Sfântul Ghelasie
de la Râmeţ
Poate
cel mai important moment al istoriei recente a Mănăstirii Râmeţ îl
constituie cercetările întreprinse de un grup de specialişti, în luna
decembrie a anului 1978. Cercetătorii au descifrat o inscripţie în limba
slavonă, aflată pe arcada dintre naos şi pronaos a bisericii vechi, de o
deosebită importanţă istorică: “Am scris eu preapăcătosul rob al lui
Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Grisul Alb, cu încuviinţarea
arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377),
luna iulie 2”. Importanţa acestei inscripţii constă în faptul că ne
dezvăluie numele arhiepiscopului Ghelasie, socotit de părintele profesor
Mircea Păcurariu drept “primul ierarh ortodox român cunoscut cu numele
în teritoriile intracarpatice”, lucru ce “atestă o viaţă bisericească
organizată şi activa în Transilvania secolelor XIV-XV”. însă, cu mult
timp înainte de a fi descoperită respectiva inscripţie, locuitorii
satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui cuvios monah, cu
numele Ghelasie.
După ce s-a nevoit ca sihastru în peşterile
de pe Valea Mănăstirii, a coborât în obşte şi a ajuns egumen. Tradiţia
locului spune că avea doisprezece ucenici, împreună cu care se ruga,
postea şi muncea, ziua la ascultare, iar noaptea la priveghere, în toată
săptămâna primea hrană doar prin Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui
Hristos, iar numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării la
trapeza mănăstirii. Se spune că, într-o zi de vară, fiind cu ucenicii la
adunat fân, încercaţi de o mare arşiţă, cuviosul Ghelasie a căzut în
genunchi la rugăciune. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a
lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieşit un izvor de apă rece, care
există până astăzi, la Hopagi, şi este numit “Fântâna vlădichii”.
Cuviosul egumen era părintele duhovnicesc al sihaştrilor din munte şi al
sătenilor din Ţara Moţilor, în posturi, cerceta pe cei ce se nevoiau în
peşteri, apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi
mocanii de prin munţi. Având darul vindecării minunate de la Dumnezeu,
mulţi bolnavi şi demonizaţi veneau şi îşi găseau tămăduirea. Şi
strămutarea lui la cele veşnice a avut loc în chip minunat. Pe când
cobora din poiana de la Hopagi spre mănăstire, a trecut la cele veşnice
călare pe asin, care l-a dus singur acasă. Oprindu-se în faţa bisericii,
măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra care şi astăzi se află
în muzeu. O altă urmă a copitei a mai rămas atunci şi pe o piatră din
satul Brădeşti. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la
mănăstire, clopotele au început să bată singure. Ucenicii l-au îngropat
în partea dreaptă a bisericii, mormântul său devenind loc de vindecare
minunată a celor ce credeau şi se rugau. În anul 1925, în timpul unor
mari inundaţii, deasupra apelor s-a ridicat un craniu galben, plin de
mireasmă, ce a înconjurat biserica mănăstirii de trei ori pe apă,
oprindu-se apoi, în dreptul sfântului altar. Tot atunci au fost scoase
la iveală alte două cranii, pe care preotul dintr-un sat vecin le-a
îngropat, cu cinste, în partea dreaptă a bisericii. După zece ani de la
acest eveniment, ieromonahul Evloghie Oţa, de numele căruia se leagă
revenirea la viaţa monahală în complexul mănăstiresc, originar din
Geoagiu de Sus, s-a întors la Râmeţ de la Sfântul Munte, începând o
amplă acţiune de restaurare, în timpul lucrărilor, prin înlăturarea
straturilor de pământ şi pietriş, depuse de viituri pe lângă biserică
până la nivelul ferestrelor, s-a descoperit acelaşi craniu gălbui,
frumos şi binemirositor. Călugării l-au aşezat cu evlavie într-un loc
curat, fără să ştie al cui era. Curând a venit o femeie cu numele Măria,
din Negreşti Oaş, şi i-a spus stareţului că a văzut în vis un porumbel
care a îndrumat-o la Mănăstirea Râmeţ, despre care nu auzise până atunci
şi nici nu ştia unde se află. Fiind bolnavă de epilepsie, în vedenie i
s-a spus să se atingă de craniul găsit acolo, căci acela era al
Sfântului Ghelasie, şi se va tămădui. Părinţii au săvârşit Taina
Sfântului Maslu şi, după ce s-a atins cu evlavie de capul sfântului, s-a
vindecat de suferinţa ei. Alte părticele din Moaştele Sfântului sunt
păstrate cu evlavie la Mănăstirea Ţeghea, judeţul Satu Mare, Mănăstirea
Robaia şi Schitul Beştelei, judeţul Argeş, Mănăstirea Sf. Mare Mucenic
Iacov Persul, în inima Basarabiei, la 16 km de Chişinău şi Biserica Sf.
Simion Stâlnicul din oraşul Vatra, ia 7 km nord de capitala Republicii
Moldova.
Faptele, transmise pe cale orală din
generaţie în generaţie şi-au găsit fundamentul ştiinţific prin
cercetările specializate din decembrie 1978. Astfel, aflăm că biserica
mănăstirii era zidită cu mult timp înainte de anul 1377, întrucât atunci
se consemna un al doilea strat de pictură, executat de un pictor
autohton cu nume specific românesc, Mihul. Acest arhiepiscop, consemnat
în inscripţie, nu poate fi altul decât fost egumen al mănăstirii,
Ghelasie, ridicat ulterior la treapta de arhiepiscop în Arhiepiscopia
Geoagiului. întrucât, în anul 1366, regele Ludovic cel Mare al Ungariei
scotea prin decret imperial în afara legii credinţa strămoşească
ortodoxă în Transilvania, arhiepiscopul Ghelasie trebuie să se fi retras
tot la Râmeţ, de unde avea să conducă viaţa duhovnicească a tuturor
românilor ardeleni. Mănăstirea Râmeţ devenea reşedinţa unui arhiereu,
care aduna în jurul său tineri ucenici pentru învăţătură, dintre care
putea hirotoni preoţi pentru satele româneşti din provincie, un loc unde
credincioşii veneau pentru a primi alinare şi cuvânt de învăţătură de la
Sfântul Ghelasie, în vremuri de grea încercare.
La 29 iunie 1992, vrednicul de pomenire,
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, alături de ierarhii Sfântului
Sinod, se adunau la Râmeţ pentru târnosirea sfântului lăcaş cu Hramul
“Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Totodată, aveau să proclame
canonizarea solemnă a Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, hotărâtă în
şedinţele Sfântului Sinod din 20-21 iunie 1992. Datorită faptului că
acest sfânt din Munţii Apuseni a păstorit bine turma lui Hristos,
apărând dreapta credinţă cu fapta şi. cuvântul până şi-a dat obştescul
sfârşit, a minunilor moaştelor sale şi ţinându-se cont de cinstirea de
care se bucură în rândul credincioşilor din Ardeal de sute de ani,
Biserica Ortodoxă Română a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu
data de prăznuire la 30 iunie.
Dumitru HENEGAR
|
|