România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Doctorul Emil Colbazi – zi – "

monografia unui patriot

 

Introducere

A ilustra reputaţia medicilor români pe meridianele globului este o axiomă. Dacă în urmă cu un secol mulţi tineri şi-au făcut studenţia în institutele din Apus şi revenind în ţara de baştină au avut o activitate notabilă pentru apărarea sănătăţii, nu mai puţini sunt aceia, care au studiat în România, completându-şi ulterior cercetările, fie trimişi de Statul Român la specializare, fie remarcându-se prin lucrări publicate în limbi străine.

În cele ce urmează mă voi concentra asupra şcolii medicale clujene, unde s-au statornicit valoroase cadre medicale, ctitorind clinici reputate, care le cinstesc memoria. Alegerea oraşului Cluj explică mobilul prezentei lucrări, deoarece Emil Colbazi şi-a început cariera în specialitatea dermato-venerică la acest centru universitar.

După Primul Război Mondial şcoala medicală clujeană a devenit un remarcabil centru de învăţământ superior, pregătind numeroase cadre de specialişti în diverse domenii. Spre exemplificare ne vom opri la câteva nume prestigioase imortalizate de istoria medicinii.

Profesor Dr. Iacob Iacobovici (1879-1959), fondatorul Şcolii româneşti de chirurgie din Transilvania, care după Actul Unirii a activat 15 ani (1919-34) la Cluj, fiind ulterior numit la Bucureşti.

Profesor Dr. Valeriu Lucian Bologa (1892-1962), Laureat al Premiului de Stat, profesor emerit de istoria medicinii la Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj. S-a remarcat prin cercetări privind istoria medicinii române, medicina primitivilor, medicina antică; lucrări – “Din istoria sifilisului”, “Contribuţii la studiul legăturilor medicale româno-ruse”, “Contribuţii la istoria medicinii din R. P. Română”, “Contribuţii la istoria medicinii din Ardeal” etc. Întrebându-l de ce călătoreşte cu trenul clasa a III-a (cum era până în deceniul 60 al sec. XX), a răspuns că de acolo află de la popor o serie de reţete şi tratamente vindecătoare adesea uitate (n. Dr. S. Conduraţeanu, 1961).

Profesor Dr. Nicolae Minovici (1868-1941) a urmat Facultatea de Medicină la Bucureşti şi specializări la Berlin şi Paris. Revenind în ţară (!915) a fost numit docent şi conferenţiar la Bucureşti, dar în 1919, odată cu înfiinţarea Universităţii din Transilvania s-a transferat ca profesor de medicină legală la Facultatea din Cluj, unde a organizat învăţământul medico-legal şi a înfiinţat Societatea locală de Salvare. În 1932, odată cu pensio-narea fratelui său Dr. Mina Minovici emerit medic legist, a revenit la Facul-tatea de Medicină din Bucureşti. Notăm că arhitectul Cristofi Cerchez, tatăl doamnei Cristina Colbazi, a realizat la solicitarea medicilor din familia Minovici următoarele clădiri din Bucureşti: o aripă la Institutul Medico-Legal (demolat), Casa M. Minovici, Vila N. Minovici (Casa cu clopoţei) de la Gara Băneasa, Societatea de Salvare (demolată).

Academician Profesor Dr. Iuliu Haţiegan (1885-1959) a fost decan şi preşedinte al “Astrei biopolitice şi medicale”, cercetător abil al patologiei sistemelor digestiv, cardiovascular, excretor, nervos etc. A fost unul din promotorii mişcării de educaţie fizică ai Ardealului.

O activitate meritorie se atribuie şi colectivului de medici clujeni, care competent şi cu multă dăruire au ridicat prestigiul acestui înalt for universitar. Se citează astfel: Titu Gane (pediatru), Cristea Grigoriu (obstetrician), Ion Niţescu (fiziolog), Mihai Botez (patologie generală), Dimitrie Negru (radiolog), Victor Papilian (anatomist), Titu Vasiliu (anatomie patologică), Coriolan Tătaru (dermatolog) ş.a. În acest climat de înaltă cultură medicală, tânărul Emil Colbazi, absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, a colaborat eficient cu Dr. Coriolan Tătaru, ca preparator şi ulterior asistent (1919-26) aplicând metodele cele mai avansate în specialitatea dermato-venerică. În 1920 E. Colbazi a trecut cu succes examenele de doctorat la Cluj, fiind un element de nădejde al Dr. C. Tătaru. Dr. Emil Colbazi a fost calificat de Prof. Dr. Gh. Năstase de la Universitatea din Iaşi ca “unul dintre dermatologii fruntaşi ai Ardealului, iar Acad. Prof. Dr. Ştefan Nicolau i-a dăruit volumul “Omagiu lui Ştefan Gh. Nicolau”, Editura Academiei R.S. R, 1965, cu dedicaţia “Amic devotat şi coleg mult preţuit de mine îi semnez ca semn de iubire”.

Remarcăm însă cu multă tristeţe că din a doua jumătate a sec. XX au fost medici care s-au lăsat ademeniţi de interese materiale, scontând pe posturi majore promise de Occident. Curând însă şi-au dat seama că nu şi-au atins scopul, fiind repartizaţi la centre minore şi uneori necorespunzătoare, trăind decepţii, lipsindu-le curajul de a reveni în România, spre a nu fi supuşi comentariilor reprobabile.

Motto: „Omul este ceea ce face”, A. Malreaux

 

EMIL COLBAZI

Cu adâncă emoţie iau condeiul să scriu monografia soţului meu Doctorul Emil Colbazi, folosind un bogat material păstrat de el, ca o pioasă amintire închinată unei vieţi în care principalul rost i-a fost dragostea faţă de om, neprecupeţind nici un efort pentru apărarea sănătăţii celor suferinzi.

Mă obligă lăudabila sa activitate, atât pe tărâm profesional, cât şi patriotic, manifestată încă de pe băncile şcolii, în studenţie şi ulterior de-a lungul unei cariere îndelungate. Înzestrat cu o conştiinţă umană demnă, desprins de interese materiale amintirea lui rămâne un viu exemplu pentru urmaşi.

 

Date biografice

Din cercetarea autobiografiilor/c.v. aflate în dosarul său nu am găsit nici o informare privind numele iniţial al familiei sale. M-am adresat Şcolii Generale din comuna Şpring, Judeţul Alba, unde cu ani în urmă Emil Colbazi făcuse o donaţie de cărţi de literatură. Mi s-a răspuns că arhiva din acea vreme a fost transferată la Alba Iulia, pierzându-şi urma. Am cerut relaţii de la supravieţuitorii din  Şpring, transmise verbal prin rudele lor din Braşov şi care desigur nu au un caracter oficial. Mi s-a spus că strămoşii lui s-ar fi numit Gălbează, cuvânt a cărui evoluţie etimologică ar fi fost ulterior Călbează/ Călpează şi prin maghiarizare Colbazi. Înaintaşilor săi, agricultori cinstiţi li s-a arendat un domeniu al Mitropoliei greco-catolice a Blajului din comuna Şpring. Deoarece la acea vreme era regimul austro-ungar, datorită meritelor deosebite cu care au administrat acel domeniu şi potrivit uzanţei au fost înnobilaţi cu titlul de Cavaler de Colbazi, fără a fi făcut vreodată politică şi fără a fi avut alte propietăţi în afară de o vie, o livadă şi o pădure. În dorinţa de a obţine şi date documentare, am cercetat cu de-amănuntul diverse lucrări şi am găsit prestigioasa scriere a lui Nicolae Bălcescu – “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” într-o ediţie a lui Andrei Rusu, prefaţată de G. C. Nicolescu, apărută în Editura pentru literatură, 1967, Bucureşti. În volumul II, autorul redă in extenso un capitol privind sângerosul război purtat de Voievodul Mihai contra cardinalului Andrei Bathory (1599), principele Transilvaniei, vărul şi urmaşul principelui Sigismund Bathory. A. Bathory era prietenul polonezilor şi al lui Ieremia Movilă, Domnul Moldovei, duşmani înverşunaţi ai lui Mihai Viteazul, care simpatizau cu turcii, ignorând faptul că otomanii urmăreau cotropirea Transilvaniei şi a ţărilor române – Muntenia şi Moldova. Desfăşurarea luptei se stabilise pe o câmpie situată între Sibiu şi Târgul Şelimberg, la data de 18/28 octombrie 1599. Ambele tabere (călăraşi, pedeştri şi tunari) fiind formate din unguri, secui, saşi şi români, la care se alăturau în armata lui Mihai Viteazul, cazaci şi sârbi. Cum voievodul era împotriva vărsării de sânge, a dat un ultimatum adversarului său, cerându-i a recunoaşte ca stăpân pe Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, care căuta să stăvilească invazia turcă. Mihai propuse să cruţe viaţa celor care vor trece de partea sa, fapt care s-a şi întâmplat, când odată cu mulţi ostaşi s-a alăturat în tabăra sa nobilul Daniil Zalasdi, român ridicat datorită meritelor sale. A. Bathory a rămas însă neclintit, fapt ce a declanşat războiul. “Ungurul era în luptă cu ungurul, zice Bethlen. Unul se lupta spre a apăra patria, celălalt spre a o robi”. “Un steag învestit cu însemnele Bathoreştilor fu răpit de la oastea sa (n.a. românii respectivi au trecut de partea lui Mihai Viteazul). Stegarii Toma numit Grecul, Ştefan Szeplaki şi Tudor Colbaz(i) fură omorâţi” (pag. 116). “Mihai Viteazul văzând marea încordare se aruncă cu furie în luptă dând ajutor sârbilor şi ungurilor săi, îndemnându-I în cuvinte însufleţite şi mânuind sabia cu obişnuitul său curaj, reuşind să înfrângă armia duşmană” (pag. 269).

Din citatele de mai sus este evidentă ascendenţa familiei Colbazi încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, după cum atestă şi heraldica medalionului unui stegar înfăţişat pe portretele în ulei ale părinţilor Dr. Emil Colbazi, pictate de Negoşanu Grigore (1885- 1953) după fotografii. Prenumele de Tudor s-a transmis prin tradiţie şi urmaşilor: unui frate, unui nepot şi strănepot, dar şi de vărul decedat Colonelul de infanterie Tudor S. Colbazi.

Considerăm a menţiona după atâţia ani de tăcere din cauza regimului comunist totalitar, ce dădea prioritate aproape exclusivă poporului şi marilor săi conducători, că familia Colbazi făcea parte din nobilimea românească transilvană, care prin meritele câştigate mai ales pe fronturile de luptă fusese înnobilată cu mult înainte de evenimentul Şelimbăr cu titlul de baron având obligaţia de a participa la război cu un steag/ grupare înarmată de oameni şi întreţinută pe cheltuiala seniorului. Despre titlul baronial se vorbea în şoaptă înainte de 1990, dar el era atestat de un inel de aur cu sigiliu intaglio din agat pe care trona “stegarul” şi aşa-zisa “piele de câine” cu înscrisul nobiliar; emisă de regalitate; ambele au fost furate în condiţii neelucidate.

Bunicii Dr. E. Colbazi erau Tirandor Colbazi şi soţia sa Maria, născută Pop, români de religie greco-catolică. PărinţiiConstantin Colbazi (1856-1916) şi soţia sa Valeria Elena (1866-1945). născută Papiu, fiică de preot din Deva.

FraţiiTeodor Colbazi (1885-1955), absolvent al Şcolii Militare din Sibiu – arma infanterie; Colonel şi profesor la Şcoala Militară “Sf. Gheorghe” din Buzău după Marea Unire; necăsătorit. Ion Colbazi (1889-1964) de profesie avocat, fost primar de Alba Iulia (nov. 1933-ian. 1938); căsătorit cu Elisa de Herbay, contesă, româncă. Au avut un fiu Tudor medic dermatolog la Cisnădie, decedat şi doi nepoţi Tudor şi Dana emigraţi în Germania înainte de 1990. Emil Colbazi (22.03.1891 – 4.05.1982), medic dermatolog, căsătorit cu Cristina Cerchez, ex. Condurăţeanu licenţiată în litere şi filozofie la Universitatea Bucureşti, mama Dr. Simona Condurăţeanu, rezultată din prima sa căsătorie.

Se impun câteva precizări legate de genealogia familiei mamei Dr. Emil Colbazi.

Alexandru Papiu Ilarian, om politic, istoric şi jurist, membru al Academiei Române, s-a născut la 27.08.1827 Bezded, jud. Sălaj şi a decedat 23.10.1877 la Sibiu. Iniţial apărea în acte cu numele de familie Maruzian, dar numele celor trei surori mai tinere este Pop/ Pap în ungureşte, ceea ce înseamnă că era fiul vitreg al preotului Ioan Pop (1833-1907) din Bezded/ Bezdiad. În 1827 familia s-a mutat lângă Tg. Mureş, unde preotul I. Pop primise parohia greco-catrolică la Budiu de Câmpie. În 1843-44 Alexandru a învăţat la Liceul din Blaj, unde l-a avut ca profesor printre alţii şi pe Simion Bărnuţiu (1808-64), unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 a românilor majoritari din Transilvania, militant pentru recunoaşterea lor ca naţiune egală în drepturi cu minoritarii unguri, secui şi saşi, ce deţineau puterea politică şi militară. Ulterior A. Papiu Ilarian s-a mutat la Liceul Academic Piarist din Cluj, pe care l-a absolvit în 1847. Liceul aparţinând ordinului catolic al călugărilor piarişti avea înscrişi numeroşi români, ce beneficiau de burse acordate de episcopia unită greco-catolică. Acolo, urmând o modă studenţească şi-a luat numele latinizat Ilarion – traducerea numelui Bucur, adică Hilarius al unui strămoş dinspre tatăl Ioan Pop/ Papiu. Preotul I. Papiu devenise înainte de 1890 protopop la Deva, iar apoi s-a transferat la vechea biserică unită din Sibiu, unde a decedat. Fiicele sale şi surorile lui I. Papiu Ilarian erau: Letiţia Papiu măritată cu Vasile Bologa (1859-1944) originar din Geoagiu de Sus, preot şi folclorist valoros, membru al Societăţii “România Jună”; Valeria Elena Papiu căsătorită cu baronul Constantin de Colbazi propietar din Şpring şi Alba Iulia, membru pe viaţă al ASTREI; Emilia Papiu, necăsătorită, care a trăit la Deva. Ioan Pop-Curşeu autorul cărţii “Vasile Bologa (1859-1944) studiu monografic – Contribuţii la o istorie a intelectualităţii ardelene” (Editura Reîntregirea, 2010, Alba Iulia) menţionează că Dr. Emil Colbazi a cules încă din studenţie la Şpring şi împrejurimi 116 poezii populare doine, hore, balade, strigături, piese de folclor ritual – o variantă de cântec al secerişului, 5 colinde, 5 bocete (pg. 63), pe care le-a oferit unchiului său V. Bologa.

Valeria Elena Colbazi mama celor trei fraţi era o femeie instruită, care cu multă dragoste , devotament şi autoritate le-a dat o educaţie foarte îngrijită. În casa părintească muzica şi literatura erau un mod de viaţă, alături de stimularea unui fervent patriotism. Până la vârsta de 6 ani, Emil Colbazi s-a bucurat de tovărăşia copiilor din comuna sa natală Şpring (pe atunci în circumscripţia Miercurea, Judeţul Alba inferioară). Foarte ataşată de fiul cel mic – Emil, l-a înscris în cursul primar la Şcoala romano-catolică din Sibiu, aproape de casă, cu limbile de predare germană şi maghiară (1897). Clasa I de liceu a urmat-o la Liceul de Stat din Sibiu, iar clasele II-V la Liceul Confesional din Blaj (Mecca şcolilor române din Ardeal). În clasa a VI-a s-a transferat la reputatul liceu “Andrei Şaguna” din Braşov, unde a promovat şi bacalaureatul. Acolo a avut profesori eminenţi, în frunte cu directorul şcolii, Virgil Oniţiu (pedagog, literat, M.C. al Academiei Române), secondat de profesorii Axente Banciu, Alexandru Bogdan, Aurel Ciortea ş.a., care în afară de cultură au dat o deosebită atenţie educaţiei patriotice, luând ca exemplu pe marele poet Andrei Mureşanu (1816-1863), care odihneşte în cimitirul Groaveri de la poalele Tâmpei, bardul Revoluţiei din 1848, ce electriza suflarea românească cu versurile sale “Deşteaptă-te, Române!”, chemând poporul la lupta pentru libertate. Imnul său s-a transmis de-a lungul deceniilor însufleţind neamul românesc ori de câte ori a fost ameninţat de cotropire. Distinşii profesori ai liceului “Andrei Şaguna” au sădit în inimile tineretului şcolar flacăra dragostei de patrie, de limbă, cum şi respectul faţă de militanţii pentru propăşirea neamului. La “Andrei Şaguna” se născuse piosul obicei de a se aşeza tricolorul şi o coroană de flori pe crucea lui Andrei Mureşanu în ziua comemorării sale la 3/ 15 mai. Această sarcină revenea elevilor de clasa a VII-a, în ciuda autorităţilor, care din ajun făceau cercetări spre a descoperi făptaşii, urmărind cu atenţie încordată până a doua zi dimineaţa orice mişacre. În anul 1908 Emil Colbazi fiind elev (zis student) în clasa a VII-a şi-a propus împreună cu alţi colegi să menţină tradiţia. Vreo 60 de elevi au pregătit în mai multe şedinţe frumoasa acţiune, alegându-se o echipă de 4 tineri: Nicolae Mandai, Ion Rusu, Alexandru Tandreu şi Emil Colbazi. Toţi erau prieteni nedespărţiţi, locuind la aceeaşi gazdă – un mare comerciant sas, om cumsecade şi bun prieten. În plus, casa lor se afla aproape de cimitir, la Poarta Scheiului. Mormântul poetului fiind însă riguros supravegheat nu s-a putut acţiona noaptea. S-a luat atunci o măsură eroică şi periculoasă spre a depune tricolorul şi coroana în timpul zilei, ajutaţi de o vreme însorită, către ora 14, când promenada nu era circulată. Elevii îmbrăcaţi în haine negre, respectând solemnitatea, după ce au depus tricolorul au ieşit în grabă pe poartă. Peste aşteptări pajiştea din jurul cimitirului a fost subit invadată de lume, de colegi şi studenţi, printre care era prezent şi directorul liceului, profesorul V. Oniţiu., răsunând deodată în asistenţă imnul “Deşteaptă-te, Române!”. Un poliţist a alergat grăbit după ajutoare, dar colegul Rusu ascunzând în sân tricolorul, plutonul de poliţişti nu a găsit decât coroana, iar la consemnul directorului împricinaţii s-au făcut nevăzuţi. Au urmat săptămâni de anchete la poliţie, dar în cele din urmă incidentul s-a închis, fără a se şti cine a depus tricolorul. În 1934, I. Rusu fiind medic la Turda, cu ocazia întâlnirii promoţiei din 1909 a adus tricolorul predându-l fostului său coleg Dr. Emil Colbazi, care la rândul său, după câţiva ani l-a încredinţat profesorului Ion Colan, directorul Muzeului din Scheii Braşovului, ca o mărturie preţioasă pentru viitoarele generaţii. Această acţiune patriotică şi-au însuşit-o şi alţi buni români arborând drapele tricolore pe copacii Tâmpei, pe statuia lui Arpad, pe Turnul Negru, la Stejăriş, în Poiana etc. Data de 3/ 15 mai se bucură astăzi de libertate deplină, iar liceul urmează îndemnul poetului “Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!” După o jumătate de secol, edilii Municipiului Braşov au dispus ridicarea statuii de bronz a marelui patriot Andrei Mureşanu în preajma Teatrului Dramatic local. Trebuie menţionat că elevii studenţi din ultimii ani ai liceului “Andrei Şaguna” erau determinaţi prin regulamentul acestuia să ia sub aripa lor ocrotitoare în chip de mentori pe elevii din clasele mici implicându-se activ în perfecţionarea comportamentului acestora, controlându-le prieteneşte activitatea şcolară, ţinuta, indicându-le o serie de obiective. Această asociere prietenească se continua şi după absolvirea şcolii, cei mai vârstnici ajutând pe tineri în alegerea profesiei. Astfel, E. Colbazi a avut în grijă pe tânărul Hozan din Sibiu, pe care l-a sprijinit ulterior la facultatea de medicină vieneză şi pe tot parcursul profesional de-a lungul vieţii.

*

La 1 octombrie 1909, Emil Colbazi, după absolvirea liceului, a plecat la Viena înscriindu-se la Facultatea de Medicină. A urmat cursurile până în 1914, cu o întrerupere în 1913, făcând stagiul militar la regimentul de infanterie austriac nr. 97 din Triest.

De la primii paşi, E. Colbazi a fost captivat de capitala Austriei, oraşul muzicii, cu o aşezare pitorească şi cu edificii grandioase. Acolo a întâlnit o atmosferă caldă creată de amicul său Dominic Medrea (1888-1939), student în anul II la medicină – viitorul medic şef al Serviciului sanitar creat ad hoc la Alba Iulia în zilele Marii Uniri, care întâmpinându-l la gară i-a arătat pe parcursul drumului tot ce era important de văzut, căutând prin cuvinte însufleţite să-i domolească stângăcia firească noului venit. Conducându-l apoi la sediul “Societăţii Academice Sociale Literare România Jună” din Florianigasse a întâlnit acolo şi alţi concetăţeni: Vespasian Pauliucu-Burlă, student în ultimul an la medicină şi preşedintele societăţii, Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), student la litere (ulterior profesor universitar la Cernăuţi, istoric literar, folclorist bucovinean, unionist) şi pe Ivan Gasparovici, student la medicină, bibliotecarul Societăţii. Cu multă emoţie E. Colbazi s-a oprit în faţa violoncelului talentatului compozitor Ciprian Porumbescu, care la 3 octombrie 1879 se înscrisese ca audient în anul III la Facultatea de Filozofie (după ce urmase teologia la Cernăuţi) şi ca “ascultător extraordinar” la Conservator, după cum spune Traian Cavassi în memoriile sale. La Viena, C. Porumbescu (1853-83) a organizat coruri, o piesă pentru vioară şi o orchestră dedicate Societăţii Academice România Jună, a alcătuit o “Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii romăni” prima de acest fel în literatura noastră. In 1881 acesta a fost numit profesor de muzică la liceul “Andrei Şaguna” din Braşov.

A doua zi de la sosire tânărul student E. Colbazi a revăzut la Biserica Română din Lövelstrasse nr. 8 (loc de întâlnire a coloniei  române) pe Dr. Ciobanu, venerabilul preot al lăcaşului şi a făcut cunoştiinţă cu alţi membri, civili şi militari, care aveau să joace un rol de frunte în viaţa politică a românilor de la Viena. Cu deosebit respect, E. Colbazi citează pe Dr. Sterie N. Ciurcu, un adevărat prieten şi părinte al studenţilor români, care urmând tradiţia creată de Ion Slavici şi Mihai Eminescu, a fost un mare îndrumător al tinerei generaţii. Printre membrii activi ai “României June” mai aminteşte pe: Marius Sturdza, arh. Cezar Popovici, generalii Gh. Lupu şi Daniel Materinga etc, demni de cinstită memorie. Doctorul Sterie N. Ciurcu, stabilit de ani buni la Viena, a dat un substanţial ajutor nou-veniţilor, tineri studenţi români. El a asigurat cazarea şi întreţinerea celor lipsiţi de mijloace, spre o cât mai uşoară acomodare în marele oraş. Mai contribuiau şi alte familii de români stabiliţi la Viena, cu repetate invitaţii în casele lor, pentru a cunoaşte obiceiurile şi comportarea în societate. Pe studenţii nevoiaşi, care nu-şi permiteau să ia masa la “Mensa academica”, unde primeau o hrană îndestulătoare şi la un preţ convenabil, Dr. Ciurcu i-a primit în casa lui, la masa lui, iar datorită relaţiilor sale a intervenit să li se asigure zilnic o hrană gratuită la câteva restaurante de prima clasă: “Pilsenitzer”, al hotelului Regina, la “Riedhof”, “Krautstoffel” etc. De subliniat gestul generos al propietarului restaurantului de la hotel Regina, care îi servea uneori chiar el, spre a-i scuti de bacşişul chelnerului.

Curând tânărul Emil Colbazi s-a integrat cu entuziasm în viaţa studenţească, în atmosfera de mare cordialitate participând în orele libere la şedinţele “României June”. Precum se obişnuia a urmat o seară de cunoştiinţe la restaurantul “Riedhof”, unde a luat contact cu membrii coloniei române, care l-au întâmpinat prieteneşte şi cuvinte pline de duh. Tenorul Ştefan Mărcuş şi baritonul Ionel Crişan (studenţi la Conservator) au animat sufletele nou-veniţilor, stabilind o punte între ei şi cei rămaşi acasă. La reuniunile următoare erau prezenţi şi basul Medrea, baritonul Costescu Duca, soprana Aca de Barbu (1893-1958), studenţi şi ei la Conservatorul vienez. Printre studenţii merituoşi este de amintit Iuliu Crişan (decedat în 1918, medic în campania pentru combaterea gripei de la Alba Iulia) şi medicul Remus Doctor, care a avut un rol însemnat în viaţa societăţii, sacrificându-şi 2-3 semestre de studii şi figurând ulterior ca preşedintele “României June”. Cariera sa medicală de orelist i-a purtat paşii spre Cluj şi Bucureşti. Din 1.10. 1911 medicinistul E. Colbazi a devenit casierul Societăţii “România Jună”, iar după un an controlor acolo. În comitetul de organizare era bibliotecarul I. Gasparovici, student lipsit de mijloace şi ajutat de “România Jună”, apreciat ca element sârguincios, ajuns ulterior medic în jurul Lugojului. Remarcabil şi Ion Grămadă (1886-1917), student bucovinean istoric, foarte energic, un adevărat motor al societăţii. În 1911 el a scris istoricul “României June” cu ocazia jubileului de 50 de ani şi a pregătit cu succes participarea la congresul de la Iaşi. A trecut în România la izbucnirea Primul Război Mondial; a căzut eroic apărându-şi patria în luptele din Carpaţi.

De Revelion Societatea “România Jună” organiza un bal cu un program foarte apreciat de vienezi şi români totodată. În 1911 s-au prezentat piesa folclorică a maestrului Tiberiu Brediceanu (1877-1968) – “Serata Etnografică” şi jocurile naţionale din Banat şi Ardeal executate de studenţi şi tinere fete în minunate costume naţionale, urmate de doine şi alte cântări având concursul reputatei cântăreţe de operă Lucia Cosma (1875-1972) spranumită “privighetoarea Ardealului”, prima soţie a poetului Octavian Goga. De obicei balurile se deschideau cu un ales program artistic precedat de o alocuţiune patriotică însufleţită. Spre deosebire de alte colonii, ţinuta obligatorie a femeilor române a fost întotdeauna frumosul nostru port naţional. Şi la “Carnavalul florilor” desfăşurat pe aleea principală a parcului Prater, în prezenţa notabilităţilor Vienei şi a Casei Imperiale, într-un car alegoric organizat de “România Jună”, printre flori şi alese piese de artă populară figura tineretul român în costume naţionale. De amintit şi “Balul Industriei Casnice“ patronat de arhiducesa Maria Josefa (mama ultimului împărat al Austriei), bal cu semnificaţie de festival, o întrecere a naţiunilor din Austro-Ungaria, în care sub aspect folcloric românii au fost mereu fruntaşi.

În această perioadă tânărul stiudent Emil Colbazi a urmat cu regularitate programa universitară. Dacă în cursul primar şi liceal el nu a strălucit prin note optime, în schimb la colocviile Facultăţii de Medicină a promovat cu brio probele respective. Actele originale păstrate cu grijă la dosarul său, atestă cu grijă că în perioada 10.03. – 6.07.1914 a obţinut la disciplinele chirurgie, medicină internă, O.R. L., boli venerice etc, calificative de excepţional şi foarte bine.

 

File din Primul Război Mondial

În luna august 1914, Emil Colbazi a fost mobilizat la Regimentul 97 infanterie din Triest şi curând trimis pe linia de front, repartizat la Batalionul al 2-lea de marş, compus în majoritate din sloveni şi câţiva italieni. Batalionul său a fost dirijat la Wipach, o localitate apropiată de Goriţia, lângă râul Wipach, afluent al lui Isonzo, unde a întâlnit şi 5 români din Istria, printre care Andrei Glavina era profesor şi urmase liceul la Blaj. Deoarece pământul este rotund, Profesorul Universiitar Vasile Şoimaru din Chinişău, autorul cărţii “Românii din jurul României în imagini” (Editura Prometeu, Chişinău, 2008, pag. 221) l-a găsit în Croaţia pe istro-românul Pepo Glavina, urmaşul lui A. Glavina, vorbitor perfect de limba română.

La sfârşitul lunii septembrie E. Colbazi a fost trimis cu batalionul pe front, ajungând după 4 zile în Galiţia (vestul Ucrainei), iar după alte 5-6 zile de marş obositor a intrat în linia de foc. În prima zi de război, medicul auxiliar E. Colbazi a fost aruncat de suflul unei grenade la câţiva metri, provocându-i o comoţie cerebrală urmată de o surditate ce a durat în formă maximă cca. 3 săptămâni. După câteva săptămâni de campanie, la 25.10.1914, E. Colbazi aflându-se la Volcea Dolni (Galiţia) într-o şură, unde îngrijea răniţii, a fost din nou rănit la un picior şi transportat grabnic cu o ambulanţă la tren, şi, apoi internat într-un spital de la Miskolc (Ungaria), iar după 7 zile trimis la Viena. Eliberat după două săptămâni s-a întors în concediu acasă, revenind ulterior la partea sedentară de la Lubljana (Slovenia). Datorită intervenţiei fratelui său căpitanul Teodor Colbazi, a obţinut mutarea în Regimentul 64 Orăştie, 100% românesc, care s-a transferat la Viena, incartiruit în marele magazin “Zittahof” de pe str. Maria Hilfenstrasse. Acolo urma să se desfăşoare o permanentă şi foarte susţinută activitate cu puternice ecouri în 1918, pentru a sprijini revoluţia de mai târziu.

În scurt timp, E. Colbazi a devenit ajutorul noului medic şef al regimentului, Dr. Viktor Eisenkolb, apreciat profesionist, care i-a acordat o deosebită simpatie, datorită corectitudinii cu care îşi făcea datoria. În acest mediu s-a declanşat o intensă propagandă pentru Marea Unire. Încordarea apropiatelor evenimente era viu întreţinută de memorabila atitudine a căpitanului Traian Popa, originar din Făgăraş, erou înveterat, cu un tact deosebit şi care decorat cu mai multe ordine germane şi austriece, a reuşit să ia locul adjutantului regimentului, strângând rândurile românilor. Nu a lipsit nici concursul medicului şef, Dr. V. Eisenkolb şi el filoromân. Au mai colaborat şi foştii răniţi români reîntorşi la vatră, care au desfăşurat o vie propagandă în satele lor.

Se prefigura intrarea României în război, după cucerirea cetăţii Przemysl (Polonia SE) de către ruşi. Spre norocul său, E. Colbazi a fost mutat la lagărul Barakenlager Schmelz, situat la 5 km de centrul Vienei, unde se aflau formaţiunile de plecare pe front. Acolo el a găsit numeroşi ţărani, care înaintaseră cereri de lăsare la vatră pentru munca câmpului şi care obţinând aprobare au scăpat de front. O fericită ocazie, care a salvat sute de vieţi omeneşti. El a contribuit şi în calitatea sa de medic auxiliar, care i-a examinat punându-le diferite diagnostice.

Concomitent cu obligaţiile militare, E. Colbazi nu şi-a neglijat studiile. Profitând de faptul că se afla la Viena la 1. aprilie 1916 a absolvit cursurile Facultăţii de Medicină, folosindu-se de diverse concedii medicale şi de odihnă pentru a se pregăti temeinic. În ceasurile de repaus şi deseori către seară, tânărul Emil Colbazi frecvanta cafeneaua din centrul oraşului, unde întâlnea camarazi şi ofiţeri români cunoscuţi, reveniţi de pe front. Toţi se bucurau de simpatia vienezior, a căror orchestră îi întâmpina cu “Deşteaptă-te, Române!” şi “La arme!”. În seara de 16.08. 1916 fanfara regimentului său a dat un concert la “Dreher Park” – Schönbrunn, urmat de cântece româneşti şi dansuri naţionale. Preotul militar Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), episcopul de mai târziu al Clujului, a anunţat intrarea României curând în război, fapt confirmat a doua zi de o ediţie specială de presă. Urmare a acestui eveniment s-a propus de îndată pregătirea trecerii regimentului său la ruşi, pentru a se ataşa şi armata română, deşi printre ei se mai aflau germani şi maghiari. Când România a declarat război monarhiei austro-ungare (1916), Emil Colbazi a fost chemat împreună cu alţi camarazi în faţa Curţii Marţiale, acuzaţi că au organizat dezertarea la ruşi a ofiţerilor şi subofiţerilor din regimentul 64, care se afla pe frontul rusesc. Cu toate învinuirile aduse de guvernul maghiar, în special de contele Tisza, spre a fi arestaţi şi deferiţi Consiliului de Război ca trădători: căpitanul T. Popa, locotenenţii V. Barbu şi Kolarici (croat), slt. Oprişa şi E. Colbazi, după o anchetă de o săptămână au fost scoşi din cauză datorită generalului Gh. Domăşneanu distins ofiţer de Stat Major (primarul de mai târziu al Timişoarei). Dosarul s-a clasat cu ordinul de trimitere pe frontul de la Izonzo, cel mai periculos obiectiv, dar la intervenţia căpitanului T. Popa acuzaţii au fost repartizaţi în centre mai apărate. Lui Emil Colbazi i s-a dat în grijă un tren sanitar, unde în afară de îngrijirea răniţilor a ajutat eficient la hrana lor, secondat şi de alţi camarazi. La aceasta au aderat prizonierii ruşi şi români, care şi-au cedat o parte din raţie. În vara anului 1917 s-a făcut un schimb de prizonieri ruşi cu austrieci la Molodesno.

La 25.09.1917, E. Colbazi fiind cu trenul în drum spre Viena, a aflat din ziarul “Neue Freie Presse” că aliaţii au spart frontul din Balcani şi bulgarii depun armele. Sosise în sfârşit ziua cea mare şi, cum avea drept la concediu spre a-şi susţine examenele de doctorat, s-a prezentat la comandament şi fără să mai aştepte aprobarea a plecat la Viena pentru a lua legătura cu căpitanul T. Popa. Acolo s-a convocat imediat o şedinţă cu ofiţerii români şi s-a organizat Sfatul ofiţerilor şi soldaţilor români, sub preşedenţia căpitanului T. Popa. S-a pornit rapid la o acţiune în cadrul şedinţelor de la “Capela Română” din Löwelstrasse, pentru redactarea manifestelor şi diferitelor indicatoare, care trebuiau difuzate soldaţilor întorşi de pe front. Cum era imperioasă procurarea de bani, E. Colbazi a primit un ajutor substanţial de la fratele său Teodor, profesor la Şcoala Militară din Viena cu gradul de căpitan, care a fost cooptat în Sfatul ofiţerilor şi soldaţilor români.

Soţia căpitanului T. Popa, ajutată de mama sa a făcut cocarde tricolore pentru soldaţii români, şi, mergând prin gări, le împărţeau alimente şi îi îndrumau ca îndată ce ajung acasă să se înscrie în Consiliul Naţional Român din localitatea de reşedinţă. În acest răstimp, medicinistul sublocotenent E. Colbazi a fost om de legătură între Senatul Militar Român din Viena. şi C.N.R. central din Arad şi Praga – unde se formase “Legiunea Română din Praga” 1.11..1918 comandată de cpt. Al. Simon şi locţiitorul Zeno Herbay.

Alături de Petre Popovici, E. Colbazi s-a deplasat la Praga, unde au solicitat guvernului cehoslovac ca Regimentele nr. 2 – Braşov, 51 – Cluj şi nr. 37 - Oradea Mare (parţial) din Praga şi respectiv din Brno, formate în cea mai mare parte din români să fie lăsate la vatră cu armele. Dr. Al. Simon a organizat trei regimente româneşti cu numele de “Legiunea română din Praga”, care în acord cu guvernul provizoriu “Narodni Vybor” au asigurat ordinea în capitală şi în jur pe o rază 10 km, iar după formarea armatei cehe au fost lăsaţi să se repatrieze înarmaţi în Transilvania ca să participe la revoluţia noastră. Printre medicii, care au contribuit la desfăşurarea evenimentelor revoluţionare româneşti din toamna anului 1918, s-au numărat căpitan Epifan Munteanu şi Brutus Macavei. S-a luat legătura cu Consiliul Naţiional Cehoslovac de la Praga şi cu cel român din Arad, unde era preşedinte Ştefan Cicio Pop, iar fruntaşi – Vasle Goldiş, Ion Suciu, generalul Vlad, Ghiţă Crişan şi alţi patrioţi. Consiliul Naţional Român/ C.N.R.C. încredinţase lui Laurenţiu Oancea din Năsăud, apoi prof. N. Bălan din Sibiu misiunea de a vesti guvernului României refugiat la Iaşi hotărârea românilor din Transilvania de unire cu România.

La Arad s-a hotărât convocarea unei Mari Adunări Naţionale pentru ziua de 1 decembrie 1918 în oraşul Alba Iulia.. C.N.R.C. din Arad a stabilit trimiterea a trei echipe la Iaşi, pentru a cere guvernului român intervenţia cât mai grabnică a armatei române în Transilvania. 

a) Prima echipă condusă de prof. Nicolae Bălan din Sibiu (viitor mitropolit) şi căpitanul Victor Precup (viitor general) trebuia să treacă pe la Vatra Dornei.

b) A doua echipă condusă de avocatul Ghiţă Crişan din Arad (viitor ministru) şi Teodor Roxin, avocat în Oradea, trebuia să treacă pe la Vârciorova.

c) A treia echipă condusă de Petre Popovici, proprietar în Braşov şi Emil Colbazi (viitor medic dermatolog) trebuia să treacă pe la Predeal, pornind din Braşov.

Pentru cele trei echipe s-au stabilit diferite parcursuri, ca cel puţin una să ajungă la Iaşi. Echipa a treia a plecat de la sediul Consiliului Naţional Român din Braşov, al cărui preşedinte era înflăcăratul patriot protopopul Dr. Vasile Saftu, iar comandantul gărzii, profesorul Aurel Ciortea, care au primit vestea cu bucurie spre a se cere intervenţia armatei române. A doua zi echipa a treia îndreptându-se către Predeal a fost oprită de armata germană a generalului A. von Mackensen şi întoarsă din drum la Braşov fără nici o explicaţie. Încercând totuşi să treacă pe la Sita Buzăului au întâlnit un viscol năpraznic şi haite de lupi pentru care nu erau înarmaţi. Spre norocul lor au găsit pe drum un pădurar, care i-a omenit peste noapte. Primele două echipe au ajuns din fericire la Iaşi şi au revenit cu mesajele respective la Arad.

Întristat de eşecul echipei sale Dr. Emil Colbazi a plecat în comuna natală Şpring – Alba, pentru a organiza plecarea ţăranilor la Alba Iulia. În fruntea unui banderiu (grup armat) de 21 călăraşi şi a câtorva căruţe cu femei şi bărbaţi, E. Colbazi a pornit în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. spre a participa la Marea Adunare Populară, pentru a hotărâ Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Astfel, acesta a participat direct la marele eveniment al Unirii. Curând au intrat în Sibiu şi primele unităţi ale armatei române în care Emil Colbazi s-a înrolat voluntar fiind repartizat la Spitalul Militar din Sibiu, unde a lucrat în serviciul de chirurgie până la 1. 03. 1919.

S-a înscris astfel una din cele mai sublime pagini ale istoriei neamului. Omagiem viteaza noastră armată, care a consfinţit o cauză dreaptă pentru realizarea marelui ideal năzuit de veacuri – Unirea tuturor românilor..

Dr. Florea Marin a publicat cartea Medicii şi Marea Unire (Editura Tipomur, 1993) în care sunt prezentate succint biografiile a cel puţin 111 medici şi farmacişti ardeleni, care au militat activ pentru realizarea idealului naţional.

La începutul anului 1920 E. Colbazi s-a prezentat la noua facultate românească de medicină din Cluj, unde în iunie 1920 şi-a luat doctoratul în medicină şi chirurgie, fiind printre primii doctori în medicină declaraţi de noua facultate. Activitatea sa de medic a început la 15.09.1919 la Spitalul Epidemic din Cluj. Foarte apreciat de şeful său Dr. Coriolan Tătaru, cum şi de Dr. Iuliu Haţiegan pentru bogatele sale cunoştiinţe, ca şi pentru activitatea sa meritorie depusă în serviciu, Emil Colbazi primeşte la 1.06.1920 diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de Medicină din Cluj, semnată de rectorul Acad. Sextil Puşcariu. (1877-1948; reputat lingvist, filolog, istoric literar) şi contrasemnată de decanul Dr. Iuliu Haţiegan.. În 1920 nu se susţineau teze de doctorat; titlul de doctor se acorda numai pe baza examenelor promovate (n. Dr. Alma Mohora Popovici, Cluj)..

La 1.07.1920, E. Colbazi era medic stagiar la Clinica chirurgicală, iar între 1.06.1921 – 1.02.1922 preparator bugetar la Clinica dermato-venerică din Cluj. Între 1.02.1922 - 30.12.1926 avansează medic secundar cu gradul de asistent bugetar. La 1.01.1927 Dr. E. Colbazi este numit medic primar provizoriu la Serviciul dermato-veneric al Spitalului Civil din Braşov. În noul post îşi dăruieşte toată energia şi capacitatea profesională spre a organiza Secţia dermato-venerică , lipsită de un spaţiu corespunzător şi având un mobilier şi utilaj insuficient. În această dificilă situaţie a fost ajutat de întregul personal auxiliar, urmând sfaturile fostului său şef Dr. C. Tătaru de la Cluj, care i-a fost un mentor bun. La 15.11.1928 Dr. E. Colbazi a fost numit prin concurs medic primar definitiv la Spitalul dermato-veneric din Arad, funcţie pe care o deţine până la 1.06.1930, când demisionează pe caz de boală. Simţindu-se foarte ataşat de serviciul său anterior se reîntoarce la Braşov în 1930, unde reuşise să schimbe condiţiile necorespunzătoare ale Secţiei dermato-venerice. Prin perseverenţă obţine mutarea secţiei la noul Spital “Gh. Mârzescu”, într-un local spaţios, unde bolnavii dispuneau de un număr major de paturi şi de o aparatură superioară (vezi capitolul “Activitatea medicală din Braşov”). Dar, odată cu revenirea Dr. Aurel Voinea (şeful iniţial al serviciului) de la Bucureşti, unde fusese trimis de Ministerul Sănătăţii, Dr. E. Colbazi este nevoit să-i cedeze locul, întorcându-se la Cluj ca asistent bugetar al Clinicii dermato-venerice, funcţionând între 1.11.1930-30.07 1932, dar ocupă şi funcţia de medic de circumscripţie provizoriu la C.F.R. Ca asistent bugetar la Cluj, s-a bucurat de simpatia şi prietenia Dr. C. Tătaru cu care colaborase în trecut, lucrând cu elan alături de un colectiv bine pregătit. În această perioadă, în anul 1931 venind la guvern prim ministru marele nostru istoric Nicolae Iorga, Dr. E. Colbazi a luat cu surprindere cunoştiinţă din presă despre numirea sa ca prefect al judeţului Cluj, fără a fi consultat. În consecinţă s-a prezentat şefului său, Dr. C. Tătaru, comunicându-i  refuzul său. În cabinetul prefecturii se aflau Dr. I. Haţiegan, numit în guvernul Iorga, ministrul Ardealului şi alţi colaboratori. Acesta luând o atitudine gravă a arătat că primul ministru apelează la toţi oamenii corecţi şi cu conştiinţă, spre a-l ajuta în dificila sarcină de a scăpa ţara de politicianism. Domnia sa a insistat să primească prefectura ştiind că Dr. E. Colbazi se bucură de multă simpatie, atât printre români, cât şi faţă de naţiunile conlocuitoare ale căror limbi le vorbea perfect. Argumente care l-au convins în cele din urmă să accepte funcţia de prefect, temporar şi cu delegaţie, timp de 15 luni între anii 1931-32. După cum era ştiut, Dr. Emil Colbazi nu a fost vreodată înscris în niciun partid şi a condiţionat numirea sa fără obligaţia de a activa în guvernul N. Iorga.

Cristina CERCHEZ COLBAZI

Dr. Simona CONDURAŢEANU

 

Cei doi frați Colbazi (căpitanul Teodor (Todică) și Emil la Viena.1915

Emil Colbazi și mama lui Valeria Papiu căsătorită Colbazi 1911

Serbare la Asociațiunea din Blaș (Blaj)

”România Jună” - Viena serbare 1915.

Emil Colbazi și Sofia Stănescu în costum de pădureancă din Hațeg

Emil Colbazi cu Dr. Iuliu Hațieganu