România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Tricolorul românesc

simbol configurat de Mihai Viteazul

 

Problematica simbolisticii etnice şi militare, concretizată în stindarde, se originează în realităţile antice. Stindard al geto-dacilor a devenit un “balaur” zburător cu cap de lup. În timpul Daciei romane, unităţile de cavalerie formate din daci si-au păstrat steagul tradiţional, care era confecţionat şi din bucăţi de pânză de diferite culori, o seamă de surse precizând că “dragonul” dacic era structurat cromatic în culorile roşu-galben-albastru. Cele trei culori au urcat în stema provinciilor romane Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea, care cuprindeau teritorii pe ambele maluri ale Dunării, unite în vremea împăratului Iustinian.1 Chiar şi în Europa secolelor VI-XI, stindardul cu “balaurul” dacic a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului şi virtutea eroică romană, fiind preluat şi folosit ca însemn militar. Steagul cu “balaurul” zburător a fost folosit în Imperiul roman de răsărit chiar şi la sfârşitul secolului XII, atât de către trupele imperiale, cât şi de către vlahii din Peninsula Balcanică. Sub aceste flamuri, vlahul Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii (din sudul şi din nordul Dunării) şi să formeze un imperiu roman din Carpaţi la Haemus (Balcani) şi Rodopi.

În evul mediu, culorile roşu-galben-albastru se impun în preferinţele şi tradiţia românilor cu un puternic accent de continuitate. Ele vor fi folosite cu predilecţie, fapt constatat documentar la începutul secolului al XV-lea, în miniaturile cărţilor bisericeşti - la început manuscrise, apoi tipărite -, în ţesături, în broderii, în pictură.2

Autorii acreditează ideea că semnificaţia fiecărei culori în parte, din istoria românilor, constă în aceea că aparţine, în mod distinct, unei provincii româneşti. Astfel, steagul Moldovei, având bourul pe o parte şi pe Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe altă parte, era de culoare roşie. Stabilit, probabil, încă de Bogdan I, la întemeierea ţării, a fost păstrat identic de către Ştefan cel Mare şi de urmaşii săi în domnie. Steagul Moldovei este consemnat şi în secolul XVII, fiind descris astfel de către călătorii poloni în trecerea spre Constantinopol: Samuei Twardowski în 1622 şt loan Gninski, palatin de Culm, la 1677-1678, îl menţionează ca fiind de damasc de culoare roşie, în secolul XIX, în timpul lui Scarlat Calimachi (1812-1819) şi al lui Mihail Şuţu (1819-1821), stindardul Moldovei este compus din imaginea capului de bour şi a Sf. Gheorghe omorând balaurul, pe fond roşu.3

În împrejurările mişcării revoluţionare din 1821, ţăranii răsculaţi din ţinuturile Suceava, Dorohoi şi Botoşani, ridicându-se împotriva eteriştilor, au arborat la Zvoriştea, pe Şiret, în ţinutul Dorohoi, acelaşi drapel roşu. Steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834-1849) are bourul în mijloc şi, în fiecare colţ, câte un pătrat mare roşu, iar sub Gr. Ghica (1849-1853; 1854-1856) este în întregime roşu, cu o cruce albastră.4

Ţara Românească avea, în secolul XVI, steagul ei bine individualizat. Pe timpul lui Mihai Viteazul, acest steag, descris de contemporani şi reconstituit de către A.D. Xenopol, Ioachim Crăciun şi Dan Cernovodeanu, a fost din damasc, de culoare galben-alburiu la început, care, probabil, s-a decolorat cu timpul în alb. Pe pânză se afla o acvilă neagră stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală.5

O confirmare că steagul avea culoare galbenă, o avem în compoziţia cromatică a steagului lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), descris de către D.A. Sturdza, într-o comunicare ţinută la Academia Română, în şedinţa din 3 iunie 1885, şi reanalizat de către C-tin Caradja în 1937, când l-a adus de la Dresda.

Un alt argument deductiv că galbenul îi reprezintă pe munteni, este aşezarea în drapelul naţional a culorii galbene la mijloc, flancată de culorile roşie şi albastră, ştiindu-se că unirea tuturor românilor s-a făcut având Ţara Românească şi capitala ei, Bucureşti, ca principal centru de convergenţă politică a unităţii naţionale.6

În ceea ce priveşte culoarea albastră, orientarea merge spre Transilvania, unde este cuprinsă în steagul acestei provincii. Pe de altă parte, o cercetare a culorii scuturilor din această provincie românească duce la constatarea că în timpul dominaţiei maghiare, culoarea albastră era cea preferată de către români, în lucrarea de heraldică a lui I. Siebmacher, în care sunt publicate 2445 de steme acordate nobililor din Transilvania, peste 1500 din cele acordate familiilor de origine română sunt de culoare albastru-azur, în vreme ce scuturile saşilor şi ale ungurilor sunt de culoare roşie în majoritatea lor.7

Aşadar, albastrul de pe scuturile românilor transilvăneni este cea de a treia culoare de pe tricolorul românesc. Adunarea la un loc a culorilor roşu, galben şi albastru simbolizează o singură ţară ce cuprinde întreg teritoriul naţional, pe care sunt organizate provinciile Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Mihai Viteazul a avut o viziune politică şi o doctrină politică de esenţă “naţională”, pe care a dezvoltat-o şi fundamentat-o în moduri diferite, O dovadă o avem în cuvintele scrise cu mâna proprie pe un act păstrat la Arhiva de Război din Viena: “Şi hotarul Ardealului pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească”.

 

Pecetea, autograful şi semnătura Iui Mihai Viteazul, aflate pe un act păstrat la Arhiva de Război din Viena.

 

Stema sigilară a voievodului unificator, aplicată pe actele din 3, 27 şi 29 iulie 1600, în care sunt reunite stemele celor trei provincii româneşti, constituie un argument hotărâtor în această privinţă. Din păcate nu pot fi cunoscute smalţurile câmpurilor şi ale mobilelor care, foarte probabil, ar fi concludente şi din punct de vedere coloristic.

Pe lângă grija de a-şi confecţiona o emblemă sigilară corespunzătoare, Mihai Viteazul şi-a constituit, încă înainte ca Moldova să fi fost unită, drapelul “naţional”, din combinarea culorilor de pe steagurile Ţării Româneşti şi Moldovei, la care a adăugat pe cea albastră de pe stemele românilor transilvăneni, îndată după unirea provinciei româneşti intracarpatice, ceea ce indică, de asemenea, conştiinţa unei realităţi etnice, având o simbolistică proprie, pe cale de a deveni naţională, îmbinarea dintre realitatea istorică bine înţeleasă şi dorinţa de unire conştient asumată constituie un moment hotărâtor, o idee forţă care va dăinui peste veacuri şi se va împlini la 1859 şi 1918. Tocmai de aceea drapelul configurat de Mihai Viteazul a devenit simbolul unităţii naţionale.

După bătălia victorioasă de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599, şi intrarea triumfală, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, Mihai a acordat - potrivit obiceiului vremii - o serie de diplome şi steme, atât boierilor munteni, cât şi nobililor români şi unguri din Transilvania care i s-au alăturat. Compoziţia cromatică a acestor diplome este cât se poate de concludentă. Dăm mai jos câteva exemple.

Diploma acordată lui Preda Buzescu - pe care Mihai îl va înălţa în 1600 la dregătoria de mare ban al Craiovei - are desfăşurată o flamură cu aspect de mantie în trei culori, aşezate vertical în următoarea ordine: albastru în dreapta (steagul românilor transilvăneni), galben la mijloc (steagul muntenilor) şi roşu în stânga (steagul moldovenilor) - acesta fiind, deocamdată, un steag de pretenţiune, unirea Moldovei nefiind încă realizată.8

Aceste culori sunt caracteristice, ca grupare şi ordine, tuturor stemelor pe care le-a acordat Mihai Viteazul, în calitatea sa de mare voievod şi domn al Ţării Româneşti şi de principe al Transilvaniei.

Diploma acordată lui Gheorghe de Ciaconeşti, castellan al Sidovarului, şi fraţilor săi Nicolae, Ioan şi Petru, la 18 februarie 1600, conţine tricolorul fixat de două ori: odată pe scut şi o dată pe lambrechine în  ondulaţii largi.

Stema lui Sindea din Roşcani, districtul Dobra, comitatul Hunedoara, este în genul aceleia dată lui Preda Buzescu. Scutul este timbrat cu un coif închis, pe care se află o coroană românească de aur cu pietre preţioase. De pe coama coifului şi de sub coroană pornesc, fluturând în lături, faldurile strânse ale unui steag tricolor românesc. Culorile sunt aşezate însă, de această data, invers, aşa cum se vor fixa ele definitiv în drapelul naţional: albastru la stânga, galben la mijloc şi roşu la dreapta.

Stema lui Strava Pascal Solomon din Porumbacu de Sus, districtul Făgăraş, cuprinde acelaşi tricolor, însemnele acordate acestui român din legendara Ţară a descălecatului Ţării Româneşti sunt: un scut militar ascuţit tricolor, culorile albastru, galben şi roşu aşezate orizontal, în al cărui câmp este aşezat un leu în două picioare. Scutul este timbrat de un coif închis, pe care se află o coroană cu fleuroane de aur, din care iese pe jumătate acelaşi leu de aur. De sub coroană pornesc fluturând pe ambele laturi ale scutului faldurile unui steag având culorile: în dreapta albastru, în centru galben şi la stânga roşu. Aşadar, pe stema acestui român, ca şi pe cea a lui Gheorghe de Ciaconeşti, tricolorul apare de două ori, atât pe scut, cât şi pe flamură.9

Studierea atentă a diplomelor cunoscute până acum, eliberate de cancelaria transilvăneană a lui Mihai Viteazul, în anii 1599 şi 1600, a dus la constatarea că se găsesc peste 20 de steme care au tricolorul albastru, galben şi roşu pe lambrechine, iar unele şi pe scuturi. Este un fapt care demonstrează limpede că tricolorul astfel configurat a apărut prima oară în actele emise în anii 1599 şi 1600, făuritorul Iui fiind Mihai Vodă Viteazul.

Se poate conchide, prin urmare, ca Mihai Viteazul este cel care pune bazele vexilologiei heraldice româneşti. O dovadă în plus este şi faptul că, după unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, principele a dispus confecţionarea unui steag pe care a fixat simbolurile heraldice ale celor două ţări. Acest steag a fost reconstituit în 1936 de către Ioachim Crăciun, aşa cum era “descris într-un izvor italian” - precizează cercetătorul clujean.10 Emblema transpusă pe steag cuprinde un scut pe care apare acvila valahică a Ţării Româneşti, cu o cruce patriarhală în cioc, scutul - având aşezată deasupra o coroană princiară cu cinci fleuroane - este susţinut de către doi lei afrontaţi, în poziţie verticală, ceea ce reprezintă cea dintâi ipostază a noii steme a Transilvaniei.

Un aspect de importanţă maximă este acela că cele trei culori se menţin şi în simbolistica heraldică şi vexilologică a Transilvaniei. Astfel, apariţia stemei Transilvaniei, cu cele trei culori: roşu-galben-albastru, o găsim pe o hartă încă din 1624. Cât priveşte cea dintâi menţiune documentară expresă a tricolorului astfel configurat cromatic, folosit ca steag, intrând prin urmare în compunerea armelor Transilvaniei, datează din 2 noiembrie 1765, când Transilvania a fost proclamată “Mare Principat”, prin diploma conferită de împărăteasa Măria Tereza, care devenea astfel mare principesă a Transilvaniei. Stema consacrată atunci avea ca ansamblu cromatic cele trei culori: rosu-galben-albastru.11

Tricolorul astfel configurat se păstrează ca simbol oficial al Transilvaniei şi în secolul XIX. Concludent în această privinţă este faptul că în chiar sala de desfăşurare a Dietei de tristă amintire de la Cluj, ale cărei lucrări au fost deschise la 29 mai 1848, unde ungurii au votat, în mod abuziv şi discreţionar, “uniunea” (adică anexarea) Transilvaniei la Ungaria, tricolorul oficial al marelui principat era aşezat la loc de cinste, în pofida atmosferei încărcate creată de naţionalismul exclusivist unguresc. George Bariţ ne dă următoarea descriere: în sala de şedinţe, “păreţii erau acoperiţi cu armele sau emblemele Ungariei şi cu tricolorurile sale. Singur pe tronul vechi al Principatului Transilvaniei se mai vedea tricolorul său: vânăt (albastru) - roşu - galben”.12

În cadrul pregătirilor pentru Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, o problemă de mare importanţă a fost compunerea şi arborarea “steagului cel mare”, chestiune delicată, dată fiind suspiciunea exagerată a extremiştilor unguri. Ca urmare, pentru a nu amplifica aceste suspiciuni, cât şi pe cele ale Casei imperiale de Habsburg, arborându-se steagul Principatelor Române, s-a convenit ca tricolorul românesc, în benzi dispuse orizontal - care în Transilvania s-a menţinut până la Marea Unire din 1918 - să fie format din culorile roşu, alb şi albastru. Dar pe banda albă s-a scris cu litere aurii cuvintele “Virtutea Romană Reînviată”, în aşa fel ca înscrisul să umple întreaga bandă albă, cromatica steagului fiind astfel: roşu-galben-albastru.13

Presa maghiară din Transilvania mediatiza intens, în acesta perioadă, culorile naţionale ungureşti roşu-alb-verde, numindu-le pur şi simplu “steaguri pentru uniune”14 - termen metaforic folosit pentru anexiunea Transilvaniei la Ungaria. Amploarea agresivităţii naţionaliste, a fanatismului, intoleranţei şi exclusivismului se accentuează pe măsura desfăşurării revoluţiei. Se ajunsese astfel, începând din 15 octombrie 1848, după adunarea secuiască de la Lutiţa (de lângă Odorheiu Secuiesc), la situaţia că teroarea devenise atât de gravă încât nimeni nu mai era în securitate dacă nu purta cocarde cu tricolorul maghiar pe piept, pe căciuli sau pe pălării - mai ales pe “pălăria ŕ la Kossuth”. Al. Papiu Ilarian precizează că intensificarea terorii a atins cote foarte periculoase atunci când conducătorii unguri au hotărât “să nu cruţe pe nimeni care nu poartă culorile maghiare şi nu recunoaşte guvernul maghiar”.15

Nici conducătorul revoluţiei maghiare nu făcea excepţie. Dimpotrivă, Kossuth Lajos a dat ordin să se înfigă peste tot în Transilvania steagul Ungariei. Acest lucru 1-a revoltat în asemenea măsură pe Avram Iancu, încât a cerut energic autorităţilor şi locuitorilor să dea jos “semnul uniunii”, După revoluţie, referindu-se la acest lucru, George Bariţ aprecia că maghiarii, în excesiva lor intoleranţă, nu acceptă “alte culori, reacţionând ca taurii din arena de la Madrid”.16

Tricolorul maghiar a devenit simbolul expansionismului unguresc, căutând să-l arboreze şi pe alte teritorii - aşa cum au făcut în Transilvania -, iar dacă ar fi putut ar fi continuat acţiunea până departe, chiar până la Bucureşti. Intenţia a fost proclamată textual, în poezia Pe Piatra Craiului, de Székely József, membru al deputăţiei pestane, care a venit la Cluj, în 27 mai 1848, cu două zile înainte de începerea lucrărilor Dietei, tocmai pentru a forţa “uniunea”:

“Să arborăm steagul maghiar aici pe Piatra Craiului,

Spiritul uniunii planează pe steagul tricolor.

Fraţii îşi dau mâna; Piatra Craiului se dărâmă,

Şi pe pământul maghiar, până la Bucureşti,

fâlfâie steagul tricolor”.17

Aspiraţiile expansioniste ale Ungariei, exprimate cu atâta patos obsesiv în aceste versuri, ca şi în multe alte texte din epocă, întăresc cugetările preotului evanghelist Daniel Roth, care vedea, încă în mai 1848, în maghiari, o naţiune care, în zelul ei de a maghiariza “popoarele ce vin în atingere cu dânsa, calcă în picioare naţionalitatea tuturor celorlalte popoare”.18

Odată cu instaurarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), autorităţile ungureşti - care au obţinut, prin şantaj, dominaţia politică exclusivă a Transilvaniei - au intentat zeci şi zeci de procese pentru arborarea tricolorului românesc. Era suficient ca o româncă să-şi pună panglică tricoloră în cosiţă sau vreun ţăran să-şi vopsească chimirul în culori naţionale româneşti, că          erau imediat arestaţi, până într-atât şovinismul unguresc fusese exacerbat de către guvernanţi.

De altfel, autorităţile dualiste au repus în vigoare legea maghiară de la 1848, privind însemnele naţionale, care preciza fără echivoc: “Folosirea altor culori şi flamuri naţionale decât cele maghiare constituie un atentat la integritatea statului” şi se va pedepsi cu toată rigoarea legii, oricine va încălca pe viitor această dispoziţie.19 Intoleranţa şi extremismul veneau să întărească părerea preotului sas Daniel Roth despre conduita viitoare a ungurilor: “Credeţi că pe viitor se vor schimba? Vă înşelaţi! Nici un corb nu s-a făcut alb peste noapte!”20

Experienţa, convulsiile şi clarificările pe care le-a adus revoluţia de la 1848 au făcut ca tricolorul românesc roşu-galben-albastru să se fixeze definitiv, ca simbol al identităţii şi aspiraţiilor naţionale şi politice, păstrat cu sfinţenie în cugetul românilor, desfăşurat şi înălţat la manifestările lor naţionale.

În ceea ce priveşte Ţara Românească şi Moldova, cele trei culori apar tot mai des în documentele emise de cancelariile domneşti, observându-se o adevărată “explozie” a folosirii lor.

Aşadar, în evul mediu, cromatica tricoloră la români a avansat încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Opţiunea a fost remarcată pe întreg spaţiul locuit de români, simbolizând şi efortul pentru realizarea unităţii şi independenţei statale.

O nouă etapă în istoria tricolorului începe cu prezenţa culorilor, ce vor deveni naţionale, pe cel dintâi drapel propriu-zis al primei reprezentanţe naţionale din istoria modernă a României, Adunarea Poporului din vremea revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.21

Legiferarea celor trei culori ale steagului naţional a fost obţinută de către domnitorul Alexandru Ghica în 1834, când este fixat astfel simbolul vexilologic al Ţării Româneşti. Drapelele au fost confecţionate din pânză de mătase, având dispuse orizontal trei benzi egale de culoare roşie (sus), galbenă (la mijloc) şi albastră (jos) şi înmânate de către domnitor, în cadrul unei ceremonii, celor şase batalioane ce alcătuiau trei regimente de infanterie de linie.22

Anul revoluţionar 1848 consacră exprimarea voinţei suverane a românilor şi în ceea ce priveşte drapelul naţional tricolor: roşu-galben-albastru. Primii care înfăţişează tricolorul românesc, ca simbol vexilologic naţional, au fost studenţii români de la Paris. După 25 februarie 1848, când a biruit revoluţia şi a fost proclamată cea de a doua Republică Franceză, o delegaţie de tineri români avântaţi, a mers “în cântări de libertate” la Primăria Parisului, ca să felicite Guvernul Provizoriu. Momentul este consemnat de către gazetele franceze, de unde ştirea este preluată de către “Gazeta Transilvaniei”: “Junimea studioasă moldo-română din Paris încă-şi desfăşura steagul naţional, cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”.23

În Ţara Românească, revoluţia paşoptistă a fost pregătită, organizatoric şi ideologic, de către forţele progresiste, Societatea secretă “Frăţia” îndeplinind, în această privinţă, un rol important. Sub îndrumarea acestor forţe au fost confecţionate steagurile şi cocardele tricolore, sub semnul cărora s-a desfăşurat Adunarea populară de la Islaz, din 9/21 iunie 1848, şi a biruit revoluţia în Bucureşti, la 11/23 iunie, fiind apoi arborate şi purtate la toate manifestările.

Un moment semnificativ are loc la 11/23 iunie 1848, când domnitorul Gheorghe Bibescu a mers la cazarma infanteriei, ca să se asigure de “credinţa” ofiţerilor şi trupei. Aici - notează profesorul Florian Aron - militarii i-au declarat ferm că “nu se vor bate cu fraţii lor”, pronunţându-se pentru îmbunătăţiri radicale în ţară. Numaidecât “se scosese un stindard naţional tricolor”, ofiţerii declarând că sub steagul acesta “sunt juraţi a muri pentru patrie şi naţie”.24

După fuga principelui la Braşov, Guvernul Provizoriu şi-a început activitatea de guvernare şi legislativă tocmai cu această problemă. Primul act legislativ emis a fost cel pentru consacrarea drapelului naţional. Astfel, prin Decretul nr, 1 din 14/26 iunie 1848 se prevedea că “steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”. Deviza care va fi scrisă atât pe steaguri, cât şi pe monumente şi decretele publicate, va fi compusă din cuvintele “Dreptate, Frăţie”. Drapelul naţional a fost sfinţit a doua zi, în cadrul marii Adunări populare de pe Câmpul Filaretului, numit de atunci înainte, prin chiar hotărârea Adunării, “Câmpia Libertăţii”.

Precizarea privind dispunerea culorilor s-a făcut prin Decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848 al Guvernului revoluţionar, unde se precizează: “Culorile sunt albastru închis, galben deschis şi roşu carmin. Lângă lemn vine albastru, apoi galben, apoi roşu fâlfâind”.

Ziua de 26 iunie a fost desemnată în 1998, ca Zi a Drapelului Naţional.

Prin urmare, tricolorul românesc roşu-galben-albastru a fost consacrat ca drapel naţional, fiind oficializat de către Guvernul revoluţionar, prin autoritatea ce i-a fost conferită din partea poporului, în Moldova, unde nu a putut fi instituită puterea revoluţionară, acest lucru a fost efectuat de către domnitorul Gr. Alex. Ghica (1849-1856), care a înmânat unităţilor militare drapelul naţional tricolor rosu-galben-albastru.25

Demn de remarcat este faptul că steagul oficial al Transilvaniei a rămas (până în 1867, când a fost impus regimul dualist austro-ungar), în ciuda opoziţiei vehemente a ungurilor, cu aceleaşi culori, adoptate în secolele XVII şi XVIII de către autorităţile austriece. Guvernatorul Transilvaniei, principele Carol B. Schwarzenberg, a emis în 1852 o circulară, cu ocazia iminentei vizite a împăratului Franz Iosif, în care preciza că acesta va fi întâmpinat cu “steaguri în culorile Transilvaniei: roşu, galben, albastru”.26

Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 a prilejuit confirmarea, în euforia marelui eveniment, a culorilor naţionale. Ele erau prezente pe steagurile unităţilor militare şi au fost incluse în stema tării, în însemnele ceremonialului şi în costumaţia principelui domnitor. Drapelul tricolor este consacrat ca stindard naţional al României independente în 1877-1878, el fluturând apoi biruitor la 27 martie 1918 la Chişinău, la 28 noiembrie 1918 la Cernăuţi şi la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Adunările Naţionale plebiscitare din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină, care s-au unit cu România, s-au desfăşurat sub simbolurile naţionale pline de speranţe pentru un viitor luminos.27

Configurate în mod decisiv de către Mihai Viteazul, după Unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, culorile drapelului românesc roşu, galben şi albastru s-au menţinut şi afirmat ca o moştenire scumpă, fiind consacrate în epoca modernă ca stindard naţional, simbol de bază în afirmarea identităţii şi personalităţii naţiunii române. Acest lucru s-a realizat în cadrul concertului european şi mondial, în momentele când viaţa publică internaţională dobândea dimensiuni şi valenţe noi, impuse de relaţiile dintre statele redimensionate pe o hartă politică radical modificată, caracterizată printr-un dinamism cerut de participarea popoarelor la democratizarea raporturilor dintre state şi stabilirea principiilor de acţiune ale organismelor internaţionale.

 

prof.univ.dr. Ioan Silviu NISTOR

 

Note:

1 Ioan Silviu Nistor, Apariţia drapelelor naţionale. Semnificaţia arborării lor pe teritoriul Transilvaniei, în Op. cit., p. 223; Tricolorul României - simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale. Coordonator Adina Berciu-Drăghicescu. Bucureşti, 1995, passim.

2 Ioan Silviu Nistor, Op. cit., p. 224; Tricolorul României - simbol al unităţii, integrităţii

şi suveranităţii naţionale, passim.

3 Marcel Sturdza-Săuceşti, Alexandru I. Gonţa, Tricolorul românesc - simbol al unităţii naţionale sub Mihai Viteazul, în “Revista Arhivelor”, 1968, 11, nr. 2, p. 70.

4 Ibidem.

5 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana, Voi. V Ediţia I. Bucureşti, 1928,  p. 290; Ioachim Crăciun, Baba Novac, generalul iui Mihai Viteazul. Cluj,  1936; Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, p. 431.

6 Marcel Sturdza-Săuceşti, Alexandru l, Gonţa, Op. cit., p. 71.

7 I. Siebmacher, Wappenbuch Siebenbürgen, IV Band, XIII Thiel. Numberg, 1899, passim.

8 Marcel Sturdza-Săuceşti, Alexandru I. Gonţa, Op. cit., p. 72-73.

9 Ibidem. p. 74-77.

10 Ioachim Crăciun, Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, în „Gazeta ilustrată” (Cluj), 1936, nr. 5-6, p. 13, 23-24.

11 Ioan Silviu Nistor, Cultura română modernă şi idealurile naţionale. Bucureşti, 1997, p. 224.

12 George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani în urmă. Vol. II. Ediţia a II-a. îngrijită, note, comentarii şi indice de academician Ştefan Pascu şi profesor dr. Florin Saivan. Braşov, 1994, p. 214.

13 Ioan Silviu Nistor, Op. cit, p. 234; Gheorghe Sion, Suvenire contemporană. Vol. II. Bucureşti, 1973, p. 87-100, 107; Ioan Puşcariu, Notiţe despre întâmplările contemporane. Sibiu, 1913, p. 19,

14 “Erdely Hiradó”, 1848, nr. 273; “Organul luminării”, 1848, nr, 64, p. 361,

15 Al.Papiu Ilarian, Istoria romanilor din Dacia Superioară, Vol. II. Viena, 1852, p, 108-109.

16 George Bariţ, Op. cit, passim.

17 Gelu Neamţu, Simbolurile naţionale în timpul revoluţiei de ia 1848, în D. Prodan. Puterea modelului. Cluj-Napoca, 1995, p, 173-189.

18 Ibidem

19 “Orientul laţin”, 1874. 1, nr. 31, p. 121-122.

20 Gelu Neamţu, Op. cit., Cf. Gelu Neamţu, Revoluţia românilor din Transilvania 1848-1849. Cluj-Napoca, 1996. p. 101-120.

21 Ioan Silviu Nistor, Op. cit., p, 225; Tricolorul României - simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, passim.

22 Ioan Silviu Nistor, Op. cit., p. 225.

23 “Gazeta Transilvaniei”. 1848, nr. 34, din 26 aprilie.

24 Ioan Silviu Nistor, Op. cit., p. 226.

25 Ibidem.

26 Ibidem, p. 227.

24 Ibidem, p. 227