România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Istoria Literaturii Dacoromane

 

Autor Prof. univ. dr. Mihail Diaconescu, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, 2013

„Fenomenul” Mihail Diaconescu este, cum altfel decât recurent; şi aşteptat şi studiat, bineînţeles. Nu de noi, cei uşor diletanţi, cât mai ales, de cei care, de la înălţimea „calmului erudiţiei”, se asociază şi subscriu, „din tot cugetul şi cu toată vârtutea lor”, ştiinţei (artei) profesorului, din a cărui „povară, încărcătură şi nobleţe a gândurilor” ni se restituie viaţa şi opera „cărturarilor martiri din vechime ai neamului”. Tocmai pentru că, punând în valoare, ca nimeni altul, date(le) esenţiale ale istoriei, autorul destructurează starea de stază, moliciune şi nemândrie naţională, care bântuie azi cancelariile academice (sau, aşa-zis, academice) autohtone. Tocmai de aceea, dar, monumentala lucrare, pe lângă profilul ei de compendiu eminamente ştiinţific, este şi durerea şi replica (care, din fericire, nu poate primi contrareplică) competenţei şi aplombului - chiar dacă uşor donquijotesc - unice versus ignoranţa, improvizaţia, contrafacerea, derizoriul, mântuială şi impostura care compun, pe fond, „caietul de sarcini” al multora din gureşii şi pretins aferaţii noştri istorici ai culturii naţionale.

Lucrarea, o a doua ediţie, revizuită şi adăugită, este structurată în zece secţiuni, fiecare secţiune împărţită în capitole şi subcapitole. Totul este în aşa fel plasat, încât finalmente rezultă un tot unitar, ablativ a reconfirma şi consacra, asemenea scrierilor inspirate, o epocă, ale căror veacuri le putem numi de aur, a devenirii noastre, raportate la credinţă. Tocmai pentru că, fără credinţă, niciun trecut nu are nici prezent, nici viitor; fără credinţă, trecutul piere, pentru că nu are „nici cine să-l rememoreze, nici cine să-l retrăiască”. Interdisciplinaritatea abordării, tuşa savantă a propriilor judecăţi de valoare, ordonarea categorială, releagă „cultura română actuală de vârsta ei foarte fragedă”.

Este limpede că o asemenea (capod)operă frizează „farmecul preocupărilor amplitudinii şi confesiunilor intelectuale” şi obstinează prin aceea că, „dincolo de profesionalismul indiscutabil şi de lecţia demnităţii pe cale de disoluţie (dacă nu de dispariţie)”, autorul provoacă şi, subliminal, anticipează, antamează şi se pronunţă în cauze de inspiraţie divină, şi conspiraţie şi prestidigitaţie umană (lucrare de care o parte a lumii ecleziale nu este străină, nici pe departe). Istoricitatea veridică, destinală, complexă, inangajată ideologic, care relaxează, încântă, ajută, întemeiază şi nu ocultează gândirea, este, dar, atuul, intonul, prologul, logul şi epilogul demersului mihaildiaconescian. Doar aşa, scrierile marilor autori nu sunt doar reprezentaţii lexicale, semantice, şi nu sunt „impresii şi expresii de moment, schimbătoare ca vântul şi ca firea omului însăşi”. Doar aşa, opera, ca produs al culturii mari, figurează şi transfigurează, este facere şi prefacere, este veghea şi cuminecarea noastră, cu (şi din) „adevărul crucial din noi şi din jurul nostru, ca unică speranţă a viitorului”. Doar aşa, opera, ca produs al culturii mari, este viaţa structurată, acompaniată, avangardată şi garantată de valorile ei esenţiale şi poate fi oricând toarcere şi întoarcere, interferare şi identitate între „idealitate şi contingent”; dar şi aşteptare şi răbdare, în stare să oprească şi să întoarcă, spre frumos şi bine, timpul şi, mai sus pomenita, fire a omului.

Pe de altă parte, lucrarea unicat îi conferă, o dată în plus, autorului, pe lângă statutul de estet imbatabil şi inegalabil al ortodoxiei româneşti, pe lângă calitatea de vrednic, cu asupra de măsură, interpret al învăţăturii de credinţă ortodoxe, în expresia ei critică, disciplinară şi interdisciplinară, iată, şi laurii de înaintemergător, venind din vremea aceea, şi detaşat câştigător al prezentării istoriei literaturii creştine, primare, de la noi, ca „imagine şi concept, esenţializate”. Dar şi ca reflexie a „confruntării implacabile” a ştiinţei, ca ritual şi avatar al vieţii, cu artificiul, care, cu atâta asiduitate, concreteţe şi neruşinare, „practică la noi deliberat un soi de falsificare permanentă şi creativă”; şi, bineînţeles, lucrativă. Şi, nu în ultimul rând, condiţia privilegiată de scriitor al „creştinismului timpuriu românesc”; şi nu orice fel de scriitor, ci unul de argument puternic şi ilustru opinent; tenace, orientat, spontan, uşor conservator, profund consecvent cu sine, vizionar. Care ştie să extragă şi să epifanizeze adevărul drumului creştin al începuturilor noastre, iată, „din toată profunzimea plămadelor auctoriale”, cu tot alaiul lor de „uimiri, zbateri, iluminări, nuanţări”.

Vorbind, dar, de o ediţie nouă, revizuită şi adăugită, (cu toate că şi prima ediţie, afirmă specialiştii, este de o amplitudine şi plenitudine greu de atins de altcineva), suntem nevoiţi să recunoaştem că, în cercetarea amănunţită, a opţiona, a elabora şi a enunţa, înseamnă a nu te opri, nici a te circumscrie numaidecât, şi a nu-ţi reprima „plăcerea de a gândi” (şi regândi) - gândire marsrutizată „mereu în căutarea esenţelor, argumentelor şi adevărurilor pure”. Doar aşa, în ce priveşte adjuvant -textele şi completările autorului, avem de a face cu dorinţa de a demonstra, irefutabil, că în istorie, putem vedea, onest, continuităţi şi evidenţe, acolo unde se insinuează, cu rea credinţă, doar rupturi şi aparenţe; şi aşa, se poate salva şi face cunoscut patrimoniul nostru spiritual. Este vorba, ne spune autorul, despre acel tezaur „însumând legi, credinţe, valori, cutume, comportamente, mentalităţi, ritualuri care asigură şi susţine identificarea noilor generaţii cu valorile strămoşilor”; iar „identificarea este un mecanism, psihologic de mare complexitate, care acţionează în constituirea conştiinţei individuale şi naţionale, în dinamica relaţiilor inter personale şi internaţionale (interetnice, interpatrimoniale, n.n.)”; şi, „prin raportare la patrimoniul spiritual, identificarea se realizează ca asimilare a unor atribute, aspecte, trăsături aparţinând persoanelor, respectiv generaţiilor care ne-au precedat şi cu care ne simţim solidari”.

Dinamica vieţii, iureşul istoriei (in)fidelitatea şi interesul decidenţilor fac ca, adesea, soarta Neamului şi supravieţuirea Patriei să ţină, mai degrabă, de miracol. Tocmai pentru că, miracol este şi lucrarea celor – ca să-l parafrazăm pe Andrei Manolescu – convinşi (a căror convingere este probatorie) că ştiu toate tainele istoriei (naţionale): convingerea şi ştiinţa lor formând acel zid apotropaic, de nepătruns pentru artificiu şi impostură; acel spaţiu care păstrează şi apără revelaţia unei istorii reale, care se derulează „înlăuntrul fiinţei”; reală şi profund antitetică, iată, istoriei taraboide care ni se livrează de cosmopolişti. „Este evident faptul că sufletul culturii române – decretează axiomatic magistrul – (paideuma) nu poate fi înţeles fără raportare la patrimoniul nostru spiritual. Acest patrimoniu este definitiv structurat, orientat, marcat şi susţinut de valorile Ortodoxiei, de fondul etnic geto-dacic pe care îl moştenim şi de caracterul latin al limbii noastre. De aceea, românii resimt încercările unora de a lovi în Biserica Ortodoxă – instituţia lor spirituală supremă, stabilă şi atotcuprinzătoare, întru care fiinţează şi se regăsesc atât de firesc – ca pe un atac la identitatea lor etno-spirituală şi, implicit, la existenţa lor naţională, istorică, statală şi morală”.

Drept aceea, consimţind la durerea implicită a autorului, nu putem să nu atragem atenţia asupra faptului că (aşa cum şi Roberto Arlt o făcea în Cei şapte nebuni, cel mai recent roman al său), cu prea multă indolenţă lăsăm ca năluca deznaţionalizării şi dezrădăcinării să se cuibărească „(şi) în disputa dintre partidele politice (şi de la noi), dispută care nu este nimic altceva decât o încăierare între comercianţi care vor să vândă – hălcuit sau in integrum – ţara cui dă mai mult”.

Vom încheia, pentru că şi aşa am impietat prea mult, subliniind şi unicitatea aparatului critic, care, pe cei avizaţi îi încântă, edifică, mulţumeşte şi fericeşte, iar pe cei neaveniţi îi tulbură, ruşinează şi marginalizează. Se vede, dar, că, din multitudinea, complexitatea, varietatea şi vastitatea surselor, trimiterilor şi interferării, se apoteotizează dimensiunea culturală pandant cu metafizica spaţiului şi esenţei etnice, în aşa fel încât, iată, Dumnezeu încă ne cuprinde în „Liturghia istoriei”, şi la „Euharistia popoarelor”.

Pr. Iosif ZOICA