|
Doctorul Emil Colbazi –
zi – "
monografia unui patriot
 Introducere
A ilustra reputaţia
medicilor români pe meridianele globului este o axiomă. Dacă în urmă cu
un secol mulţi tineri şi-au făcut studenţia în institutele din Apus şi
revenind în ţara de baştină au avut o activitate notabilă pentru
apărarea sănătăţii, nu mai puţini sunt aceia, care au studiat în
România, completându-şi ulterior cercetările, fie trimişi de Statul
Român la specializare, fie remarcându-se prin lucrări publicate în limbi
străine.
În cele ce urmează mă voi
concentra asupra şcolii medicale clujene, unde s-au statornicit
valoroase cadre medicale, ctitorind clinici reputate, care le cinstesc
memoria. Alegerea oraşului Cluj explică mobilul prezentei lucrări,
deoarece Emil Colbazi şi-a început cariera în specialitatea
dermato-venerică la acest centru universitar.
După Primul Război Mondial
şcoala medicală clujeană a devenit un remarcabil centru de învăţământ
superior, pregătind numeroase cadre de specialişti în diverse domenii.
Spre exemplificare ne vom opri la câteva nume prestigioase imortalizate
de istoria medicinii.
Profesor Dr.
Iacob Iacobovici (1879-1959), fondatorul Şcolii
româneşti de chirurgie din Transilvania, care după Actul Unirii a
activat 15 ani (1919-34) la Cluj, fiind ulterior numit la Bucureşti.
Profesor Dr. Valeriu
Lucian Bologa
(1892-1962), Laureat al Premiului de Stat, profesor emerit de istoria
medicinii la Institutul Medico-Farmaceutic din Cluj. S-a remarcat prin
cercetări privind istoria medicinii române, medicina primitivilor,
medicina antică; lucrări – “Din istoria sifilisului”, “Contribuţii la
studiul legăturilor medicale româno-ruse”, “Contribuţii la istoria
medicinii din R. P. Română”, “Contribuţii la istoria medicinii din
Ardeal” etc. Întrebându-l de ce călătoreşte cu trenul clasa a III-a (cum
era până în deceniul 60 al sec. XX), a răspuns că de acolo află de la
popor o serie de reţete şi tratamente vindecătoare adesea uitate (n.
Dr. S. Conduraţeanu, 1961).
Profesor Dr. Nicolae
Minovici
(1868-1941) a urmat Facultatea de Medicină la Bucureşti şi specializări
la Berlin şi Paris. Revenind în ţară (!915) a fost numit docent şi
conferenţiar la Bucureşti, dar în 1919, odată cu înfiinţarea
Universităţii din Transilvania s-a transferat ca profesor de medicină
legală la Facultatea din Cluj, unde a organizat învăţământul
medico-legal şi a înfiinţat Societatea locală de Salvare. În 1932, odată
cu pensio-narea fratelui său Dr. Mina Minovici emerit medic legist, a
revenit la Facul-tatea de Medicină din Bucureşti. Notăm că
arhitectul Cristofi Cerchez, tatăl doamnei Cristina Colbazi, a
realizat la solicitarea medicilor din familia Minovici următoarele
clădiri din Bucureşti: o aripă la Institutul Medico-Legal (demolat),
Casa M. Minovici, Vila N. Minovici (Casa cu clopoţei) de la Gara
Băneasa, Societatea de Salvare (demolată).
Academician Profesor
Dr.
Iuliu Haţiegan (1885-1959) a fost decan şi preşedinte al “Astrei
biopolitice şi medicale”, cercetător abil al patologiei sistemelor
digestiv, cardiovascular, excretor, nervos etc. A fost unul din
promotorii mişcării de educaţie fizică ai Ardealului.
O activitate meritorie se
atribuie şi colectivului de medici clujeni, care competent şi cu multă
dăruire au ridicat prestigiul acestui înalt for universitar. Se citează
astfel: Titu Gane (pediatru), Cristea Grigoriu
(obstetrician), Ion Niţescu (fiziolog), Mihai Botez
(patologie generală), Dimitrie Negru (radiolog),
Victor Papilian (anatomist), Titu Vasiliu
(anatomie patologică), Coriolan Tătaru (dermatolog) ş.a.
În acest climat de înaltă cultură medicală, tânărul Emil Colbazi,
absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, a colaborat
eficient cu Dr. Coriolan Tătaru, ca preparator şi ulterior asistent
(1919-26) aplicând metodele cele mai avansate în specialitatea
dermato-venerică. În 1920 E. Colbazi a trecut cu succes examenele
de doctorat la Cluj, fiind un element de nădejde al Dr. C.
Tătaru. Dr. Emil Colbazi a fost calificat de Prof. Dr. Gh. Năstase de la
Universitatea din Iaşi ca “unul dintre dermatologii fruntaşi ai
Ardealului, iar Acad. Prof. Dr. Ştefan Nicolau i-a dăruit volumul
“Omagiu lui Ştefan Gh. Nicolau”, Editura Academiei R.S. R, 1965, cu
dedicaţia “Amic devotat şi coleg mult preţuit de mine îi
semnez ca semn de iubire”.
Remarcăm însă cu multă
tristeţe că din a doua jumătate a sec. XX au fost medici care s-au lăsat
ademeniţi de interese materiale, scontând pe posturi majore promise de
Occident. Curând însă şi-au dat seama că nu şi-au atins scopul, fiind
repartizaţi la centre minore şi uneori necorespunzătoare, trăind
decepţii, lipsindu-le curajul de a reveni în România, spre a nu fi
supuşi comentariilor reprobabile.
Motto:
„Omul este ceea ce face”, A. Malreaux
EMIL COLBAZI
Cu adâncă emoţie iau
condeiul să scriu monografia soţului meu Doctorul Emil Colbazi, folosind
un bogat material păstrat de el, ca o pioasă amintire închinată unei
vieţi în care principalul rost i-a fost dragostea faţă de om,
neprecupeţind nici un efort pentru apărarea sănătăţii celor suferinzi.
Mă obligă lăudabila sa
activitate, atât pe tărâm profesional, cât şi patriotic, manifestată
încă de pe băncile şcolii, în studenţie şi ulterior de-a lungul unei
cariere îndelungate. Înzestrat cu o conştiinţă umană demnă, desprins de
interese materiale amintirea lui rămâne un viu exemplu pentru urmaşi.
Date biografice
Din cercetarea
autobiografiilor/c.v. aflate în dosarul său nu am găsit nici o informare
privind numele iniţial al familiei sale. M-am adresat Şcolii Generale
din comuna Şpring, Judeţul Alba, unde cu ani în urmă Emil Colbazi făcuse
o donaţie de cărţi de literatură. Mi s-a răspuns că arhiva din acea
vreme a fost transferată la Alba Iulia, pierzându-şi urma. Am cerut
relaţii de la supravieţuitorii din Şpring, transmise verbal prin rudele
lor din Braşov şi care desigur nu au un caracter oficial. Mi s-a spus că
strămoşii lui s-ar fi numit Gălbează, cuvânt a cărui evoluţie
etimologică ar fi fost ulterior Călbează/ Călpează şi prin
maghiarizare Colbazi. Înaintaşilor săi, agricultori cinstiţi li
s-a arendat un domeniu al Mitropoliei greco-catolice a Blajului din
comuna Şpring. Deoarece la acea vreme era regimul austro-ungar, datorită
meritelor deosebite cu care au administrat acel domeniu şi potrivit
uzanţei au fost înnobilaţi cu titlul de Cavaler de Colbazi, fără
a fi făcut vreodată politică şi fără a fi avut alte propietăţi în afară
de o vie, o livadă şi o pădure. În dorinţa de a obţine şi date
documentare, am cercetat cu de-amănuntul diverse lucrări şi am găsit
prestigioasa scriere a lui Nicolae Bălcescu – “Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul” într-o ediţie a lui Andrei Rusu, prefaţată
de G. C. Nicolescu, apărută în Editura pentru literatură, 1967,
Bucureşti. În volumul II, autorul redă in extenso un capitol
privind sângerosul război purtat de Voievodul Mihai contra cardinalului
Andrei Bathory (1599), principele Transilvaniei, vărul şi urmaşul
principelui Sigismund Bathory. A. Bathory era prietenul polonezilor şi
al lui Ieremia Movilă, Domnul Moldovei, duşmani înverşunaţi ai lui Mihai
Viteazul, care simpatizau cu turcii, ignorând faptul că otomanii
urmăreau cotropirea Transilvaniei şi a ţărilor române – Muntenia şi
Moldova. Desfăşurarea luptei se stabilise pe o câmpie situată între
Sibiu şi Târgul Şelimberg, la data de 18/28 octombrie 1599. Ambele
tabere (călăraşi, pedeştri şi tunari) fiind formate din unguri, secui,
saşi şi români, la care se alăturau în armata lui Mihai Viteazul, cazaci
şi sârbi. Cum voievodul era împotriva vărsării de sânge, a dat un
ultimatum adversarului său, cerându-i a recunoaşte ca stăpân pe Rudolf
al II-lea, împăratul Austriei, care căuta să stăvilească invazia turcă.
Mihai propuse să cruţe viaţa celor care vor trece de partea sa, fapt
care s-a şi întâmplat, când odată cu mulţi ostaşi s-a alăturat în tabăra
sa nobilul Daniil Zalasdi, român ridicat datorită meritelor sale. A.
Bathory a rămas însă neclintit, fapt ce a declanşat războiul. “Ungurul
era în luptă cu ungurul, zice Bethlen. Unul se lupta spre a apăra
patria, celălalt spre a o robi”. “Un steag învestit cu însemnele
Bathoreştilor fu răpit de la oastea sa (n.a. românii respectivi au
trecut de partea lui Mihai Viteazul). Stegarii Toma numit
Grecul, Ştefan Szeplaki şi Tudor Colbaz(i) fură omorâţi”
(pag. 116). “Mihai Viteazul văzând marea încordare se aruncă cu furie în
luptă dând ajutor sârbilor şi ungurilor săi, îndemnându-I în cuvinte
însufleţite şi mânuind sabia cu obişnuitul său curaj, reuşind să
înfrângă armia duşmană” (pag. 269).
Din citatele de mai sus
este evidentă ascendenţa familiei Colbazi încă de la sfârşitul secolului
al XVI-lea, după cum atestă şi heraldica medalionului unui stegar
înfăţişat pe portretele în ulei ale părinţilor Dr. Emil Colbazi, pictate
de Negoşanu Grigore (1885- 1953) după fotografii.
Prenumele de Tudor s-a transmis prin tradiţie şi urmaşilor: unui
frate, unui nepot şi strănepot, dar şi de vărul decedat Colonelul de
infanterie Tudor S. Colbazi.
Considerăm a menţiona după
atâţia ani de tăcere din cauza regimului comunist totalitar, ce dădea
prioritate aproape exclusivă poporului şi marilor săi conducători, că
familia Colbazi făcea parte din nobilimea românească transilvană, care
prin meritele câştigate mai ales pe fronturile de luptă fusese
înnobilată cu mult înainte de evenimentul Şelimbăr cu titlul de
baron având obligaţia de a participa la război cu un
steag/ grupare înarmată de oameni şi întreţinută pe cheltuiala
seniorului. Despre titlul baronial se vorbea în şoaptă înainte de 1990,
dar el era atestat de un inel de aur cu sigiliu intaglio din agat pe
care trona “stegarul” şi aşa-zisa “piele de câine” cu înscrisul
nobiliar; emisă de regalitate; ambele au fost furate în condiţii
neelucidate.
Bunicii
Dr. E. Colbazi erau Tirandor Colbazi şi soţia sa
Maria, născută Pop, români de religie
greco-catolică. Părinţii – Constantin Colbazi
(1856-1916) şi soţia sa Valeria Elena (1866-1945). născută
Papiu, fiică de preot din Deva.
Fraţii
– Teodor Colbazi (1885-1955), absolvent al Şcolii Militare
din Sibiu – arma infanterie; Colonel şi profesor la Şcoala Militară “Sf.
Gheorghe” din Buzău după Marea Unire; necăsătorit. Ion Colbazi
(1889-1964) de profesie avocat, fost primar de Alba Iulia (nov.
1933-ian. 1938); căsătorit cu Elisa de Herbay, contesă, româncă. Au avut
un fiu Tudor medic dermatolog la Cisnădie, decedat şi doi nepoţi Tudor
şi Dana emigraţi în Germania înainte de 1990. Emil Colbazi
(22.03.1891 – 4.05.1982), medic dermatolog, căsătorit cu Cristina
Cerchez, ex. Condurăţeanu licenţiată în litere şi filozofie la
Universitatea Bucureşti, mama Dr. Simona Condurăţeanu, rezultată
din prima sa căsătorie.
Se impun câteva precizări
legate de genealogia familiei mamei Dr. Emil Colbazi.
Alexandru Papiu
Ilarian, om
politic, istoric şi jurist, membru al Academiei Române, s-a născut la
27.08.1827 Bezded, jud. Sălaj şi a decedat 23.10.1877 la Sibiu. Iniţial
apărea în acte cu numele de familie Maruzian, dar numele
celor trei surori mai tinere este Pop/ Pap în ungureşte,
ceea ce înseamnă că era fiul vitreg al preotului Ioan Pop
(1833-1907) din Bezded/ Bezdiad. În 1827 familia s-a mutat lângă Tg.
Mureş, unde preotul I. Pop primise parohia greco-catrolică la Budiu de
Câmpie. În 1843-44 Alexandru a învăţat la Liceul din Blaj, unde l-a avut
ca profesor printre alţii şi pe Simion Bărnuţiu (1808-64), unul
dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 a românilor majoritari din
Transilvania, militant pentru recunoaşterea lor ca naţiune egală în
drepturi cu minoritarii unguri, secui şi saşi, ce deţineau puterea
politică şi militară. Ulterior A. Papiu Ilarian s-a mutat la Liceul
Academic Piarist din Cluj, pe care l-a absolvit în 1847. Liceul
aparţinând ordinului catolic al călugărilor piarişti avea înscrişi
numeroşi români, ce beneficiau de burse acordate de episcopia unită
greco-catolică. Acolo, urmând o modă studenţească şi-a luat numele
latinizat Ilarion – traducerea numelui Bucur,
adică Hilarius al unui strămoş dinspre tatăl Ioan Pop/
Papiu. Preotul I. Papiu devenise înainte de 1890 protopop la Deva, iar
apoi s-a transferat la vechea biserică unită din Sibiu, unde a decedat.
Fiicele sale şi surorile lui I. Papiu Ilarian erau: Letiţia
Papiu măritată cu Vasile Bologa (1859-1944) originar din
Geoagiu de Sus, preot şi folclorist valoros, membru al Societăţii
“România Jună”; Valeria Elena Papiu
căsătorită cu baronul Constantin de Colbazi propietar din Şpring
şi Alba Iulia, membru pe viaţă al ASTREI; Emilia Papiu,
necăsătorită, care a trăit la Deva. Ioan Pop-Curşeu autorul
cărţii “Vasile Bologa (1859-1944) studiu monografic – Contribuţii la
o istorie a intelectualităţii ardelene” (Editura Reîntregirea, 2010,
Alba Iulia) menţionează că Dr. Emil Colbazi a cules încă din
studenţie la Şpring şi împrejurimi 116 poezii populare –
doine, hore, balade, strigături, piese de folclor ritual – o variantă de
cântec al secerişului, 5 colinde, 5 bocete (pg. 63), pe care le-a
oferit unchiului său V. Bologa.
Valeria Elena
Colbazi
mama celor trei fraţi era o femeie instruită, care cu multă dragoste ,
devotament şi autoritate le-a dat o educaţie foarte îngrijită. În casa
părintească muzica şi literatura erau un mod de viaţă, alături de
stimularea unui fervent patriotism. Până la vârsta de 6 ani, Emil
Colbazi s-a bucurat de tovărăşia copiilor din comuna sa natală Şpring
(pe atunci în circumscripţia Miercurea, Judeţul Alba inferioară). Foarte
ataşată de fiul cel mic – Emil, l-a înscris în cursul primar la Şcoala
romano-catolică din Sibiu, aproape de casă, cu limbile de predare
germană şi maghiară (1897). Clasa I de liceu a urmat-o la Liceul de Stat
din Sibiu, iar clasele II-V la Liceul Confesional din Blaj (Mecca
şcolilor române din Ardeal). În clasa a VI-a s-a transferat la reputatul
liceu “Andrei Şaguna” din Braşov, unde a promovat şi bacalaureatul.
Acolo a avut profesori eminenţi, în frunte cu directorul şcolii, Virgil
Oniţiu (pedagog, literat, M.C. al Academiei Române), secondat de
profesorii Axente Banciu, Alexandru Bogdan, Aurel Ciortea ş.a., care în
afară de cultură au dat o deosebită atenţie educaţiei patriotice, luând
ca exemplu pe marele poet Andrei Mureşanu (1816-1863), care
odihneşte în cimitirul Groaveri de la poalele Tâmpei, bardul Revoluţiei
din 1848, ce electriza suflarea românească cu versurile sale
“Deşteaptă-te, Române!”, chemând poporul la lupta pentru libertate.
Imnul său s-a transmis de-a lungul deceniilor însufleţind neamul
românesc ori de câte ori a fost ameninţat de cotropire. Distinşii
profesori ai liceului “Andrei Şaguna” au sădit în inimile tineretului
şcolar flacăra dragostei de patrie, de limbă, cum şi respectul faţă de
militanţii pentru propăşirea neamului. La “Andrei Şaguna” se născuse
piosul obicei de a se aşeza tricolorul şi o coroană de flori pe crucea
lui Andrei Mureşanu în ziua comemorării sale la 3/ 15 mai. Această
sarcină revenea elevilor de clasa a VII-a, în ciuda autorităţilor, care
din ajun făceau cercetări spre a descoperi făptaşii, urmărind cu atenţie
încordată până a doua zi dimineaţa orice mişacre. În anul 1908 Emil
Colbazi fiind elev (zis student) în clasa a VII-a şi-a propus împreună
cu alţi colegi să menţină tradiţia. Vreo 60 de elevi au pregătit în mai
multe şedinţe frumoasa acţiune, alegându-se o echipă de 4 tineri:
Nicolae Mandai, Ion Rusu, Alexandru Tandreu şi Emil Colbazi. Toţi erau
prieteni nedespărţiţi, locuind la aceeaşi gazdă – un mare comerciant
sas, om cumsecade şi bun prieten. În plus, casa lor se afla aproape de
cimitir, la Poarta Scheiului. Mormântul poetului fiind însă riguros
supravegheat nu s-a putut acţiona noaptea. S-a luat atunci o măsură
eroică şi periculoasă spre a depune tricolorul şi coroana în timpul
zilei, ajutaţi de o vreme însorită, către ora 14, când promenada nu era
circulată. Elevii îmbrăcaţi în haine negre, respectând solemnitatea,
după ce au depus tricolorul au ieşit în grabă pe poartă. Peste aşteptări
pajiştea din jurul cimitirului a fost subit invadată de lume, de colegi
şi studenţi, printre care era prezent şi directorul liceului, profesorul
V. Oniţiu., răsunând deodată în asistenţă imnul “Deşteaptă-te, Române!”.
Un poliţist a alergat grăbit după ajutoare, dar colegul Rusu ascunzând
în sân tricolorul, plutonul de poliţişti nu a găsit decât coroana, iar
la consemnul directorului împricinaţii s-au făcut nevăzuţi. Au urmat
săptămâni de anchete la poliţie, dar în cele din urmă incidentul s-a
închis, fără a se şti cine a depus tricolorul. În 1934, I. Rusu fiind
medic la Turda, cu ocazia întâlnirii promoţiei din 1909 a adus
tricolorul predându-l fostului său coleg Dr. Emil Colbazi, care la
rândul său, după câţiva ani l-a încredinţat profesorului Ion Colan,
directorul Muzeului din Scheii Braşovului, ca o mărturie preţioasă
pentru viitoarele generaţii. Această acţiune patriotică şi-au însuşit-o
şi alţi buni români arborând drapele tricolore pe copacii Tâmpei, pe
statuia lui Arpad, pe Turnul Negru, la Stejăriş, în Poiana etc. Data de
3/ 15 mai se bucură astăzi de libertate deplină, iar liceul urmează
îndemnul poetului “Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!” După o
jumătate de secol, edilii Municipiului Braşov au dispus ridicarea
statuii de bronz a marelui patriot Andrei Mureşanu în preajma Teatrului
Dramatic local. Trebuie menţionat că elevii studenţi din ultimii ani ai
liceului “Andrei Şaguna” erau determinaţi prin regulamentul acestuia să
ia sub aripa lor ocrotitoare în chip de mentori pe elevii din clasele
mici implicându-se activ în perfecţionarea comportamentului acestora,
controlându-le prieteneşte activitatea şcolară, ţinuta, indicându-le o
serie de obiective. Această asociere prietenească se continua şi după
absolvirea şcolii, cei mai vârstnici ajutând pe tineri în alegerea
profesiei. Astfel, E. Colbazi a avut în grijă pe tânărul Hozan din
Sibiu, pe care l-a sprijinit ulterior la facultatea de medicină vieneză
şi pe tot parcursul profesional de-a lungul vieţii.
*
La 1 octombrie 1909, Emil
Colbazi, după absolvirea liceului, a plecat la Viena înscriindu-se la
Facultatea de Medicină. A urmat cursurile până în 1914, cu o întrerupere
în 1913, făcând stagiul militar la regimentul de infanterie austriac nr.
97 din Triest.
De la primii paşi, E.
Colbazi a fost captivat de capitala Austriei, oraşul muzicii, cu o
aşezare pitorească şi cu edificii grandioase. Acolo a întâlnit o
atmosferă caldă creată de amicul său Dominic Medrea (1888-1939),
student în anul II la medicină – viitorul medic şef al Serviciului
sanitar creat ad hoc la Alba Iulia în zilele Marii Uniri, care
întâmpinându-l la gară i-a arătat pe parcursul drumului tot ce era
important de văzut, căutând prin cuvinte însufleţite să-i domolească
stângăcia firească noului venit. Conducându-l apoi la sediul “Societăţii
Academice Sociale Literare România Jună” din Florianigasse
a întâlnit acolo şi alţi concetăţeni: Vespasian Pauliucu-Burlă,
student în ultimul an la medicină şi preşedintele societăţii,
Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), student la litere (ulterior profesor
universitar la Cernăuţi, istoric literar, folclorist bucovinean,
unionist) şi pe Ivan Gasparovici, student la medicină,
bibliotecarul Societăţii. Cu multă emoţie E. Colbazi s-a oprit în faţa
violoncelului talentatului compozitor Ciprian Porumbescu, care la
3 octombrie 1879 se înscrisese ca audient în anul III la Facultatea de
Filozofie (după ce urmase teologia la Cernăuţi) şi ca “ascultător
extraordinar” la Conservator, după cum spune Traian Cavassi în memoriile
sale. La Viena, C. Porumbescu (1853-83) a organizat coruri, o piesă
pentru vioară şi o orchestră dedicate Societăţii Academice România Jună,
a alcătuit o “Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii romăni”
prima de acest fel în literatura noastră. In 1881 acesta a fost numit
profesor de muzică la liceul “Andrei Şaguna” din Braşov.
A doua zi de la sosire
tânărul student E. Colbazi a revăzut la Biserica Română din Lövelstrasse
nr. 8 (loc de întâlnire a coloniei române) pe Dr. Ciobanu, venerabilul
preot al lăcaşului şi a făcut cunoştiinţă cu alţi membri, civili şi
militari, care aveau să joace un rol de frunte în viaţa politică a
românilor de la Viena. Cu deosebit respect, E. Colbazi citează pe Dr.
Sterie N. Ciurcu, un adevărat prieten şi părinte al studenţilor
români, care urmând tradiţia creată de Ion Slavici şi Mihai Eminescu, a
fost un mare îndrumător al tinerei generaţii. Printre membrii activi ai
“României June” mai aminteşte pe: Marius Sturdza, arh. Cezar Popovici,
generalii Gh. Lupu şi Daniel Materinga etc, demni de cinstită memorie.
Doctorul Sterie N. Ciurcu, stabilit de ani buni la Viena, a dat
un substanţial ajutor nou-veniţilor, tineri studenţi români. El a
asigurat cazarea şi întreţinerea celor lipsiţi de mijloace, spre o cât
mai uşoară acomodare în marele oraş. Mai contribuiau şi alte familii de
români stabiliţi la Viena, cu repetate invitaţii în casele lor, pentru a
cunoaşte obiceiurile şi comportarea în societate. Pe studenţii nevoiaşi,
care nu-şi permiteau să ia masa la “Mensa academica”, unde primeau o
hrană îndestulătoare şi la un preţ convenabil, Dr. Ciurcu i-a primit în
casa lui, la masa lui, iar datorită relaţiilor sale a intervenit să li
se asigure zilnic o hrană gratuită la câteva restaurante de prima clasă:
“Pilsenitzer”, al hotelului Regina, la “Riedhof”, “Krautstoffel” etc. De
subliniat gestul generos al propietarului restaurantului de la hotel
Regina, care îi servea uneori chiar el, spre a-i scuti de bacşişul
chelnerului.
Curând tânărul Emil
Colbazi s-a integrat cu entuziasm în viaţa studenţească, în atmosfera de
mare cordialitate participând în orele libere la şedinţele “României
June”. Precum se obişnuia a urmat o seară de cunoştiinţe la restaurantul
“Riedhof”, unde a luat contact cu membrii coloniei române, care l-au
întâmpinat prieteneşte şi cuvinte pline de duh. Tenorul Ştefan Mărcuş
şi baritonul Ionel Crişan (studenţi la Conservator) au animat
sufletele nou-veniţilor, stabilind o punte între ei şi cei rămaşi acasă.
La reuniunile următoare erau prezenţi şi basul Medrea, baritonul
Costescu Duca, soprana Aca de Barbu (1893-1958), studenţi
şi ei la Conservatorul vienez. Printre studenţii merituoşi este de
amintit Iuliu Crişan (decedat în 1918, medic în campania
pentru combaterea gripei de la Alba Iulia) şi medicul Remus Doctor,
care a avut un rol însemnat în viaţa societăţii, sacrificându-şi 2-3
semestre de studii şi figurând ulterior ca preşedintele “României June”.
Cariera sa medicală de orelist i-a purtat paşii spre Cluj şi Bucureşti.
Din 1.10. 1911 medicinistul E. Colbazi a devenit
casierul Societăţii “România Jună”, iar după un an controlor
acolo. În comitetul de organizare era bibliotecarul I. Gasparovici,
student lipsit de mijloace şi ajutat de “România Jună”, apreciat ca
element sârguincios, ajuns ulterior medic în jurul Lugojului. Remarcabil
şi Ion Grămadă (1886-1917), student bucovinean istoric, foarte
energic, un adevărat motor al societăţii. În 1911 el a scris istoricul
“României June” cu ocazia jubileului de 50 de ani şi a pregătit cu
succes participarea la congresul de la Iaşi. A trecut în România la
izbucnirea Primul Război Mondial; a căzut eroic apărându-şi patria în
luptele din Carpaţi.
De Revelion Societatea
“România Jună” organiza un bal cu un program foarte apreciat de vienezi
şi români totodată. În 1911 s-au prezentat piesa folclorică a maestrului
Tiberiu Brediceanu (1877-1968) – “Serata Etnografică” şi jocurile
naţionale din Banat şi Ardeal executate de studenţi şi tinere fete în
minunate costume naţionale, urmate de doine şi alte cântări având
concursul reputatei cântăreţe de operă Lucia Cosma (1875-1972)
spranumită “privighetoarea Ardealului”, prima soţie a poetului Octavian
Goga. De obicei balurile se deschideau cu un ales program artistic
precedat de o alocuţiune patriotică însufleţită. Spre deosebire de alte
colonii, ţinuta obligatorie a femeilor române a fost întotdeauna
frumosul nostru port naţional. Şi la “Carnavalul florilor” desfăşurat pe
aleea principală a parcului Prater, în prezenţa notabilităţilor Vienei
şi a Casei Imperiale, într-un car alegoric organizat de “România Jună”,
printre flori şi alese piese de artă populară figura tineretul român în
costume naţionale. De amintit şi “Balul Industriei Casnice“ patronat de
arhiducesa Maria Josefa (mama ultimului împărat al Austriei), bal cu
semnificaţie de festival, o întrecere a naţiunilor din Austro-Ungaria,
în care sub aspect folcloric românii au fost mereu fruntaşi.
În această perioadă
tânărul stiudent Emil Colbazi a urmat cu regularitate programa
universitară. Dacă în cursul primar şi liceal el nu a strălucit prin
note optime, în schimb la colocviile Facultăţii de Medicină a promovat
cu brio probele respective. Actele originale păstrate cu grijă la
dosarul său, atestă cu grijă că în perioada 10.03. – 6.07.1914 a obţinut
la disciplinele chirurgie, medicină internă, O.R. L., boli venerice etc,
calificative de excepţional şi foarte bine.
File din Primul Război
Mondial
În luna august 1914, Emil
Colbazi a fost mobilizat la Regimentul 97 infanterie din Triest şi
curând trimis pe linia de front, repartizat la Batalionul al 2-lea de
marş, compus în majoritate din sloveni şi câţiva italieni. Batalionul
său a fost dirijat la Wipach, o localitate apropiată de Goriţia, lângă
râul Wipach, afluent al lui Isonzo, unde a întâlnit şi 5 români din
Istria, printre care Andrei Glavina era profesor şi urmase liceul
la Blaj. Deoarece pământul este rotund, Profesorul Universiitar
Vasile Şoimaru din Chinişău, autorul cărţii “Românii din jurul
României în imagini” (Editura Prometeu, Chişinău, 2008, pag. 221)
l-a găsit în Croaţia pe istro-românul Pepo Glavina, urmaşul lui A.
Glavina, vorbitor perfect de limba română.
La sfârşitul lunii
septembrie E. Colbazi a fost trimis cu batalionul pe front, ajungând
după 4 zile în Galiţia (vestul Ucrainei), iar după alte 5-6 zile de marş
obositor a intrat în linia de foc. În prima zi de război, medicul
auxiliar E. Colbazi a fost aruncat de suflul unei grenade la câţiva
metri, provocându-i o comoţie cerebrală urmată de o surditate ce a durat
în formă maximă cca. 3 săptămâni. După câteva săptămâni de campanie, la
25.10.1914, E. Colbazi aflându-se la Volcea Dolni (Galiţia) într-o şură,
unde îngrijea răniţii, a fost din nou rănit la un picior şi transportat
grabnic cu o ambulanţă la tren, şi, apoi internat într-un spital de la
Miskolc (Ungaria), iar după 7 zile trimis la Viena. Eliberat după două
săptămâni s-a întors în concediu acasă, revenind ulterior la partea
sedentară de la Lubljana (Slovenia). Datorită intervenţiei fratelui său
căpitanul Teodor Colbazi, a obţinut mutarea în Regimentul 64 Orăştie,
100% românesc, care s-a transferat la Viena, incartiruit în marele
magazin “Zittahof” de pe str. Maria Hilfenstrasse. Acolo urma să se
desfăşoare o permanentă şi foarte susţinută activitate cu puternice
ecouri în 1918, pentru a sprijini revoluţia de mai târziu.
În scurt timp, E. Colbazi
a devenit ajutorul noului medic şef al regimentului, Dr. Viktor
Eisenkolb, apreciat profesionist, care i-a acordat o deosebită
simpatie, datorită corectitudinii cu care îşi făcea datoria. În acest
mediu s-a declanşat o intensă propagandă pentru Marea Unire. Încordarea
apropiatelor evenimente era viu întreţinută de memorabila atitudine a
căpitanului Traian Popa, originar din Făgăraş, erou înveterat, cu un
tact deosebit şi care decorat cu mai multe ordine germane şi austriece,
a reuşit să ia locul adjutantului regimentului, strângând rândurile
românilor. Nu a lipsit nici concursul medicului şef, Dr. V. Eisenkolb şi
el filoromân. Au mai colaborat şi foştii răniţi români reîntorşi la
vatră, care au desfăşurat o vie propagandă în satele lor.
Se prefigura intrarea
României în război, după cucerirea cetăţii Przemysl (Polonia SE) de
către ruşi. Spre norocul său, E. Colbazi a fost mutat la lagărul
Barakenlager Schmelz, situat la 5 km de centrul Vienei, unde se aflau
formaţiunile de plecare pe front. Acolo el a găsit numeroşi ţărani, care
înaintaseră cereri de lăsare la vatră pentru munca câmpului şi care
obţinând aprobare au scăpat de front. O fericită ocazie, care a salvat
sute de vieţi omeneşti. El a contribuit şi în calitatea sa de medic
auxiliar, care i-a examinat punându-le diferite diagnostice.
Concomitent cu obligaţiile
militare, E. Colbazi nu şi-a neglijat studiile. Profitând de faptul că
se afla la Viena la 1. aprilie 1916 a absolvit cursurile Facultăţii de
Medicină, folosindu-se de diverse concedii medicale şi de odihnă pentru
a se pregăti temeinic. În ceasurile de repaus şi deseori către seară,
tânărul Emil Colbazi frecvanta cafeneaua din centrul oraşului, unde
întâlnea camarazi şi ofiţeri români cunoscuţi, reveniţi de pe front.
Toţi se bucurau de simpatia vienezior, a căror orchestră îi întâmpina cu
“Deşteaptă-te, Române!” şi “La arme!”. În seara de 16.08. 1916 fanfara
regimentului său a dat un concert la “Dreher Park” – Schönbrunn, urmat
de cântece româneşti şi dansuri naţionale. Preotul militar Dr. Iuliu
Hossu (1885-1970), episcopul de mai târziu al Clujului, a anunţat
intrarea României curând în război, fapt confirmat a doua zi de o ediţie
specială de presă. Urmare a acestui eveniment s-a propus de îndată
pregătirea trecerii regimentului său la ruşi, pentru a se ataşa şi
armata română, deşi printre ei se mai aflau germani şi maghiari. Când
România a declarat război monarhiei austro-ungare (1916), Emil Colbazi a
fost chemat împreună cu alţi camarazi în faţa Curţii Marţiale, acuzaţi
că au organizat dezertarea la ruşi a ofiţerilor şi subofiţerilor din
regimentul 64, care se afla pe frontul rusesc. Cu toate învinuirile
aduse de guvernul maghiar, în special de contele Tisza, spre a fi
arestaţi şi deferiţi Consiliului de Război ca trădători: căpitanul T.
Popa, locotenenţii V. Barbu şi Kolarici (croat), slt. Oprişa şi E.
Colbazi, după o anchetă de o săptămână au fost scoşi din cauză datorită
generalului Gh. Domăşneanu distins ofiţer de Stat Major (primarul de mai
târziu al Timişoarei). Dosarul s-a clasat cu ordinul de trimitere pe
frontul de la Izonzo, cel mai periculos obiectiv, dar la intervenţia
căpitanului T. Popa acuzaţii au fost repartizaţi în centre mai apărate.
Lui Emil Colbazi i s-a dat în grijă un tren sanitar, unde în afară de
îngrijirea răniţilor a ajutat eficient la hrana lor, secondat şi de alţi
camarazi. La aceasta au aderat prizonierii ruşi şi români, care şi-au
cedat o parte din raţie. În vara anului 1917 s-a făcut un schimb de
prizonieri ruşi cu austrieci la Molodesno.
La 25.09.1917, E. Colbazi
fiind cu trenul în drum spre Viena, a aflat din ziarul “Neue Freie
Presse” că aliaţii au spart frontul din Balcani şi bulgarii depun
armele. Sosise în sfârşit ziua cea mare şi, cum avea drept la concediu
spre a-şi susţine examenele de doctorat, s-a prezentat la comandament şi
fără să mai aştepte aprobarea a plecat la Viena pentru a lua legătura cu
căpitanul T. Popa. Acolo s-a convocat imediat o şedinţă cu ofiţerii
români şi s-a organizat Sfatul ofiţerilor şi soldaţilor români,
sub preşedenţia căpitanului T. Popa. S-a pornit rapid la o acţiune în
cadrul şedinţelor de la “Capela Română” din Löwelstrasse, pentru
redactarea manifestelor şi diferitelor indicatoare, care trebuiau
difuzate soldaţilor întorşi de pe front. Cum era imperioasă procurarea
de bani, E. Colbazi a primit un ajutor substanţial de la fratele său
Teodor, profesor la Şcoala Militară din Viena cu gradul de căpitan, care
a fost cooptat în Sfatul ofiţerilor şi soldaţilor români.
Soţia căpitanului T. Popa,
ajutată de mama sa a făcut cocarde tricolore pentru soldaţii români, şi,
mergând prin gări, le împărţeau alimente şi îi îndrumau ca îndată ce
ajung acasă să se înscrie în Consiliul Naţional Român din localitatea de
reşedinţă. În acest răstimp, medicinistul sublocotenent E. Colbazi a
fost om de legătură între Senatul Militar Român din Viena. şi C.N.R.
central din Arad şi Praga – unde se formase “Legiunea Română din
Praga” 1.11..1918 comandată de cpt. Al. Simon şi locţiitorul
Zeno Herbay.
Alături de Petre
Popovici, E. Colbazi s-a deplasat la Praga, unde au solicitat
guvernului cehoslovac ca Regimentele nr. 2 – Braşov, 51 – Cluj şi nr. 37
- Oradea Mare (parţial) din Praga şi respectiv din Brno, formate în cea
mai mare parte din români să fie lăsate la vatră cu armele. Dr. Al.
Simon a organizat trei regimente româneşti cu numele de “Legiunea
română din Praga”, care în acord cu guvernul provizoriu “Narodni Vybor”
au asigurat ordinea în capitală şi în jur pe o rază 10 km, iar după
formarea armatei cehe au fost lăsaţi să se repatrieze înarmaţi în
Transilvania ca să participe la revoluţia noastră. Printre medicii, care
au contribuit la desfăşurarea evenimentelor revoluţionare româneşti din
toamna anului 1918, s-au numărat căpitan Epifan Munteanu şi
Brutus Macavei. S-a luat legătura cu Consiliul Naţiional Cehoslovac
de la Praga şi cu cel român din Arad, unde era preşedinte Ştefan
Cicio Pop, iar fruntaşi – Vasle Goldiş, Ion Suciu, generalul
Vlad, Ghiţă Crişan şi alţi patrioţi. Consiliul Naţional Român/
C.N.R.C. încredinţase lui Laurenţiu Oancea din Năsăud,
apoi prof. N. Bălan din Sibiu misiunea de a vesti guvernului
României refugiat la Iaşi hotărârea românilor din Transilvania de unire
cu România.
La Arad s-a hotărât
convocarea unei Mari Adunări Naţionale pentru ziua de 1 decembrie 1918
în oraşul Alba Iulia..
C.N.R.C. din Arad a stabilit trimiterea a trei echipe la Iaşi, pentru a
cere guvernului român intervenţia cât mai grabnică a armatei române în
Transilvania.
a)
Prima echipă condusă de
prof. Nicolae Bălan din Sibiu
(viitor mitropolit) şi căpitanul Victor Precup (viitor general)
trebuia să treacă pe la Vatra Dornei.
b)
A doua echipă condusă de
avocatul Ghiţă Crişan din Arad
(viitor ministru) şi
Teodor Roxin, avocat în Oradea, trebuia să treacă pe la
Vârciorova.
c)
A treia echipă condusă de
Petre Popovici,
proprietar în Braşov şi Emil Colbazi (viitor medic dermatolog)
trebuia să treacă pe la Predeal, pornind din Braşov.
Pentru cele trei echipe
s-au stabilit diferite parcursuri, ca cel puţin una să ajungă la Iaşi.
Echipa a treia a plecat de la sediul Consiliului Naţional Român din
Braşov, al cărui preşedinte era înflăcăratul patriot protopopul Dr.
Vasile Saftu, iar comandantul gărzii, profesorul Aurel Ciortea,
care au primit vestea cu bucurie spre a se cere intervenţia armatei
române. A doua zi echipa a treia îndreptându-se către Predeal a fost
oprită de armata germană a generalului A. von Mackensen şi
întoarsă din drum la Braşov fără nici o explicaţie. Încercând totuşi să
treacă pe la Sita Buzăului au întâlnit un viscol năpraznic şi haite de
lupi pentru care nu erau înarmaţi. Spre norocul lor au găsit pe drum un
pădurar, care i-a omenit peste noapte. Primele două echipe au ajuns din
fericire la Iaşi şi au revenit cu mesajele respective la Arad.
Întristat de eşecul
echipei sale Dr. Emil Colbazi a plecat în comuna natală Şpring – Alba,
pentru a organiza plecarea ţăranilor la Alba Iulia. În fruntea unui
banderiu (grup armat) de 21 călăraşi şi a câtorva căruţe cu femei şi
bărbaţi, E. Colbazi a pornit în dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918 la
Alba Iulia. spre a participa la Marea Adunare Populară, pentru a hotărâ
Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Astfel, acesta a participat
direct la marele eveniment al Unirii. Curând au intrat în Sibiu şi
primele unităţi ale armatei române în care Emil Colbazi s-a înrolat
voluntar fiind repartizat la Spitalul Militar din Sibiu, unde a lucrat
în serviciul de chirurgie până la 1. 03. 1919.
S-a înscris astfel una din
cele mai sublime pagini ale istoriei neamului. Omagiem viteaza noastră
armată, care a consfinţit o cauză dreaptă pentru realizarea marelui
ideal năzuit de veacuri – Unirea tuturor românilor..
Dr. Florea Marin
a publicat cartea Medicii şi Marea Unire (Editura Tipomur,
1993) în care sunt prezentate succint biografiile a cel puţin 111
medici şi farmacişti ardeleni, care au militat activ pentru realizarea
idealului naţional.
La începutul anului 1920
E. Colbazi s-a prezentat la noua facultate românească de medicină din
Cluj, unde în iunie 1920 şi-a luat doctoratul în medicină şi chirurgie,
fiind printre primii doctori în medicină declaraţi de noua facultate.
Activitatea sa de medic a început la 15.09.1919 la Spitalul Epidemic din
Cluj. Foarte apreciat de şeful său Dr. Coriolan Tătaru, cum şi de Dr.
Iuliu Haţiegan pentru bogatele sale cunoştiinţe, ca şi pentru
activitatea sa meritorie depusă în serviciu, Emil Colbazi primeşte la
1.06.1920 diploma de doctor în medicină şi chirurgie a Facultăţii de
Medicină din Cluj, semnată de rectorul Acad. Sextil Puşcariu.
(1877-1948; reputat lingvist, filolog, istoric literar) şi contrasemnată
de decanul Dr. Iuliu Haţiegan.. În 1920 nu se susţineau teze de
doctorat; titlul de doctor se acorda numai pe baza examenelor promovate
(n. Dr. Alma Mohora Popovici, Cluj)..
La 1.07.1920, E. Colbazi
era medic stagiar la Clinica chirurgicală, iar între 1.06.1921 –
1.02.1922 preparator bugetar la Clinica dermato-venerică din Cluj. Între
1.02.1922 - 30.12.1926 avansează medic secundar cu gradul de asistent
bugetar. La 1.01.1927 Dr. E. Colbazi este numit medic primar provizoriu
la Serviciul dermato-veneric al Spitalului Civil din Braşov. În noul
post îşi dăruieşte toată energia şi capacitatea profesională spre a
organiza Secţia dermato-venerică , lipsită de un spaţiu corespunzător şi
având un mobilier şi utilaj insuficient. În această dificilă situaţie a
fost ajutat de întregul personal auxiliar, urmând sfaturile fostului său
şef Dr. C. Tătaru de la Cluj, care i-a fost un mentor bun. La 15.11.1928
Dr. E. Colbazi a fost numit prin concurs medic primar definitiv la
Spitalul dermato-veneric din Arad, funcţie pe care o deţine până la
1.06.1930, când demisionează pe caz de boală. Simţindu-se foarte ataşat
de serviciul său anterior se reîntoarce la Braşov în 1930, unde reuşise
să schimbe condiţiile necorespunzătoare ale Secţiei dermato-venerice.
Prin perseverenţă obţine mutarea secţiei la noul Spital “Gh. Mârzescu”,
într-un local spaţios, unde bolnavii dispuneau de un număr major de
paturi şi de o aparatură superioară (vezi capitolul “Activitatea
medicală din Braşov”). Dar, odată cu revenirea Dr. Aurel Voinea (şeful
iniţial al serviciului) de la Bucureşti, unde fusese trimis de
Ministerul Sănătăţii, Dr. E. Colbazi este nevoit să-i cedeze locul,
întorcându-se la Cluj ca asistent bugetar al Clinicii dermato-venerice,
funcţionând între 1.11.1930-30.07 1932, dar ocupă şi funcţia de medic de
circumscripţie provizoriu la C.F.R. Ca asistent bugetar la Cluj, s-a
bucurat de simpatia şi prietenia Dr. C. Tătaru cu care colaborase în
trecut, lucrând cu elan alături de un colectiv bine pregătit. În această
perioadă, în anul 1931 venind la guvern prim ministru marele nostru
istoric Nicolae Iorga, Dr. E. Colbazi a luat cu surprindere
cunoştiinţă din presă despre numirea sa ca prefect al judeţului Cluj,
fără a fi consultat. În consecinţă s-a prezentat şefului său, Dr. C.
Tătaru, comunicându-i refuzul său. În cabinetul prefecturii se aflau
Dr. I. Haţiegan, numit în guvernul Iorga, ministrul Ardealului şi alţi
colaboratori. Acesta luând o atitudine gravă a arătat că primul ministru
apelează la toţi oamenii corecţi şi cu conştiinţă, spre a-l ajuta în
dificila sarcină de a scăpa ţara de politicianism. Domnia sa a insistat
să primească prefectura ştiind că Dr. E. Colbazi se bucură de multă
simpatie, atât printre români, cât şi faţă de naţiunile conlocuitoare
ale căror limbi le vorbea perfect. Argumente care l-au convins în cele
din urmă să accepte funcţia de prefect, temporar şi cu delegaţie,
timp de 15 luni între anii 1931-32. După cum era ştiut, Dr. Emil
Colbazi nu a fost vreodată înscris în niciun partid şi a condiţionat
numirea sa fără obligaţia de a activa în guvernul N. Iorga.
Cristina CERCHEZ
COLBAZI
Dr.
Simona CONDURAŢEANU
|
|
