România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Boala românească

 

Discurs, prin care d-l Iosif Vulcan a deschis adunarea de la Brad - 28-29 august 1904

 

Temelia artei teatrale este adevărul. A reprezenta viaţa aşa pe cum este ea, cu virtuţile şi viciile sale, iată misiunea scenei. Deci noi, Societatea, care are problema să pregătească înfiinţarea instituţiunii teatrale române aci în ţară, stăm în serviciul adevărului. Tot ce facem, tot ce zicem, tot ce propovăduim, are să poarte eticheta adevărului.

Ferice de noi, cărora soarta ne-a dat această însărcinare, că a sta în serviciul adevărului este postul cel mai cinstit. A arăta neamului din care faci parte oglinda reală a fiinţei sale, în care să-şi vadă toate calităţile şi slăbiciunile, este cea mai importantă faptă naţională. Această oglindă oferă neamului prilejul să se cunoască şi astfel să ştie ce are să dezvolte şi ce trebuie să înlăture.

Timpul cel mai potrivit pentru această manifestare este la adunările noastre generale, unde se întruneşte o mare parte a elementelor fruntaşe. Aici ni se impune să discutăm serios starea noastră culturală, să examinăm progresul intelectual, să relevăm părţile bune, să arătăm scăderile şi să căutăm mijloacele de îndreptare.

Să uzăm dar şi de această întrunire şi să stăm de vorbă asupra mersului propăşirii noastre. Să studiem mişcarea noastră culturală şi să ne spunem părerile sincer, fără încunjur cum ni le inspiră conştiinţa, căci numai astfel putem să fim folositori naţiunii, iar nu aprobând totul de frica popularităţii, făcând complimente şi elogii nemeritate, ca să încasăm aplauzele ieftine ale vulgului nepriceput.

Întocmai cum institutele de bani îşi prezintă la finele anului bilanţul de profit şi de pierderi, astfel avem să ne fixăm şi noi cumpăna progresului şi regresului. Cu cât bilanţul este mai exact, cu atâta institutul e mai trainic, cu cât cumpăna noastră e mai reală, cu atât arată mai fidel stadiul, în care se află cultura românească.

Dacă ne rotim privirea în jur de noi, inima ni se umple de bucurie, văzând progresul ce am atins. Nu-i vorbă, stăm încă prea departe de ţinta dorită, ne aflăm abia la începutul stăruinţei noastre de propăşire; cu toate aceste rezultatul de până acum trebuie să ne producă încredere, căci prin el putem să constatăm puterea de viaţă a elementului românesc.

Neajutaţi de nimeni, ba de multe ori vârându-ni-se beţe în roată, românii au pus umăr la umăr şi toţi într-un gând şi cu un suflet au scos din sărăcia lor comori scumpe pentru ridicarea şi afirmarea fiinţei naţionale.

Iubirea de neam este izvorul nostru mântuitor. Să ne dăm mâna ca să nu poată fi putere în lume care să ne înăbuşe sentimentul acesta. Să jurăm, că mai bine murim toţi, decât să-l stingem din pieptul nostru.

Iubirea de neam a făcut în rândurile noastre, în cei cincizeci de ani din urmă minuni de progres. Priviţi biserica şi vă închinaţi avântului ce a luat cultura preoţimii; cercetaţi instrucţiunea publică, gimnaziile şi şcolile - cele mai multe înfiinţate în intervalul acesta - şi strângeţi cu respect mâna profesorilor şi învăţătorilor, care îşi fac datoria; admiraţi numărul mare al clasei noastre inteligente, răsărite în deceniile din urmă; lăsaţi inima voastră să palpite de emoţiuni cereşti, când vedeţi tinerimea noastră venind cu focul sacru al entuziasmului şi cu cumpăneala oamenilor, care se pregătesc pentru ştiinţă; dar mai cu seamă aduceţi tot devotamentul vostru, adorarea unui neam întreg, încântătoarei cununi de românce, care simt, vorbesc şi cetesc româneşte.

Secolul trecut s-a încheiat pentru noi românii de aici cu un progres uimitor, înaintaşii noştri ne-au lăsat o moştenire, din care putem să ne asigurăm existenţa. Asigurarea aceasta însă are să se facă prin o muncă stăruitoare, urmând direcţiunea stabilită de dânşii, profesând principiile lor, punându-ne în serviciul altruismului, care jertfeşte totul pentru binele de obşte.

Înaintaşii noştri au avut drept steag conducător idealismul. Acesta le-a luminat calea ieşirii din întunerec. Acesta le-a dat curaj şi bărbăţie să înfrunte toate piedecile, acesta le-a înaurit bucuria triumfului.

Mult mai slabi decât noi. ei niciodată n-au cunoscut frica; mai puţin luminaţi decât generaţiunile actuale, ei au stabilit principii, care au să lumineze de-a pururi calea ştiinţei române; mult mai săraci decât noi, ei au întemeiat instituţiuni de care cei de astăzi nici a visa  n-am cuteza.

Pentru că ei au stat necontenit sub farmecul idealismului, care deschide tot noi orizonturi, vrăjeşte voinţei aripi înălţătoare şi insuflă în vine putere la lucru; iar noi ne depărtăm din ce în ce mai mult de acest izvor dătător de viaţă şi ne închinăm unor curente nălucitoare, care sleiesc energia, stâng curajul şi ucid orice gândire mai înaltă.

Noul curent surâde la naivitatea bătrânilor, care au urnit nişte idei gigantice şi s-au jertfit pentru ele. Face haz de idealistul pripăşit în secolul acesta, ca o rămăşiţă a copilăriei unui neam. Enunţă, că idealismul şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Şi proclamă un nou principiu conducător, căruia îi zice realism, care însă nu este decât încarnaţiunea intereselor personale. Altruismul dispare din ce în ce mai desăvârşit, cei mai mulţi îşi caută numai de trebile lor şi orice acţiune mai mare pentru ridicarea neamului decretată imposibilă.

Protopărinţii noştri trăiau în dragoste frăţească şi astfel înaintau. Noi suntem dezbinaţi ca duşmanii cei mai înverşunaţi, în locul dragostei, s-a cocoţat în capul tuturor întreprinderilor noastre discordia, care omoară în germene orice idee.

Am umblat prin toate centrele noastre, însă nicăieri n-am găsit armonie, clasa noastră inteligentă în tot locul e divizată în partide care se combat straşnic.

Se ceartă pe tema confesionalismului, pe cea a poziţiei sociale; pe tema naţionalismului, pe ceea a averii; pe tema politicei, pe cea a mişcărilor culturale; pe tema originii familiare, pe cea a rolului ce le compete; în sfârşit pe toate temele posibile şi imposibile. Cearta aceasta produce urmări foarte triste. Ura în multe locuri este atât de înverşunată, că tot ce propune unul este respins de celalalt şi astfel nici o lucrare nu se poate înjgheba.

În toate părţile şi în mijlocul tuturor cercurilor îşi scoate capul hidra invidiei, care cu limba ei otrăveşte totul. De ţi-ai înciripat o stăricică, te calomniază; de jertfeşti ceva pentru binele de obşte, te acuză că vreai sa fi popular; de te-ai ridicat niţel în stima publică, te târfăleşte; de ai izbutit să-ţi câştigi un codru de pâne, te defăimă; de eşti bătrân, te bârfeşte; de eşti tânăr, îţi pune stavilă. Orice propui, orice faci, eşti criticat şi învinuit cu interese murdare. Nimica nu e bine, dar nu ţi-se spune, cum ar trebui să se facă. A dărâma tot ce clădesc alţii, dar a nu reconstrui nimica, ci a lăsa totul în ruină: iată opera funestă a invidiei, marea boală românească.

Tablou posomorit acesta dar adevărat. Este mai bine să-l mărturisim pe faţă căutând a-l corege decât să-l ascundem, căci răul tăinuit tot izbucneşte.

Entuziasmul din timpul renaşterii noastre slăbeşte din ce în ce mai rău. Atunci la adunările noastre culturale se întrunea toată elita clasei noastre inteligente de pretutindeni, deşi căi ferate nu prea erau şi călătoria se făcea două-trei zile cu trăsura, cu mari osteneli şi jertfe materiale; astăzi când comunicaţiunea a devenit uşoară şi ieftină, ne bucurăm dacă putem să salutăm la aceste întruniri pe cei din partea locului şi pe cei din împrejurime. Ceilalţi porecliţi „fruntaşi”, cred că-şi împlinesc datoria, dacă trimit câte o depeşă de felicitare.

Sunt foarte caracteristice aceste adunări. Uneori în ele se întrunesc atât de puţini, că abia se pot compune obicinuitele comisiuni. La banchet însă vine lume multă şi numărul toastanţilor despre misiunea descendenţilor divului Traian, e mai mare decât al acelora, care au participat la adunare, iar sara la bal, sala e înţesată, căci grosul publicului vine după adunare pentru bal. Raportorii ziarelor scriu despre adunare zece rânduri, despre banchet o sută şi despre bal trei sute. Această apreciere este semnificativă pentru măsura interesării, cu care obştea noastră întimpină şi petrece adunările sale culturale, însemnătatea cea mai mare se dă balului. Din cele petrecute la adunare aflăm, că fiind timpul înaintat lecturile intrate nu s-au putut citi; despre bal citim coloane de fraze, din care vedem, că au luat parte o sută douăzeci de perechi, din care două brave remanente au purtat costum naţional, că s-a jucat şi „Romana”, dar nu ni-se spune, că aproape nimeni nu o ştie şi că covârşitoarea majoritate a damelor nu conversa româneşte.

De câte ori văd atâta lume cultă românească, mă prinde mirarea, că starea noastră culturală nu înaintează mai repede. Clasa inteligentă românească a devenit atât de mare şi puternică încât dacă fiecare şi-ar face datoria, am produce minuni.

Să nu mi-să observe, că piedeca înaintării noastre mai grabnice e sărăcia, căci înfiinţarea celor aproape o sută de bănci româneşti, cu capitaluri de milioane, toate din punga noastră, dezmint eclatant scuza sărăciei. Dacă am fi atât de săraci, precum se susţine, n-am fi fost în stare să înfiinţăm nici un institut de bani, cu atât mai puţin să dăm viaţă unei serii de ele.

Şi dacă totuşi suntem săraci, apoi sărăcia noastră nu are cauza ei în lipsurile materiale, ci aiurea. Fie un popor cât de mic, cât de lipsit de bunătăţile vieţii, el nu este sărac, dacă în pieptul său arde focul sacru al entuziasmului, care îi alimentează speranţa şi încrederea în viitorul său. Entuziasmul nostru scăzut, noi ne pierdem pe zi ce merge magnetul conducător, ne abatem de pe calea croită de străbunii noştri şi rătăcim pe drumuri, care ne duc la prăpăstii. Idealismul nostru stins, ajungem la rezultatul, că pentru scopuri culturale nu ne dă mâna să putem jertfi câţiva bani, căci suntem săraci, — dar în acelaşi timp ne întrecem să semnăm cât de multe acţii la banca ce se înfiinţează. Pentru scopuri generale punga noastră rămâne închisă şi nu mai sprijinim decât aceea ce ne aduce folos material personal.

Suntem săraci de imboldul ceresc, care să ne îndemne la fapte înalte, suntem săraci de dorul de a jertfi pentru binele comun, suntem săraci de spiritul, care să ne înveţe a fi impersonali, suntem săraci de dragostea, care să ne împreuneze fraţi cu fraţi, suntem săraci de puterea a ne învinge invidiile personale, suntem săraci de dorul a da mână de ajutor acelora, care lucrează pentru înaintarea neamului, suntem săraci de idealuri, care să ne încălzească sufletul amorţit, iată sărăcia noastră.

În asemenea împrejurări, fireşte, înaintarea noastră culturală lasă mult de dorit. Am făcut ce-i drept, un progres mare, dar acesta nu stă în proporţie cu puterile noastre. Mult mai puţin înaintăm, decât cât am putea, căci numai o mică parte a neamului îşi dă concursul la marea operă a răspândirii luminii.

Cu nespusă bucurie şi cu legitimă mândrie vedem înmulţirea bărbaţilor noştri de ştiinţă, progresul unora din gimnaziile şi din alte şcoli medii ale noastre, cu deosebită fericire aplaudăm înfiinţarea şi munca rodnică a Reuniunilor femeieşti şi a şcolilor civile de fete, constatăm cu plăcere deschiderea a mii de şcoli de la sate pentru instrucţiunea poporului: dar inima ni-se stânge de durere şi de ruşine, când aflăm numărul înspăimântător de mare al analfabeţilor, când citim, că sunt o mulţime de sate unde un suflet de om nu ştie să citească şi să scrie. Şi în durerea noastră esclamăm: Unde sunteţi preoţi şi învăţătorii? Cum veţi da samă Atotputernicului de marea misiune, ce vi s-a încredinţat!?

Un interesant fenomen ne oferă literatura noastră. Sărmana, este atât de mică şi săracă, încât nu o putem numi decât început de literatură.

E mică şi săracă, dar să nu ne mirăm de starea ei înapoiată, căci cine o sprijineşte? Aproape nimeni. Ea se naşte şi îşi târăşte zilele ca orfană părăsită. Ar avea să-şi împlinească misiunea, dar nu poate, n-are cu ce să trăiască şi moare de foame.

Mai de mult, parcă publicul nostru sprijinea mai călduros literatura română. Când răposatul Gavra începu să scoată la lumină „Teatrul” său şi „Chronica” lui Şincai, nu era preot de pe vremuri în a cărui casă modestă să nu le fi aflat. Astăzi trece drept raritate acela din clasa numită „inteligentă”, care cumpără câte o carte românească.

Ceea ce am zis în general despre literatură, se poate aplica în special la presa noastră. La alte naţiuni, presa este un ram industrial foarte rentabil; la noi un mijloc să-ţi istoveşti viaţa şi să-ţi cheltuieşti paralele, în aceea ce mai diferim de lumea străină, este productul special al publicului românesc, care se numeşte „abonant restanţier”.

În starea aceasta tristă, ce ne oferă indolenţa clasei noastre inteligente, ne licăreşte ca o lumină salvatoare deşteptarea poporului. Dacă „inteligenţa” nu cumpără cărţi româneşti şi nu sprijineşte ziaristica, avem nespusa mângâiere şi plăcere să vedem cu câtă bucurie poporul nostru ştiutor de carte îşi dă bănişorii pentru productele presei poporale, cum ne răspândesc prin toate satele române - cu conducători harnici - broşurele şi organele de publicitate menite pentru popor.

Ceea ce mai trebuie să accentuăm în favorul poporului nostru este afirmarea sa pe terenul teatral. Câtă vreme clasa noastră mai rădicată numai ici-colo dă câte o reprezentaţie teatrală, poporul în toate părţile urcă scena şi surprinde lumea cu talentul său. Raportul prezentat în fiecare an de secretarul Societăţii noastre, arată că reprezentaţiile teatrale date de popor se tot înmulţesc şi că ele formează marea majoritate a tuturor reprezentanţelor de diletanţi

Această constatare în faţa decadenţei, ce ne izbeşte din partea păturii mai culte ne indică unde avem să căutăm tăria noastră în viitor. Poporul ne este mântuinţa, Lui să ne închinăm!

Reîntorcându-ne la literatura noastră şi în special la literatura beletristică, putem să afirmăm, că pricina pentru care ea nu poate lua un avânt este lipsa sprijinului femeiesc.

La alte naţiuni beletristica are cercul ei de aderenţă îndeosebi la femei. La noi cercul acesta este cât se poate de îngust. În lipsa de creştere românească, cele mai multe dame române nu citesc româneşte. Şi dacă dau oarecare sprijin ideilor noastre culturale, sprijinul acesta se manifestă numai prin prezentarea lor la balurile româneşti.

Femeia română încă nu este la înălţimea misiunii sale culturale. Vorbă îndrăzneaţă aceasta în faţa toasturilor obicinuite pentru preamărirea „femeii române”. Vorbă cutezată, dar întemeiată.

Priviţi harta neamului românesc şi aveţi să vă convingeţi.

Intraţi în saloanele de dincolo de Carpaţi şi vi-se va părea, că sunteţi în Franţa. Damele conversează şi cetesc numai franţuzeşte.

Dincoace de Carpaţi, de-a lungul graniţei spre România, cultura damelor noastre din pătura mai avântată este germană. Pretutindeni numai cărţi şi reviste germane. Ele vorbesc şi româneşte, dar limba de intimitate a lor este cea germană.

Odată am avut o discuţie foarte interesantă cu o damă din părţile acelea.

- Pofteşte în biblioteca mea, mi-a zis dânsa, şi ai să vezi că critica d-tale e prea severă. Eu am şi productele literare române mai de samă.

Şi dându-i braţul, intrarăm în biblioteca ei, un salonaş cochet, în mijlocul căruia se afla un etager cu cărţi legate luxos.

Dau o privire repede asupra raftului dinaintea mea. Şi cetesc cu voce înaltă:

- Schiller, Heine ...

Dar dama mă întrerupe, arătând alte volume.

- Eminescu, Coşbuc ...

Şi se uită la mine cu un aer triumfător.

Eu luai în mână volumele să le frunzăresc. Schiller şi mai cu seamă Heine să vedea că a fost mult cetit, căci se cunoşteau urmele mâinilor pe fiecare pagină. Eminescu şi Coşbuc era curat curăţel parcă tocmai atunci ar fi ieşit de sub teasc.

Arătând aceste volume doamnei îi zisei:

- Curăţenia acestor volume arată devotamentul înalt, ce simţiţi pentru literatura română.

Doamna a înroşit şi n-a mai zis nici un cuvânt...

Întocmai cum în părţile mărginaşe, cultura damelor române este germană, astfel la cele mai din lăuntrul ţării este ungurească. Nici acolo, nici aici, literatura noastră nu se găseşte acasă. Este mic, foarte mic, numărul acelora, pe a căror masă de citit găseşti o carte sau o revistă românească. Mai cu samă la foste eleve ale şcolilor civile de fete înfiinţate în timpul din urmă.

Când femeia română inteligentă va avea o cultură mai românească, atunci şi beletristica noastră va înflori.

Ochirea ce am făcut asupra stării noastre culturale să ne pună pe gânduri şi să căutăm cu toţii mijloacele de îndreptare, ca astfel să putem ridica neamul nostru la nivelul dorit.

Elemente, cu care putem să facem urcuşul acesta, avem destule. Să deşteptăm curajul de iniţiativă, să închegăm forţele de muncă, să insuflam convingerea datoriei, să înarmăm pe toţi cu credinţa victoriei şi succesul are să fie strălucit.

Suntem un neam de oameni nu prea mulţi, în mijlocul naţiunilor mari. Dar numărul mic să nu ne descurajeze, în cursul stăruinţelor noastre să ne inspire vecinic curaj profeticele cuvinte ale augustei regine-poete Carmen Sylva: „Nu trebuie ţărmuri mari, trebuie numai inimă mare!” Nu trebuie ca o naţiune să fie mare, e destul să aibă numai oameni cu inimă mare, pentru ca ea să înflorească şi să fie fericită.

Oameni cu inimă mare îţi doresc ţie, scumpul meu neam românesc!

 

BIBLIOGRAFIE.

A apărut:

Ierarchia Românilor din Ardeal şi Ungaria de Dr. Augustin Bunea, Preţul 3 coroane.

Prof. Emil Sabo. „Cântece”. Poezii lirice. Preţul 1 cor. + 10 fil. porto.

 

Extras din „Unirea” foaie bisericească-politică,Nr. 38, pag. 360-361, Blaj, 1904

de ec. Ioan STRĂJAN