|
EPISCOPUL EMILIAN BIRDAŞ,
patru decenii de la
readucerea la viaţă a scaunului
episcopal de la Alba lulia
 Anul
1975 a marcat, în istoria Bisericii noastre, o serie de aniversări,
cărora, cu toate restricţiile impuse de un regim comunist, li s-a dat
importanţa şi caracterul festiv potrivite dimensiunii lor istorice.
Faptul a fost posibil şi datorită personalităţii puternice a
patriarhului Justinian, secundat de o altă figură ilustră, cea a
mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, iar scaunul mitropolitan
de la Sibiu se afla un alt corifeu, mitropolitul Nicolae Mladin,
mitropolit la Craiova era viitorul patriarh Teoctist, iar marii
profesori de teologie şi istoria Bisericii erau cu toţii în funcţie aşa
încât, acum, la distanţă de patru decenii, pentru cei care nu au trăit
acele momente, ar putea să para chiar fireşti. Atunci, însă, nu erau
deloc fireşti.
Festivităţile legate de aniversarea a 90
de ani de la declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi 50 de
ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie au avut un
puternic impact, nu numai în rândul clerului, personalului bisericesc
sau credincioşilor, ci şi în spectrul mai larg al poporului român.
Faptul că, la festivităţile organizate, reprezentările au fost la cel
mai înalt nivel: patriarhii şi întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe,
Biserica Catolică la nivel de secretar de stat al Vaticanului, o serie
de alte Biserici: Anglicană, Evanghelică sau Reformată, de asemenea prin
reprezentanţi de marcă, desfăşurarea impecabilă a tuturor
solemnităţilor, toate au adus un mare câştig de imagine Bisericii, de
care a profitat, la nivel de percepţie internaţională, inclusiv statul
român, aşa cum era el.
Pe fondul aniversării acestor importante
momente din istoria Bisericii noastre, dar şi a 1650 de ani de la
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la care a fost prezent şi
episcopul Betranion de Tomis (Constanţa), alături de descoperirea unor
importante situri arheologice paleocreştine din Dobrogea, s-a iscat o
mare dezbatere între istorici privind rolul scaunului episcopal de la
Tomis şi un mare entuziasm pentru readucerea acestuia la viaţă. S-a
scris mult, s-au organizat fel de fel de colocvii pe această temă până
când s-a putut înainta o propunere Departamentului Cultelor, condus pe
acea vreme de prof. Gheorghe Nenciu.
Evident că intervenţii au fost făcute şi
mai „sus” până la Comitetul Central. A fost considerată o mare victorie
a Bisericii soluţia convenită: ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la
rangul de arhiepiscopie cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului şi
Dunării de Jos şi cu un episcop-vicar rezident la Constanţa.
Situaţia a fost, cum nu se poate mai
potrivită, pentru episcopul Emilian Birdaş, episcop-vicar al
Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Sibiu, cu numele de „Răşinăreanul” de a
iniţia realizarea unui vis.,pe care-l nutrea de mai bine de 10 ani, de
când venise ca arhimandrit şi superior al Catedralei Reîntregirii din
Alba Iulia, adică, refacerea scaunului episcopal de la Alba Iulia.
Obişnuia deseori să spună: „noi ne-am urcat în căruţa Tomisului, dar am
reuşit mai mult, nu o reşedinţă de episcop-vicar, ci o episcopie de sine
stătătoare”.
Pentru Alba Iulia, lucrurile au evoluat
rapid, s-au invocat aniversările legate de Alba Iulia, adică 2000 de ani
de atestare documentară a oraşului ce avea să devină capitală a
provinciei romane Dacia şi mai apoi între 1541- 1699 capitală a
Principatului Transilvaniei, împlinirea a 375 de ani de la unirea
înfăptuită de Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horea, Cloşca şi
Crişan, dar mai ales Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Din punct de vedere religios,
argumentele pentru refacerea scaunului episcopal de la Alba Iulia, erau
nenumărate. Primele mărturii arheologice creştine apar încă din sec.
III-IV cum este opaiţul creştin descoperit aici; existenţa aici a primei
episcopii răsăritene, la mijlocul sec. al X-lea, şi a primului episcop
trimis de la Bizanţ, Ierotei (Hierotheus), canonizat la 11 aprilie 2000
de Patriarhia Ecumenică; împlinirea a 275 de ani de la desfiinţarea
Mitropoliei Ortodoxe a românilor din Transilvania prin nefasta unire cu
Roma, mitropolie care a avut un rol crucial pentru păstrarea limbii şi
credinţei strămoşeşti în sec. XIV - XVII atât prin ierarhii care au
păstorit aici, cum au fost: Ioan de la Prislop şi triada de sfinţi Ilie
Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, cât şi prin tipografia
mitropolitană care a scos din teascurile ei cărţi fundamentale între
care tronează Noul Testament de la 1648. Mitropolia 1-a avut ctitor şi
pe Mihai Viteazul, prin biserica zidită de el aici, şi ocrotitor şi
susţinător pe domnitorul martir Constantin Brâncoveanu; la Alba Iulia a
funcţionat între 1921-1948 Episcopia Armatei; în 1948 aici s-a realizat
reîntregirea Bisericii Ortodoxe, iar în 1955 tot aici a avut loc
canonizarea sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii
Transilvaniei, a cuvioşilor mărturisitori Visarion şi Sofronie şi a
mucenicului Oprea.
Ulterior s-ar fi putut adăuga şi
descoperirea de către Radu Heitel a primului locaş de cult,
rotonda-baptisteriu de sub Catedrala Romano-Catolică sau temeliile celei
mai vechi biserici cunoscute până acum, datând din sec. IX-X, sit
arheologic, în mod inadmisibil reacoperit cu pământ şi care se găseşte
în faţa aceleiaşi catedrale.
Au mai fost invocate şi argumente de
ordin naţional, în sensul că, într-un oraş atât de important din punct
de vedere istoric pentru poporul român, în care funcţionează o episcopie
romano-catolică maghiară, se impune prezenta unui scaun episcopal
ortodox, românesc.
Un rol important în susţinerea acestor
demersuri l-a avut conducătorul Departamentului Cultelor, prof. Gheorghe
Nenciu, căruia episcopul Emilian i-a purtat o sinceră şi profundă
recunoştinţă până la sfârşitul vieţii. Amintim că Departamentul Cultelor
trebuia să-şi dea acordul de principiu înaintea hotărârii Sf. Sinod.
Toate acestea au făcut ca în şedinţa Sf.
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 26 august 1975 să se hotărască,
(după exprimarea patriarhului Justinian într-o cuvântare din seara
primei zile a anului 1976 la, devenita tradiţională, întâlnire pe care
patriarhul o avea întotdeauna la orele 18 la palatul patriarhal cu cei
mai importanţi slujitori şi angajaţi ai Administraţiei Patriarhale şi
Arhiepiscopiei Bucureştilor), „refacerea istoricei Episcopii de Alba
Iulia, centru care simbolizează năzuinţele de veacuri ale poporului
nostru pentru independenţă şi unitate şi s-a ridicat eparhia Dunării de
Jos la rangul de Arhiepiscopie a Tomisului şi Dunării de Jos, cu un
episcop rezident la Constanţa - străvechiul Tomis. Se cunoaşte vechimea
creştinismului în Dobrogea şi importanţa scaunului episcopal de la
Tomis, al cărui episcop a participat la Sinodul I ecumenic da la Niceea
(325). Sfântul Sinod si Adunarea Naţională Bisericească au ales pentru
scaunul episcopal de la Alba Iulia pe P.S. Episcop Emilian Birdaş, iar
pentru scaunul de la Constanţa pe P.S. Episcop-vicar Epifanie
Tomitanul.” (1) Cât despre anul abia încheiat, patriarhul spunea că a
fost un an „cu împliniri demne de prestigiul de care se bucură Biserica
Ortodoxă Română, ierarhii, clerul şi credincioşii ei, în rândul
Bisericilor Ortodoxe, al Bisericilor creştine de pretutindeni, împliniri
care înscriu, în istoria Bisericii noastre, anul 1975 ca an
jubiliar.”(2)
După hotărârile Sf. Sinod şi Adunării
Naţionale Bisericeşti de reînfiinţare a Episcopiei de Alba Iulia şi
alegerea episcopului Emilian Birdaş, conform practicii, se aştepta
emiterea Decretului de recunoaştere de către stat a acestei
alegeri.(3) Decretul a fost emis cu o oarecare întârziere abia în 29
decembrie 1975 cu nr. 289. Înmânarea Decretului a avut loc după aproape
o lună de la emitere, respectiv în 20 ianuarie 1976 la sediul
Departamentului Cultelor. Au participat, din partea instituţiei statului
prof. Gheorghe Nenciu, conducătorul Departamentului Cultelor, împreună
cu directorii şi funcţionarii superiori ai instituţiei, iar din partea
Bisericii Ortodoxe Române, cei mai înalţi reprezentanţi: patriarhul
Justinian, mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, mitropolitul
Nicolae al Ardealului, mitropolitul Teoctist al Olteniei, mitropolitul
Nicolae al Banatului, arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul Vasile
al Oradiei, episcopul vicar patriarhal Antonie Ploieşteanul, episcopul
vicar Roman Ialomiţeanul al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi episcopul
vicar Justinian Maramureşeanul al Arhiepiscopiei Clujului. Au participat
şi Pr. Traian Belaşcu, vicar administrativ la Sibiu şi Pr. Prof. Dr.
Isidor Todoran rectorul Institutului Teologic din Sibiu.
De asemenea a fost prezent arhim.
Timotei Seviciu, care a primit, în aceeaşi zi Decretul de
recunoaştere ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.
Decretul a fost citit de directorul Ioan
Lungeanu şi a fost înmânat de prof. Gheorghe Nenciu.
Cuvântarea episcopului Emilian(4) ,
dincolo de excesul de „recunoştinţe” şi „aprecieri” la adresa conducerii
de stat şi o prea lungă parte istorică are şi câteva pasaje demne de a
fi citate, gen: „refacerea aşezământului sufletesc al Ortodoxiei din
Alba Iulia completează în mod fericit tabloul plin de semnificaţie al
acestei vetre bimilenare, de care, paşii fiecăruia se apropie cu sfială
ca de un altar sfânt”(5). Curajos, spre sfârşitul cuvântării, episcopul
Emilian cere conducătorului Departamentului Cultelor şi colaboratorilor
lui să sprijine noua episcopie şi „înzestrarea ei cu cele de
trebuinţă”(6).
În răspunsul său, prof. Gheorghe Nenciu
arăta că Alba Iulia se bucura de o atenţie specială din partea
„conducerii de stat” şi, mai mult decât atât că în „acea zi de mai 1975”
Nicolae Ceauşescu, „la Alba Iulia, a subliniat ceea ce înseamnă Alba
Iulia pentru noi, dar în acelaşi timp ce îndatoriri trebuie să
trezească, această istorie a ei, în noi”(7).
După încheierea festivităţii de la
Departamentul Cultelor a avut loc o masă festivă în saloanele hotelului
«Athenee Palace» unde au rostit alocuţiuni: patriarhul Justinian,
mitropolitul Nicolae al Banatului, episcopul romano-catolic Iakab Antal
din Alba Iulia, episcopul reformat László Papp din Oradea şi chiar şi
rabinul şef al Cultului Mozaic, celebrul dr. Moses Rosen.
Câteva date biografice despre episcopul
Emilian Birdaş.
S-a născut la 23 noiembrie 1921 în satul
Rohia de lângă Târgu Lăpuş, pe acea vreme în Judeţul Someş. A primit
numele de botez Ioan. La 14 ani a intrat ca frate în mănăstirea de
curând construită de la Rohia unde a fost şi tuns în monahism cu numele
Emilian şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. A urmat apoi cursurile
Seminarul monahal de la Cernica, iar în timpul ocupaţiei Transilvaniei
(1940-1944) a slujit la mai multe parohii din jurul mănăstirilor Rohia
şi Sf. Ilie din Topliţa. Şi-a continuat, după aceea, şcoala la
seminariile “Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi “Nifon Mitropolitul” din
Bucureşti (1944-1948). A urmat cursurile Institutului teologic de grad
universitar din Bucureşti (1948-1952), timp în care a fost hirotesit
protosinghel şi, printre alte locuri de slujire, a fost şi responsabilul
internatului Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la mănăstirea Radu Vodă
din Bucureşti, în perioada 1953-1957 a fost slujitor la Catedrala
Patriarhală iar între anii 1957-1963 a fost vicar administrativ al
Episcopiei Romanului şi Huşilor, perioadă în care a fost şi hirotesit
arhimandrit. Timp de 10 ani (1963-1973) a fost superiorul Catedralei
Reîntregirii din Alba Iulia. La 11 iunie 1973, arhimandritul Emilian
Birdaş a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi
Sibiu cu titlul de “Răşinăreanul”.
*
Solemnitatea instalării episcopului
Emilian Birdaş a avut loc în Catedrala Reîntregirii duminică 25 ianuarie
1976. Sf. Liturghie a fost săvârşită de un sobor de arhierei şi preoţi
în frunte cu mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, delegat al
patriarhului Justinian. Din sobor au mai făcut parte: mitropolitul
Nicolae al Ardealului, arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul
Emilian, episcopul Vasile al Oradei, episcopul-vicar Justinian
Maramureşeanul, arhiereul-vicar Veniamin Râmniceanul, arhim. Timotei
Seviciu, pr. Prof. Isidor Todoran de la Sibiu, pr. Traian Belaşcu vicar
administrativ Sibiu, pr. Onisie Moraru vicar administrativ Cluj, şi
alţii. De asemenea au fost prezenţi la Alba Iulia: mitropolitul Teoctist
al Olteniei, mitropolitul Nicolae al Banatului şi episcopul Visarion al
Aradului.
A fost prezent şi prof. Gheorghe Nenciu
precum si reprezentanţi ai Consiliilor Judeţene Alba, Mureş şi Cluj.
La încheierea Sf. Liturghii a vorbit
mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, care, în calitate de
mitropolit al locului a înmânat şi cârja de păstor noului instalat
episcop. Din cuvântul mitropolitului Nicolae, care-l cunoştea bine pe
episcopul Emilian, reţinem îndrumarea adresată direct şi fără atenuări
circumstanţiale: „în lucrarea Prea Sfinţiei Tale să împleteşti mereu
puterea ierarhului cu dragostea, legea cu bunătatea, prin apropierea
părintească, pentru ca cei buni să fie mai buni iar cei ce greşesc să se
îndrepte”(8).
În calitate de delegat al patriarhului
Justinian, mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, cu
binecunoscuta-i elocinţă a dat sfaturi noului întronizat episcop şi a
transmis mesajul patriarhului Justinian.
Au mai vorbit reprezentanţi ai
celorlalte Biserici: episcopul romano-catolic Marton Áron, episcopul
evanghelic Albert Klein, episcopul reformat Gyula Nagy şi din partea
preoţilor din noua eparhie prot. Nicolae Cantor din Alba Iulia.
Tuturor le-a răspuns episcopul Emilian
care a schiţat şi principale coordonate ale activităţii sale viitoare.
La masa festivă ce a urmat au mai rostit
scurte cuvântări: arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul unitarian
Lajos Kovács, episcopul-vicar Justinian Maramureşeanul şi, din partea
statului, prof. Gheorghe Nenciu.
Cam aceasta a fost, în formă de cronică,
reînfiinţarea scaunului episcopal de la Alba Iulia, episcopie ce avea să
devină, mai târziu, arhiepiscopie.
Privit, de la distanţa celor patru
decenii, evenimentul din 1975-1976 legat de Episcopia Alba Iuliei, cum
aminteam mai sus, ar putea părea un lucru firesc, normal, o reparaţie
istorică, o „restitutio” chiar si parţială a rolului celei mai
importante cetăţi din istoria Transilvaniei, o recunoaştere a rolului
bisericesc şi cultural al vechii Mitopolii de la Bălgrad, o nouă
percepţie a caracterului sacru şi de jertfa pe altarul suferinţelor
istorice ale românilor transilvăneni dar şi locul nemărginitei bucurii
şi împliniri de la l Decembrie 1918, locul reîntregirii şi regăsirii,
după veacuri de învrăjbire si dezbinare, locul sfinţirii martirilor şi
canonizării lor, un toiag de sprijin pus în mâna bătrânei cetăţi
gârbovite sub povara istoriei, un flux de energie înnoitoare şi
regeneratoare.
În realitate, având în vedere contextul
politic şi social din România anilor ’70, reînfiinţarea Episcopiei Alba
Iuliei a însemnat o muncă enormă şi pe multiple planuri, o acţiune ce
trebuia condusă cu multă iscusinţă, era absolut necesar să fii un
adevărat strateg, să ştii foarte bine unde şi cum şi cât să intervii
pentru a nu te trezi cu un refuz sau cu o părere sau o decizie a cuiva
ce ar fi putut să compromită şi să facă inutilă şi imposibilă orice
intervenţie ulterioară.
Cunoscându-l bine pe episcopul Emilian,
ştiind că paternitatea ideii de readucere la viaţă a scaunului episcopal
albaiulian i-a aparţinut în totalitate, convins de tenacitatea cu care
urmărea un ideal pe care şi-1 propunea şi de abilitatea sa în a se
orienta şi a dirija lucrurile în aşa fel încât să ajungă acel ideal,
chiar dacă ar fi fost nevoit să aştepte o lungă perioadă de timp, nu pot
decât să-i recunosc aceste merite personale. Probabil şi datorită
acestor realităţi, episcopul Emilian a considerat Episcopia Alba Iuliei
ca pe o operă a sa şi nu numai atât, ci, într-o oarecare măsură, ca pe o
proprietate a sa. N-am să intru în problema felului în care, această
creaţie a episcopului Emilian, i-a decis tragicul sfârşit de conducător
şi părinte al ei, în urma unei regretabile neînţelegeri, din partea sa,
a schimbărilor majore, este adevărat, mult prea radicale şi confuze,
care ne-a lăsat pe unii buimăciţi, pe alţii exagerat de entuziaşti şi
prea grăbiţi sau pradă unor vinovate complicităţi pe care personal mi le
recunosc şi le regret.
După plecarea de la Alba Iulia, între
anii 1990-1994, episcopul Emilian a fost arhiereu vicar al Episcopiei
Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului cu titlul de “Arădeanul” iar la 12
iulie 1994 a fost ales să reînfiinţeze o altă episcopie, cea a
Caransebeşului, menire unică în istoria Bisericii noastre.
La 10 noiembrie 1992 a fost ales membru
de onoare al Academiei Române recunoscându-i-se meritele indiscutabile
pe care le-a avut si pe tărâm cultural, dintre care se detaşează,
monumentala ediţie critică a Noului Testament de la Bălgrad (1988).
Din opera episcopului Emilian mai
amintim: Originea şi istoria voturilor monahale (1954),
Stavropighia în Dreptul bisericeasc (1955), Satul Rohia şi
Mănăstirea „Sf. Ana” (1980), Alba Iulia oraş bimilenar
(l975), şi numeroase articole, studii şi pastorale în periodicele
B. O.R, Mitropolia Ardealului,
Telegraful român, s.a.. A publicat în mai multe ediţii
Îndreptarul ortodox şi a iniţiat publicarea anuală a
îndrumătorului pastoral.
La acestea se adaugă
realizările de la Mănăstirea Râmeţ, de la Mănăstirea Sf. Ilie din
Topliţa, impresionanta pictură a Catedralei Mari din Târgu Mureş,
construirea a peste 70 de biserici noi, restaurarea altora şi lista ar
putea continua.
După o perioadă de timp,
l-am vizitat pe episcopul Emilian la Arad, a fost o întâlnire
emoţionantă, iar după ce a ajuns la Caransebeş, eu fiind în Elveţia
atunci, am purtat o corespondenţă de suflet, onorat să fiu destinatarul
unor rânduri memorabile.
Dincolo şi deasupra
tuturor celor înşiruite în această cronică, în spatele oricăror acţiuni
şi aspecte supuse evaluărilor noastre omeneşti, mai severe sau mai
îngăduitoare din punct de vedere critic, nu pot să văd altceva decât
lucrarea Capului nevăzut al Bisericii, lucrarea Mântuitorului Hristos
Care îşi reactivează, Care readuce la viaţă, ceea ce vitregiile timpului
şi ale istoriei distrug. Aşa s-a întâmplat şi cu scaunul episcopal de la
Alba Iulia iar vrednicul de pomenire episcopul Emilian n-a fost altceva
decât colaboratorul de pe pământ al acestei lucrări tainice.
Pr. Ştefan URDA
NOTE:
1. Patriarhul Justinian, Cuvântare
la întâlnirea cu angajaţii superiori ai Administraţiei Patriarhale şi
Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1 ianuarie 1976, în Biserica
Ortodoxă Română, anul XCI (1976), nr. 1-2, p. 47.
2. Ibidem, p. 46.
3. Trebuia emis un Decret de către
Consiliul de Stat, semnat de Nicolae Ceauşescu în calitate de Preşedinte
al R.S.R. Actul era transmis şefului Departamentului Cultelor, care,
într-un cadru festiv îl înmâna noului ales.
4. Publicată în B.O.R.
XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 49-52.
5. Ibidem, p. 50.
6. Ibidem, p. 51.
7. Ibidem, p. 53.
8. Ibidem, p. 57
|
|
