România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Sfântul Ghelasie

de la Râmeţ

 

 

Poate cel mai important moment al istoriei recente a Mănăstirii Râmeţ îl constituie cercetările întreprinse de un grup de specialişti, în luna decembrie a anului 1978. Cercetătorii au descifrat o inscripţie în limba slavonă, aflată pe arcada dintre naos şi pronaos a bisericii vechi, de o deosebită importanţă istorică: “Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Grisul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Importanţa acestei inscripţii constă în faptul că ne dezvăluie numele arhiepiscopului Ghelasie, socotit de părintele profesor Mircea Păcurariu drept “primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice”, lucru ce “atestă o viaţă bisericească organizată şi activa în Transilvania secolelor XIV-XV”. însă, cu mult timp înainte de a fi descoperită respectiva inscripţie, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui cuvios monah, cu numele Ghelasie.

După ce s-a nevoit ca sihastru în peşterile de pe Valea Mănăstirii, a coborât în obşte şi a ajuns egumen. Tradiţia locului spune că avea doisprezece ucenici, împreună cu care se ruga, postea şi muncea, ziua la ascultare, iar noaptea la priveghere, în toată săptămâna primea hrană doar prin Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Hristos, iar numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii. Se spune că, într-o zi de vară, fiind cu ucenicii la adunat fân, încercaţi de o mare arşiţă, cuviosul Ghelasie a căzut în genunchi la rugăciune. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieşit un izvor de apă rece, care există până astăzi, la Hopagi, şi este numit “Fântâna vlădichii”. Cuviosul egumen era părintele duhovnicesc al sihaştrilor din munte şi al sătenilor din Ţara Moţilor, în posturi, cerceta pe cei ce se nevoiau în peşteri, apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. Având darul vindecării minunate de la Dumnezeu, mulţi bolnavi şi demonizaţi veneau şi îşi găseau tămăduirea. Şi strămutarea lui la cele veşnice a avut loc în chip minunat. Pe când cobora din poiana de la Hopagi spre mănăstire, a trecut la cele veşnice călare pe asin, care l-a dus singur acasă. Oprindu-se în faţa bisericii, măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra care şi astăzi se află în muzeu. O altă urmă a copitei a mai rămas atunci şi pe o piatră din satul Brădeşti. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la mănăstire, clopotele au început să bată singure. Ucenicii l-au îngropat în partea dreaptă a bisericii, mormântul său devenind loc de vindecare minunată a celor ce credeau şi se rugau. În anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, deasupra apelor s-a ridicat un craniu galben, plin de mireasmă, ce a înconjurat biserica mănăstirii de trei ori pe apă, oprindu-se apoi, în dreptul sfântului altar. Tot atunci au fost scoase la iveală alte două cranii, pe care preotul dintr-un sat vecin le-a îngropat, cu cinste, în partea dreaptă a bisericii. După zece ani de la acest eveniment, ieromonahul Evloghie Oţa, de numele căruia se leagă revenirea la viaţa monahală în complexul mănăstiresc, originar din Geoagiu de Sus, s-a întors la Râmeţ de la Sfântul Munte, începând o amplă acţiune de restaurare, în timpul lucrărilor, prin înlăturarea straturilor de pământ şi pietriş, depuse de viituri pe lângă biserică până la nivelul ferestrelor, s-a descoperit acelaşi craniu gălbui, frumos şi binemirositor. Călugării  l-au aşezat cu evlavie într-un loc curat, fără să ştie al cui era. Curând a venit o femeie cu numele Măria, din Negreşti Oaş, şi i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel care a îndrumat-o la Mănăstirea Râmeţ, despre care nu auzise până atunci şi nici nu ştia unde se află. Fiind bolnavă de epilepsie, în vedenie i s-a spus să se atingă de craniul găsit acolo, căci acela era al Sfântului Ghelasie, şi se va tămădui. Părinţii au săvârşit Taina Sfântului Maslu şi, după ce s-a atins cu evlavie de capul sfântului, s-a vindecat de suferinţa ei. Alte părticele din Moaştele Sfântului sunt păstrate cu evlavie la Mănăstirea Ţeghea, judeţul Satu Mare, Mănăstirea Robaia şi Schitul Beştelei, judeţul Argeş, Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Iacov Persul, în inima Basarabiei, la 16 km de Chişinău şi Biserica Sf. Simion Stâlnicul din oraşul Vatra, ia 7 km nord de capitala Republicii Moldova.

Faptele, transmise pe cale orală din generaţie în generaţie şi-au găsit fundamentul ştiinţific prin cercetările specializate din decembrie 1978. Astfel, aflăm că biserica mănăstirii era zidită cu mult timp înainte de anul 1377, întrucât atunci se consemna un al doilea strat de pictură, executat de un pictor autohton cu nume specific românesc, Mihul. Acest arhiepiscop, consemnat în inscripţie, nu poate fi altul decât fost egumen al mănăstirii, Ghelasie, ridicat ulterior la treapta de arhiepiscop în Arhiepiscopia Geoagiului. întrucât, în anul 1366, regele Ludovic cel Mare al Ungariei scotea prin decret imperial în afara legii credinţa strămoşească ortodoxă în Transilvania, arhiepiscopul Ghelasie trebuie să se fi retras tot la Râmeţ, de unde avea să conducă viaţa duhovnicească a tuturor românilor ardeleni. Mănăstirea Râmeţ devenea reşedinţa unui arhiereu, care aduna în jurul său tineri ucenici pentru învăţătură, dintre care putea hirotoni preoţi pentru satele româneşti din provincie, un loc unde credincioşii veneau pentru a primi alinare şi cuvânt de învăţătură de la Sfântul Ghelasie, în vremuri de grea încercare.

La 29 iunie 1992, vrednicul de pomenire, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, alături de ierarhii Sfântului Sinod, se adunau la Râmeţ pentru târnosirea sfântului lăcaş cu Hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Totodată, aveau să proclame canonizarea solemnă a Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, hotărâtă în şedinţele Sfântului Sinod din 20-21 iunie 1992. Datorită faptului că acest sfânt din Munţii Apuseni a păstorit bine turma lui Hristos, apărând dreapta credinţă cu fapta şi. cuvântul până şi-a dat obştescul sfârşit, a minunilor moaştelor sale şi ţinându-se cont de cinstirea de care se bucură în rândul credincioşilor din Ardeal de sute de ani, Biserica Ortodoxă Română a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu data de prăznuire la 30 iunie.

 

Dumitru HENEGAR