mai afirmat-o), ci, într-o anumită măsură, şi cu preliminariile preliminariilor.

Să pornim de la „şovinismul şi sălbăticia” românilor. Am putea invoca întreaga noastră istorie pentru a ilustra falsitatea problemei. Şovinismul nostru, dacă şi cât a fost acesta, a fost exclusiv de reacţie. Cât priveşte sălbăticia, cei ce ne acuză nu-şi văd bârna din propriul ochi. Este suficient să punem în balanţă faptele ce au marcat, de pildă, „eliberarea” Ardealului de Nord de către trupele maghiare, în 1940, şi eliberarea acestuia de către cele româneşti, în 1944, pentru a ilustra, cu dovezi cutremurătoare, de partea cui se află, ca dat primar, amintita sălbăticie. De altfel, am putea raporta şi şovinismul şi agresivitatea celor două părţi la o situaţie definitorie, oferită de ipostaza de hibrid, de corcitură, şi aici ne-am permite să reproducem declaraţia cuiva care a beneficiat, şi în anii de ocupaţie maghiară, de respectiva ipostază: „N-am fost niciodată scuipat sau bătut de români pentru că mama mea era unguroaică, în schimb am fost scuipat şi bătut de către unguri pentru că tatăl meu era român!” (Naţiunea – nr. 38/1991). Oare ce s-ar mai putea adăuga?

Să mergem, totuşi, mai departe, pentru că deosebirea dintre agresivitate şi sălbăticie nu este doar de nuanţă şi să ne folosim tot de o mărturie a autorului din care am mai citat: „Principala ameninţare care urma după bine-cunoscutul «büdös oláh» (valah împuţit) era, de regulă, «kiszedem a szemedet!» (îţi scot ochii!)”. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, probează o „oareşcare” sălbăticie, mai cu seamă atunci când ameninţarea este şi pusă în practică. (N-a fost cazul, la relatarea în speţă, victima respectivă fiind, la acea vreme, elev de şcoală primară, la fel ca şi agresorii). Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în secuime, în primele zile ale revoluţiei. Ba, am putea chiar spune că revoluţia din decembrie ’89 a început, pe „pământ secuiesc”, cu scoaterea câtorva perechi de ochi. (Vom reveni)

De unde această afinitate oftalmică, cu viză enucleatorie, la cei ce ne acuză pe noi de sălbăticie şi bestialitate? Se pare că fenomenul are rădăcini adânci în istorie, ce se pierd, undeva, în (pre)istoria zonei Ural-Altai. Cert este că pe vremea primului rege catolic al Ungariei (Ştefan I-ul) – sanctificat la scurt timp după moarte – afinitatea cu pricina nu numai că era încă la ordinea zilei şi se finaliza în cadru oficial, dar era socotită atât de firească încât nu putea constitui nici măcar o piedică în calea beatificării cuiva. Pentru că iată ce putem citi în prestigiosul lexicon maghiar Révai Nagy Lexikona (vol. X, pag. 676, ediţia 1914): „Ştefan cel Sfânt, murindu-i unicul fiu legitim, urma să-şi lase tronul, conform uzanţelor, celei mai apropiate rude pe linie bărbătească – vărul său Vászoly. Dar el l-a preferat şi impus pe fiul surorii sale – Orseolo Péter, iar urmaşului legitim şi susţinătorilor acestuia a pus să li se scoată ochii.” Scurt şi cuprinzător! Şi perfect edificator!

Fireşte, nu vrem să acredităm ideea că în o mie de ani nu s-ar fi schimbat nimic, doar atât că, undeva, în codul genetic respectiv, există un fragment de ADN care, în condiţii speciale, se reactivează de la o zi la alta. Şi exemple ar fi nenumărate în veacul care a încheiat mileniul de curând depăşit.

Desigur, nu ne-am propus să vorbim, nici măcar în replică, despre subiectul cu pricina, numai că pentru a înţelege preliminariile evenimentelor de la Târgu Mureş (sau chiar unele scene ale acestora) respectivul subiect era de neevitat. Un lucru este sigur: dacă în instrumentarea, dirijarea şi explozia acestor evenimente a fost vorba, pe lângă calcul rece şi cinic, şi de şovinism şi sălbăticie, acestea s-au manifestat de regulă în tabăra maghiară, pe un fond quasi-genetic, superpozabil patologiei ereditare, în care dacă nu se transmite neapărat boala, se transmite, cu siguranţă, predispoziţia de a o face.

Cât priveşte partea română, repetăm, nu poate intra în discuţie decât un comportament de reacţie şi nicidecum unul funciar, intoleranţa – de orice natură – şi agresivitatea fiind departe de a-i caracteriza, structural, pe români.

De altfel, întreaga desfăşurare a evenimentelor, de la Zetea şi Dealu şi până la căsăpirea lui Cofariu, vine să confirme realitatea celor de mai sus.

*

Desigur, cititorii vor fi aşteptând, cu justificat interes promisul (şi, aparent, îndelung amânatul) „film” al evenimentelor post-decembriste menite a instrumenta „marea şansă” irosită în 1990. Ne cerem scuze, dar fiind vorba de o „peliculă de filmotecă”, simpla ei prezentare, simpla derulare a secvenţelor, mai ales la o distanţă de peste 20 de ani, nu ni se pare suficientă şi nici îndeajuns de concludentă. Cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, o serie întreagă de „clişee” s-au fixat deja în mentalul colectiv ca rezultat al unei manipulări abil conduse şi, pe de altă parte, multe secvenţe, ba chiar însuşi temeiul sau finalitatea întregii acţiuni au fost, pe parcurs, reinterpretate, fireşte, tot distorsionat şi tendenţios. Drept care, ceea ce s-a spus şi s-a scris pe marginea acestor evenimente, de-a lungul anilor, ni se pare, de multe ori, la fel sau chiar mai important decât însăşi faptele cu pricina. Ca atare, cu riscul de a ne repeta, vom persevera în a prezenta tot ceea ce considerăm a fi concludent şi edificator în (şi în legătură cu) respectiva exegeză. Pentru o imagine de ansamblu vom recapitula câteva repere:

- în 1988, politologul Molnár Gusztáv este expulzat din România pentru activitatea sa subversivă din cercul „Limes” (al cărui fondator era), activitate ce pregătea un grup de intelectuali maghiari pentru „sfidările perioadei post-comuniste”!;

- în 16 iunie 1989, la Budapesta, are loc o consfătuire ce vizează viitorul statut al Ardealului, la care partea maghiară este reprezentată de către MDF (Magyar Demokrata Forum – viitoarea câştigătoare a alegerilor din 1990) iar cea pretins română (să-i zicem „românofonă”) de către Stelian Bălănescu (din partea Cercului Român din RFG), Mihnea Berindei (vicepreşedinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – LDHR), Ariadna Combes (fiica disidentei Doina Cornea), Mihai Korne (director al revistei Lupta), Ion Vianu (reprezentând LDHR din Elveţia), Dinu Zamfirescu (reprezentantul „Clubului Liberal” de la Paris, condus de Radu Câmpeanu), consfătuire care, prin „Declaraţia de la Budapesta”, îşi exprimă acordul asupra faptului că „Ardealul este o zonă de complementaritate, ceea ce impune autonomizarea acestuia”. [Textul Declaraţiei a fost transmis, în limba română, de către BBC şi Europa Liberă în seara zilei de 16 iunie 1989, iar în 19 iunie a fost publicat în principalele ziare maghiare. De menţionat că Molnár Gusztáv este unul dintre semnatarii „Declaraţiei” şi, după informaţiile pe care le deţinem, iniţiatorul consfătuirii (fapt confirmat, personal, de către acesta, cu ocazia unei dezbateri Molnár, Cistelecan, versus Riza, Millea, ce a avut loc la „Radio România Actualităţi” în anul 2003.) Cât priveşte pe semnatarii „românofoni”, cu tot disconfortul trebuie să mai adaug la lista „celor şase” încă câteva nume de „întârziaţi”: Neagu Djuvara, Paul Goma, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia…(au mai fost şi alţii – dar mi-e ruşine mie să-i nominalizez). Într-un singur caz nu pot să tac, pentru că a fost vorba şi de un comunicat de presă apărut în nişte ziare occidentale şi difuzat şi către România prin BBC, Europa Liberă şi Vocea Americii: „Declaraţia” a fost dusă (de către Ariadna Combes, Ion Vianu şi Dinu Zamfirescu), în 4 iulie ’89 , la Versoix, unde regele Mihai şi-a însuşit-o şi a semnat-o. Sper, din tot sufletul, că n-a ştiut ce semnează!];

- acelaşi Molnár Gusztáv este autorul „Declaraţiei de la Cluj” („Important este că eu sunt iniţiatorul şi autorul Declaraţiei de la Cluj…” – Romániai Magyar Szo din 28 iulie 1999), în care, la zece ani de la precedenta, se cere tot autonomia Ardealului;

- la simpozionul timişorean „Anno Mirabilis” – ediţia 1999 – acelaşi Molnár Gusztáv susţine că, în decembrie ’89, „modelul timişorean” (central european) a fost deturnat de cel „răsăritean”, motiv pentru care Ardealul îşi continuă revoluţia sub o formă paşnică, pentru a dobândi o „identitate proprie” (RMSz nr. 3285/30 decembrie 1999: Revoluţia paşnică a Banatului şi Ardealului).

- la primul Congres Naţional al UDMR (iunie 1990) Szöcs Géza (omul numărul doi al partidului, la acea vreme) declara: „Târgu Mureşul (evenimentele din martie 1990 – n.m.) nu este o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfârşit, ci un început”;

- în 14 octombrie 1990, Sütö András, aflat la Viena, în biserica evanghelică de pe strada Linden, îşi începe discursul cu cuvintele: „Mă adresez d-voastră între două pogromuri, pentru că la Târgu Mureş se prefigurează deja şi cel de al doilea” (Discurs publicat în revista „A hét” – nr. 44/1 noiembrie 1990, sub titlul „A kék bálna”);

- acelaşi Sütö András, cu patru ani mai târziu (19 martie 1994), declară, la Duna TV, următoarele: …Puterea provizorie a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990. După care, făcându-ne răspunzători pe noi de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice de la Târgu Mureş ca pretext pentru înfiinţarea SRI”; (De parcă era nevoie de un pretext pentru aşa ceva, de parcă servicii naţionale de informaţii ar exista doar în ţări comuniste sau neocomuniste!!?)

- Kocsis István, în numărul din iunie 1999 al revistei Nyugati Magyarság, afirmă următoarele: „Psihoza maghiară a Trianonului trebuie înfrântă de noi, maghiarii. O putem înfrânge cu ajutorul Sfintei Coroane. (…) Cei mai buni exponenţi ai politicii maghiare de după Trianon au încercat să-şi elibereze naţiunea de psihoza Trianonului, prin reinstaurarea continuităţii de drept. (…) Continuitatea de drept, întreruptă în 1944, putea fi restabilită, cu deplin succes, în 1990”;

- şi, în fine, cele două declaraţii ale Evei Maria Bárki – pe care le-am reprodus deja.

Lăsând faptele la o parte, simpla punere cap la cap a celor citate ne dau cheia întregii desfăşurări: „sfidările post-comuniste” se refereau la ocazia de a da o „nouă identitate” Ardealului, profitând de revoluţia („central-europeană”) de la Timişoara (în a cărei proclamaţie iniţială figura autonomia regională); „modelul occidental fiind deturnat de către cel „răsăritean”, se trece la varianta etnică, regizându-se un „pogrom antimaghiar” menit a determina o intervenţie occidentală de tipul celei aplicate mai târziu în Iugoslavia, cu perspectiva de a trece Ardealul sub protectoratul „Sfintei Coroane” (habsburgice – bănuim); eşuând şi această tentativă, se revine la „modelul regional”, la „revoluţia paşnică” a Ardealului („şovinismul” şi „sălbăticia” românilor fiind înlocuite cu „balcanismul” şi „hipercentralismul” Bucureştilor şi cu „parazitarea” Ardealului de către Vechiul Regat), „revoluţie” menită a recupera, prin realizarea unei majorităţi regionale transetnice capabile să impună autodeterminarea, „marea şansă” irosită în 1990.

*

Desigur, pe parcursul anilor, modelul regional şi cel etnic ba au alternat, ba au coexistat sau chiar s-au intricat, în funcţie de conjuncturi şi de oportunităţi. Iată o mostră în acest sens. În dubla calitate de consilier municipal şi, totodată, translator, am participat, într-un oraş din Ungaria cu care eram în relaţii de „înfrăţire”, la sărbătorirea – comemorarea împlinirii unui număr rotund de ani de la declanşarea revoluţiei maghiare din 1956. Ocazie cu care, beneficiind şi de atu-ul calităţii de tălmaci (ceea ce presupune, fireşte, şi „pagube colaterale” – pentru tabăra opusă, evident), am putut reţine nişte elemente, de provenienţă oficială sau nu, deosebit de interesante şi instructive. Normal, acestea erau numeroase şi diverse, dar, pentru a rămâne la subiectul în discuţie mă voi rezuma doar la „Sfânta Coroană” a d-lui Kocsis şi la „modelul regional” al d-lui Molnár.

Cine era invitatul de onoare la respectiva sărbătoare? Nimeni altul, decât Georg von Habsburg, fiul (de bătrâneţe) al lui Otto von Habsburg, un tânăr ce nu părea să fi depăşit vârsta de 30 de ani. Acest Habsburg György – aşa cum figura înscris în programul oficial – era un „nagykövet” (ceea ce, tradus mot-á-mot, înseamnă mare ambasador) al Ungariei, probabil un ambasador itinerant (ca şi Mihai de Hohenzollern în perioada „premadridiană”), sau „at large”, în genul lui Adrian Costea, şi a fost curtat de către primarul urbei timp de aproape un an pentru a accepta respectiva participare. De altfel, cât de importantă şi preţioasă a fost participarea şi, mai ales, persoana cu pricina rezultă şi din faptul că MTV – postul naţional maghiar de televiziune -  a transmis, în aceeaşi zi, la jurnalul de seară, pe programul I, un reportaj care surprindea exact alocuţiunea rostită de Georg von Habsburg la inaugurarea monumentului închinat evenimentelor din 1956, dezvelit în urbea respectivă de către augustul personaj. Mai trebuie să precizăm că localitatea cu pricina are vreo 20.000 de locuitori, iar în telejurnalul respectiv s-au transmis, în rest,  doar secvenţe festive din Budapesta!

De unde această adulaţie, dacă nu de la speranţele investite în „Sfânta Coroană”, invocată şi de către d-l Kocsis? Sau, în replică, de ce vorbeşte curent Georg von Habsburg limba maghiară?

Vor spune unii că şi noi avem monarhiştii noştri sau mă vor trimite la analogia pe care tocmai am făcut-o mai sus. Dar aici este vorba de dinastia Habsburgilor, de „kaiserlich und königlich”, de „principiul supranaţional”, de umbrela chezaro-crăiască şi nu de altceva! De altfel, pentru a împrăştia orice dubii, mai adaug că la nedumerirea mea mi s-a răspuns că ei, ungurii, îl consideră pe Habsburg György, nici mai mult – nici mai puţin, decât regentul Ungariei!!!

Cât priveşte regionalismul, m-a frapat insistenţa cu care, nu în discuţiile oficiale, ci în cele particulare – la un pahar de vorbă, cum ar veni – ni se relata despre o discriminare, patronată de la Budapesta, care s-ar face între Ungaria de dincolo de Dunăre (aşa numitul „Dunántul”) şi cea de dincoace, în favoarea celei dintâi. M-a frapat şi m-a nedumerit, pentru că cunosc relativ bine Ungaria şi în afara faptului că partea apuseană a fost avantajată, încă din anii ’80, în ceea ce priveşte relaţiile şi tranzacţiile cu Occidentul (din motive pur geografice), n-am observat diferenţe notabile şi, pe de altă parte, faţă de în urmă cu cinci ani (când am mai vizitat oraşul în discuţie) s-au făcut investiţii notabile iar roadele acestora puteau fi remarcate la tot pasul. Neavând altă explicaţie, trebuie (a trebuit) să presupun, oricât ar părea de neverosimil unora, că revolta respectivilor împotriva Capitalei care redistribuia în mod părtinitor bugetul, favorizând partea de apus (unde e situată şi Budapesta) în detrimentul celei de răsărit şi pledoaria implicită pentru „devoluţie” nu reprezentau altceva decât o acţiune de persuasiune, care să vină în întâmpinarea presupusului nostru regionalism şi să ne stimuleze şi motiveze în plus în (presupusa) noastră luptă de emancipare de sub tutela-căpuşe a Bucureştilor şi Vechiului Regat. (Vezi Sabin Gherman: M-am săturat de România!”)

Iarăşi, vor spune unii că am manifestări obsesivo-fobice. Doamne, bine-ar fi să fie aşa. Bine-ar fi ca amintitul cult pentru numitul György să fie un moft elitist, bine-ar fi ca „transilvanismul” să fie o gogoriţă de speriat copiii, bine-ar fi…

Din păcate, lucrurile nu stau aşa, iar atunci când scepticii se vor fi lămurit, teamă mi-e că va fi prea târziu.

(va urma)

                                  

Zeno MILLEA