România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

EPISCOPUL EMILIAN BIRDAŞ,

patru decenii de la readucerea la viaţă a scaunului episcopal de la Alba lulia

 

Anul 1975 a marcat, în istoria Bisericii noastre, o serie de aniversări, cărora, cu toate restricţiile impuse de un regim comunist, li s-a dat importanţa şi caracterul festiv potrivite dimensiunii lor istorice. Faptul a fost posibil şi datorită personalităţii puternice a patriarhului Justinian, secundat de o altă figură ilustră, cea a mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, iar scaunul mitropolitan de la Sibiu se afla un alt corifeu, mitropolitul Nicolae Mladin, mitropolit la Craiova era viitorul patriarh Teoctist, iar marii profesori de teologie şi istoria Bisericii erau cu toţii în funcţie aşa încât, acum, la distanţă de patru decenii, pentru cei care nu au trăit acele momente, ar putea să para chiar fireşti. Atunci, însă, nu erau deloc fireşti.

Festivităţile legate de aniversarea a 90 de ani de la declararea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi 50 de ani de la ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie au avut un puternic impact, nu numai în rândul clerului, personalului bisericesc sau credincioşilor, ci şi în spectrul mai larg al poporului român. Faptul că, la festivităţile organizate, reprezentările au fost la cel mai înalt nivel: patriarhii şi întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, Biserica Catolică la nivel de secretar de stat  al Vaticanului, o serie de alte Biserici: Anglicană, Evanghelică sau Reformată, de asemenea prin reprezentanţi de marcă, desfăşurarea impecabilă a tuturor solemnităţilor, toate au adus un mare câştig de imagine Bisericii, de care a profitat, la nivel de percepţie internaţională, inclusiv statul român, aşa cum era el.

Pe fondul aniversării acestor importante momente din istoria Bisericii noastre, dar şi a 1650 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), la care a fost prezent şi episcopul Betranion de Tomis (Constanţa), alături de descoperirea unor importante situri arheologice paleocreştine din Dobrogea, s-a iscat o mare dezbatere între istorici privind rolul scaunului episcopal de la Tomis şi un mare entuziasm pentru readucerea acestuia la viaţă. S-a scris mult, s-au organizat fel de fel de colocvii pe această temă până când s-a putut înainta o propunere Departamentului Cultelor, condus pe acea vreme de prof. Gheorghe Nenciu.

Evident că intervenţii au fost făcute şi mai „sus” până la Comitetul Central. A fost considerată o mare victorie a Bisericii soluţia convenită: ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de arhiepiscopie cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos şi cu un episcop-vicar rezident la Constanţa.

Situaţia a fost, cum nu se poate mai potrivită, pentru episcopul Emilian Birdaş, episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Sibiu, cu numele de „Răşinăreanul” de a iniţia realizarea unui vis.,pe care-l nutrea de mai bine de 10 ani, de când venise ca arhimandrit şi superior al Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, adică, refacerea scaunului episcopal de la Alba Iulia. Obişnuia deseori să spună: „noi ne-am urcat în căruţa Tomisului, dar am reuşit mai mult, nu o reşedinţă de episcop-vicar, ci o episcopie de sine stătătoare”.

Pentru Alba Iulia, lucrurile au evoluat rapid, s-au invocat aniversările legate de Alba Iulia, adică 2000 de ani de atestare documentară a oraşului ce avea să devină capitală a provinciei romane Dacia şi mai apoi între 1541- 1699 capitală a Principatului Transilvaniei, împlinirea a 375 de ani de la unirea înfăptuită de Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horea, Cloşca şi Crişan, dar mai ales Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Din punct de vedere religios, argumentele pentru refacerea scaunului episcopal de la Alba Iulia, erau nenumărate. Primele mărturii arheologice creştine apar încă din sec. III-IV cum este opaiţul creştin descoperit aici; existenţa aici a primei episcopii răsăritene, la mijlocul sec. al X-lea, şi a primului episcop trimis de la Bizanţ, Ierotei (Hierotheus), canonizat la 11 aprilie 2000 de Patriarhia Ecumenică; împlinirea a 275 de ani de la desfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a românilor din Transilvania prin nefasta unire cu Roma, mitropolie care a avut un rol crucial pentru păstrarea limbii şi credinţei strămoşeşti în sec. XIV - XVII atât prin ierarhii care au păstorit aici, cum au fost: Ioan de la Prislop şi triada de sfinţi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, cât şi prin tipografia mitropolitană care a scos din teascurile ei cărţi fundamentale între care tronează Noul Testament de la 1648. Mitropolia 1-a avut ctitor şi pe Mihai Viteazul, prin biserica zidită de el aici, şi ocrotitor şi susţinător pe domnitorul martir Constantin Brâncoveanu; la Alba Iulia a funcţionat între 1921-1948 Episcopia Armatei; în 1948 aici s-a realizat reîntregirea Bisericii Ortodoxe, iar în 1955 tot aici a avut loc canonizarea sfinţilor Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Transilvaniei, a cuvioşilor mărturisitori Visarion şi Sofronie şi a mucenicului Oprea.

Ulterior s-ar fi putut adăuga şi descoperirea de către Radu Heitel a primului locaş de cult, rotonda-baptisteriu de sub Catedrala Romano-Catolică sau temeliile celei mai vechi biserici cunoscute până acum, datând din sec. IX-X, sit arheologic, în mod inadmisibil reacoperit cu pământ şi care se găseşte în faţa aceleiaşi catedrale.

Au mai fost invocate şi argumente de ordin naţional, în sensul că, într-un oraş atât de important din punct de vedere istoric pentru poporul român, în care funcţionează o episcopie romano-catolică maghiară, se impune prezenta unui scaun episcopal ortodox, românesc.

Un rol important în susţinerea acestor demersuri l-a avut conducătorul Departamentului Cultelor, prof. Gheorghe Nenciu, căruia episcopul Emilian i-a purtat o sinceră şi profundă recunoştinţă până la sfârşitul vieţii. Amintim că Departamentul Cultelor trebuia să-şi dea acordul de principiu înaintea hotărârii Sf. Sinod.

Toate acestea au făcut ca în şedinţa Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 26 august 1975 să se hotărască, (după exprimarea patriarhului Justinian într-o cuvântare din seara primei zile a anului 1976 la, devenita tradiţională, întâlnire pe care patriarhul o avea întotdeauna la orele 18 la palatul patriarhal cu cei mai importanţi slujitori şi angajaţi ai Administraţiei Patriarhale şi Arhiepiscopiei Bucureştilor), „refacerea istoricei Episcopii de Alba Iulia, centru care simbolizează năzuinţele de veacuri ale poporului nostru pentru independenţă şi unitate şi s-a ridicat eparhia Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie a Tomisului şi Dunării de Jos, cu un episcop rezident la Constanţa - străvechiul Tomis. Se cunoaşte vechimea creştinismului în Dobrogea şi importanţa scaunului episcopal de la Tomis, al cărui episcop a participat la Sinodul I ecumenic da la Niceea (325). Sfântul Sinod si Adunarea Naţională Bisericească au ales pentru scaunul episcopal de la Alba Iulia pe P.S. Episcop Emilian Birdaş, iar pentru scaunul de la Constanţa pe P.S. Episcop-vicar Epifanie Tomitanul.” (1) Cât despre anul abia încheiat, patriarhul spunea că a fost un an „cu împliniri demne de prestigiul de care se bucură Biserica Ortodoxă Română, ierarhii, clerul şi credincioşii ei, în rândul Bisericilor Ortodoxe, al Bisericilor creştine de pretutindeni, împliniri care înscriu, în istoria Bisericii noastre, anul 1975 ca an jubiliar.”(2)

După hotărârile Sf. Sinod şi Adunării Naţionale Bisericeşti de reînfiinţare a Episcopiei de Alba Iulia şi alegerea episcopului Emilian Birdaş, conform practicii, se aştepta emiterea Decretului de recunoaştere de către stat a acestei alegeri.(3) Decretul a fost emis cu o oarecare întârziere abia în 29 decembrie 1975 cu nr. 289. Înmânarea Decretului a avut loc după aproape o lună de la emitere, respectiv în 20 ianuarie 1976 la sediul Departamentului Cultelor. Au participat, din partea instituţiei statului prof. Gheorghe Nenciu, conducătorul Departamentului Cultelor, împreună cu directorii şi funcţionarii superiori ai instituţiei, iar din partea Bisericii Ortodoxe Române, cei mai înalţi reprezentanţi: patriarhul Justinian, mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Nicolae al Ardealului, mitropolitul Teoctist al Olteniei, mitropolitul Nicolae al Banatului, arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul Vasile al Oradiei, episcopul vicar patriarhal Antonie Ploieşteanul, episcopul vicar Roman Ialomiţeanul al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi episcopul vicar Justinian Maramureşeanul al Arhiepiscopiei Clujului. Au participat şi Pr. Traian Belaşcu, vicar administrativ la Sibiu şi Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran rectorul Institutului Teologic din Sibiu.

De asemenea a fost prezent arhim. Timotei Seviciu, care a primit, în aceeaşi zi Decretul de recunoaştere ca episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei.

Decretul a fost citit de directorul Ioan Lungeanu şi a fost înmânat de prof. Gheorghe Nenciu.

Cuvântarea episcopului Emilian(4) , dincolo de excesul de „recunoştinţe” şi „aprecieri” la adresa conducerii de stat şi o prea lungă parte istorică are şi câteva pasaje demne de a fi citate, gen: „refacerea aşezământului sufletesc al Ortodoxiei din Alba Iulia completează în mod fericit tabloul plin de semnificaţie al acestei vetre bimilenare, de care, paşii fiecăruia se apropie cu sfială ca de un altar sfânt”(5). Curajos, spre sfârşitul cuvântării, episcopul Emilian cere conducătorului Departamentului Cultelor şi colaboratorilor lui să sprijine noua episcopie şi „înzestrarea ei cu cele de trebuinţă”(6).

În răspunsul său, prof. Gheorghe Nenciu arăta că Alba Iulia se bucura de o atenţie specială din partea „conducerii de stat” şi, mai mult decât atât că în „acea zi de mai 1975” Nicolae Ceauşescu, „la Alba Iulia, a subliniat ceea ce înseamnă Alba Iulia pentru noi, dar în acelaşi timp ce îndatoriri trebuie să trezească, această istorie a ei, în noi”(7).

După încheierea festivităţii de la Departamentul Cultelor a avut loc o masă festivă în saloanele hotelului «Athenee Palace» unde au rostit alocuţiuni: patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae al Banatului, episcopul romano-catolic Iakab Antal din Alba Iulia, episcopul reformat László Papp din Oradea şi chiar şi rabinul şef al Cultului Mozaic, celebrul dr. Moses Rosen.

Câteva date biografice despre episcopul Emilian Birdaş.

S-a născut la 23 noiembrie 1921 în satul Rohia de lângă Târgu Lăpuş, pe acea vreme în Judeţul Someş. A primit numele de botez Ioan. La 14 ani a intrat ca frate în mănăstirea de curând construită de la Rohia unde a fost şi tuns în monahism cu numele Emilian şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah. A urmat apoi cursurile Seminarul monahal de la Cernica, iar în timpul ocupaţiei Transilvaniei (1940-1944) a slujit la mai multe parohii din jurul mănăstirilor Rohia şi Sf. Ilie din Topliţa. Şi-a continuat, după aceea, şcoala la seminariile “Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi “Nifon Mitropolitul” din Bucureşti (1944-1948). A urmat cursurile Institutului teologic de grad universitar din Bucureşti (1948-1952), timp în care a fost hirotesit protosinghel şi, printre alte locuri de slujire, a fost şi responsabilul internatului Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, în perioada 1953-1957 a fost slujitor la Catedrala Patriarhală iar între anii 1957-1963 a fost vicar administrativ al Episcopiei Romanului şi Huşilor, perioadă în care a fost şi hirotesit arhimandrit. Timp de 10 ani (1963-1973) a fost superiorul Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia. La 11 iunie 1973, arhimandritul Emilian Birdaş a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Sibiu cu titlul de “Răşinăreanul”.

*

Solemnitatea instalării episcopului Emilian Birdaş a avut loc în Catedrala Reîntregirii duminică 25 ianuarie 1976. Sf. Liturghie a fost săvârşită de un sobor de arhierei şi preoţi în frunte cu mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, delegat al patriarhului Justinian. Din sobor au mai făcut parte: mitropolitul Nicolae al Ardealului, arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul Emilian, episcopul Vasile al Oradei, episcopul-vicar Justinian Maramureşeanul, arhiereul-vicar Veniamin Râmniceanul, arhim. Timotei Seviciu, pr. Prof. Isidor Todoran de la Sibiu, pr. Traian Belaşcu vicar administrativ Sibiu, pr. Onisie Moraru vicar administrativ Cluj, şi alţii. De asemenea au fost prezenţi la Alba Iulia: mitropolitul Teoctist al Olteniei, mitropolitul Nicolae al Banatului şi episcopul Visarion al Aradului.

A fost prezent şi prof. Gheorghe Nenciu precum si reprezentanţi ai Consiliilor Judeţene Alba, Mureş şi Cluj.

La încheierea Sf. Liturghii a vorbit mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, care, în calitate de mitropolit al locului a înmânat şi cârja de păstor noului instalat episcop. Din cuvântul mitropolitului Nicolae, care-l cunoştea bine pe episcopul Emilian, reţinem îndrumarea adresată direct şi fără atenuări circumstanţiale: „în lucrarea Prea Sfinţiei Tale să împleteşti mereu puterea ierarhului cu dragostea, legea cu bunătatea, prin apropierea părintească, pentru ca cei buni să fie mai buni iar cei ce greşesc să se îndrepte”(8).

În calitate de delegat al patriarhului Justinian, mitropolitul Iustin al Moldovei şi Sucevei, cu binecunoscuta-i elocinţă a dat sfaturi noului întronizat episcop şi a transmis mesajul patriarhului Justinian.

Au mai vorbit reprezentanţi ai celorlalte Biserici: episcopul romano-catolic Marton Áron, episcopul evanghelic Albert Klein, episcopul reformat Gyula Nagy şi din partea preoţilor din noua eparhie prot. Nicolae Cantor din Alba Iulia.

Tuturor le-a răspuns episcopul Emilian care a schiţat şi principale coordonate ale activităţii sale viitoare.

La masa festivă ce a urmat au mai rostit scurte cuvântări: arhiepiscopul Teofil al Clujului, episcopul unitarian Lajos Kovács, episcopul-vicar Justinian Maramureşeanul şi, din partea statului, prof. Gheorghe Nenciu.

Cam aceasta a fost, în formă de cronică, reînfiinţarea scaunului episcopal de la Alba Iulia, episcopie ce avea să devină, mai târziu, arhiepiscopie.

Privit, de la distanţa celor patru decenii, evenimentul din 1975-1976 legat de Episcopia Alba Iuliei, cum aminteam mai sus, ar putea părea un lucru firesc, normal, o reparaţie istorică, o „restitutio” chiar si parţială a rolului celei mai importante cetăţi din istoria Transilvaniei, o recunoaştere a rolului bisericesc şi cultural al vechii Mitopolii de la Bălgrad, o nouă percepţie a caracterului sacru şi de jertfa pe altarul suferinţelor istorice ale românilor transilvăneni dar şi locul nemărginitei bucurii şi împliniri de la l Decembrie 1918, locul reîntregirii şi regăsirii, după veacuri de învrăjbire si dezbinare, locul sfinţirii martirilor şi canonizării lor, un toiag de sprijin pus în mâna bătrânei cetăţi gârbovite sub povara istoriei, un flux de energie înnoitoare şi regeneratoare.

În realitate, având în vedere contextul politic şi social din România anilor ’70, reînfiinţarea Episcopiei Alba Iuliei a însemnat o muncă enormă şi pe multiple planuri, o acţiune ce trebuia condusă cu multă iscusinţă, era absolut necesar să fii un adevărat strateg, să ştii foarte bine unde şi cum şi cât să intervii pentru a nu te trezi cu un refuz sau cu o părere sau o decizie a cuiva ce ar fi putut să compromită şi să facă inutilă şi imposibilă orice intervenţie ulterioară.

Cunoscându-l bine pe episcopul Emilian, ştiind că paternitatea ideii de readucere la viaţă a scaunului episcopal albaiulian i-a aparţinut în totalitate, convins de tenacitatea cu care urmărea un ideal pe care şi-1 propunea şi de abilitatea sa în a se orienta şi a dirija lucrurile în aşa fel încât să ajungă acel ideal, chiar dacă ar fi fost nevoit să aştepte o lungă perioadă de timp, nu pot decât să-i recunosc aceste merite personale. Probabil şi datorită acestor realităţi, episcopul Emilian a considerat Episcopia Alba Iuliei ca pe o operă a sa şi nu numai atât, ci, într-o oarecare măsură, ca pe o proprietate a sa. N-am să intru în problema felului în care, această creaţie a episcopului Emilian, i-a decis tragicul sfârşit de conducător şi părinte al ei, în urma unei regretabile neînţelegeri, din partea sa, a schimbărilor majore, este adevărat, mult prea radicale şi confuze, care ne-a lăsat pe unii buimăciţi, pe alţii exagerat de entuziaşti şi prea grăbiţi sau pradă unor vinovate complicităţi pe care personal mi le recunosc şi le regret.

După plecarea de la Alba Iulia, între anii 1990-1994, episcopul Emilian a fost arhiereu vicar al Episcopiei Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului cu titlul de “Arădeanul” iar la 12 iulie 1994 a fost ales să reînfiinţeze o altă episcopie, cea a Caransebeşului, menire unică în istoria Bisericii noastre.

La 10 noiembrie 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române recunoscându-i-se meritele indiscutabile pe care le-a avut si pe tărâm cultural, dintre care se detaşează, monumentala ediţie critică a Noului Testament de la Bălgrad (1988).

Din opera episcopului Emilian mai amintim: Originea şi istoria voturilor monahale (1954), Stavropighia în Dreptul bisericeasc (1955), Satul Rohia şi Mănăstirea „Sf. Ana” (1980), Alba Iulia oraş bimilenar (l975), şi numeroase articole, studii şi pastorale în periodicele B. O.R, Mitropolia Ardealului, Telegraful român, s.a.. A publicat în mai multe ediţii Îndreptarul ortodox şi a iniţiat publicarea anuală a îndrumătorului pastoral.

La acestea se adaugă realizările de la Mănăstirea Râmeţ, de la Mănăstirea Sf. Ilie din Topliţa, impresionanta pictură a Catedralei Mari din Târgu Mureş, construirea a peste 70 de biserici noi, restaurarea altora şi lista ar putea continua.

După o perioadă de timp, l-am vizitat pe episcopul Emilian la Arad, a fost o întâlnire emoţionantă, iar după ce a ajuns la Caransebeş, eu fiind în Elveţia atunci, am purtat o corespondenţă de suflet, onorat să fiu destinatarul unor rânduri memorabile.

Dincolo şi deasupra tuturor celor înşiruite în această cronică, în spatele oricăror acţiuni şi aspecte supuse evaluărilor noastre omeneşti, mai severe sau mai îngăduitoare din punct de vedere critic, nu pot să văd altceva decât lucrarea Capului nevăzut al Bisericii, lucrarea Mântuitorului Hristos Care îşi reactivează, Care readuce la viaţă, ceea ce vitregiile timpului şi ale istoriei distrug. Aşa s-a întâmplat şi cu scaunul episcopal de la Alba Iulia iar vrednicul de pomenire episcopul Emilian n-a fost altceva decât colaboratorul de pe pământ al acestei lucrări tainice.

            Pr. Ştefan URDA

 

NOTE:

1.  Patriarhul Justinian, Cuvântare la întâlnirea cu angajaţii superiori ai Administraţiei  Patriarhale şi Arhiepiscopiei Bucureştilor din 1 ianuarie 1976, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCI (1976), nr. 1-2, p. 47.

2. Ibidem, p. 46.

3. Trebuia emis un Decret de către Consiliul de Stat, semnat de Nicolae Ceauşescu în calitate de Preşedinte al R.S.R. Actul era transmis şefului Departamentului Cultelor, care, într-un cadru festiv îl înmâna noului ales.

4.  Publicată în B.O.R. XCIV(1976), nr. 1-2, pp. 49-52.

5.  Ibidem, p. 50.

6. Ibidem, p. 51.

7.  Ibidem, p. 53.

8. Ibidem, p. 57

 

 

Catedrala Reîntregirii Neamului - Alba Iulia

Gheorghe Nenciu - conducătorul Departamentului Cultelor,

feicită pe nou-alesul Episcop al Alba Iuliei

 

 

Aspecte de la înmânarea Decretului prezidențial de recunoaștere

a alegerii Episcopului de Alba Iulia

Gheorghe Nenciu conducătorul Departamentului Cultelor