România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Consecinţele trădării în

războiul de la Nistru

 

În primăvara anului 1992, prima rafală de mitralieră la Cocieri-Dubăsari, a produs moartea unor oameni paşnici şi începutul în ceea ce în istorie va rămâne ca Războiul pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova. Cu acest prilej, an de an, în ultimul sfert de veac, la 2 martie, românii basarabeni şi cei transnistreni, deopotrivă, comemorează Ziua memoriei, zi cu flori şi cu tristeţe şi revoltă, pe undeva însă şi resemnaţi, actul de acum 24 de ani, când, sfidând democraţia europeană, mercenarii ruşi, năimiţi de prin toate colţurile incomensurabilului spaţiu exsovietic au năvălit peste Moldova suverană ca să combată ”fascismul românesc” şi să ”salveze” chipurile, socialismul, în fapt, pentru a restaura fostul imperiu care începuse să scârţâie grav, din toate încheieturile, ca o corabie putredă, fără perspectivă, care se scufundă în apele adânci ale oceanului.

Totul a început de la prăbuşirea sistemului socialist mondial şi dezmembrarea URSS în 15 state independente. Această situaţie a devenit fenomenul principal ce a marcat în istoria umanităţii sfârşitul secolului XX.  În acest global eveniment este prinsă şi Basarabia, care circa 200 de ani a fost ocupată de  imperiul rus şi sovietic.

Începând cu anii 1988-1990 în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească se constituie Mişcarea de Eliberare Naţională, care luptă pentru libertate, dezrobire şi Unire cu Ţara mamă România. În scopul păstrării sistemului sovietic, rusesc, în R. Moldova şi alte regiuni ale URSS, ruşii au organizat confruntări politice şi conflicte militare.

În acea perioadă serviciile de securitate ruse, K.G.B.-ul, au organizat un şir de evenimente destabilizatoare, au schiţat un program de luptă contra R. Moldova. Moscova folosea forţele sale: nomenclatura de partid, K.G.B.-ul, armata din districtul militar Odesa, subunităţile de spionaj şi contraspionaj ale Armatei a 14-a, acţionau clandestin, pregăteau cadre, executanţi. Rusia a început să creeze acele structuri ilegale, care în 1991 au declanşat conflicte militate şi războiul. Tot atunci s-a creat Consiliul directorilor întreprinderilor mari şi a Complexului militar industrial, condus de Moscova, personal de Preşedintele Sovietului Suprem al U.R.S.S., A.I. Lukianov. Bastionul de luptă al românofobiei din R. Moldova era declarat la Tiraspol. Activitatea distructivă, de formare a republicilor separatiste în Transnistria şi Găgăuzia au fost realizate de Igor Smirnov şi adepţii ruşi de la Moscova, deputaţii: Travkin, Jirinovski, Ruţkoi, Morozov, Graciov şi, personal, de ex.Preşedintele URSS Gorbaciov şi mai târziu de Elţin.

Aşadar, ce a avut loc în Republica Moldova: Un conflict social? Un conflict armat? Un război civil? Un război pentru integritatea şi independenţa Republicii Moldova? Din cercetările efectuate, studiile şi documentele analizate constatăm că din 1990 şi până la 5 august 1992, a fost un război declanşat de Rusia contra Republicii Moldova, un război tactic de tip nou cu operaţiuni militare, ofensive, retrageri, diversiuni, incidente pe toata linia frontului, de-a lungul Nistrului, începând cu nordul Moldovei: Otaci, Soroca şi terminând cu Talmaza, Ciobruciu, Palanca, localităţi amplasate de-a lungul râului Nistru. Pentru Republica Moldova acest război a însemnat apărarea propriei independenţe şi integrităţi. Caracterul şi conţinutul evenimentelor nu trebuie minimizate. Acesta a fost un război al Rusiei contra suveranităţi şi, independenţei Republicii Moldova, a fost un război pentru a împiedica unirea Republicii Moldova cu România şi stabilirea dominaţiei geopolitice a Rusiei în aceasta regiune. Acest fapt a fost confirmat de serviciile de contrainformaţii moldoveneşti dar şi de oficialităţile ruseşti de la Moscova.

Ruşii şi separatiştii din Transnistria au acţionat rapid şi consecvent împotriva organelor de drept ale Republicii Moldova. În august 1990 ruşii au organizat un referendum pentru dezmembrarea Moldovei şi formarea Republicilor autonome la aşa numita cerere a minorităţilor naţionale ruse, ucrainene şi găgăuze, iar în septembrie al aceluiaşi an formează structuri anticonstituţionale, guvern miliţie, procuratură, etc., în aşa numita ”Republică autonomă socialistă Moldovenească Nistreană”.

Toate organele legitime de stat ale Republicii Moldova în Transnistria au fost lichidate cu ajutorul organizaţiilor paramilitare, batalioanelor de cazaci ruşi, care au fost amplasate în toate localităţile de Est ale Republicii. Toate aceste scenarii erau conduse de la Moscova de A. I. Lukianov, şi coordonate cu A. Bolşakov, I. Smirnov, I. Blohin - şovini ruşi şi alţi mancurţi moldoveni autohtoni: Gh.Maracuţa, A.Caraman, M. Kindighelean, Gh.Eremia, V.Voronin, P.Lucinschi, A.Sangheli, V. Moţpan, I. Roşca, şi alţii. După rebeliunea din august 1991 A. Lukianov a fost arestat, apoi eliberat pentru a prelungi scenariul început şi lupta subversivă împotriva Republicii Moldova, iar toate forţele proimperiale ruse au rămas în Transnistria. Mai mult decât atât, în aceste raioane s-au cuibărit foarte multe persoane din serviciile secrete ruse, implicate în evenimentele tragice din Riga, Vilnius şi Kaukaz. O mare parte din lucrătorii K.G.B.-ului sovietic al Moldovei s-a transferat cu munca operativă la Tiraspol. Activitatea militaro-separatistă a fost preluată şi personal coordonată de către generalul A. Ruţkoi, vicepreşedintele Rusiei. Încercările guvernului Moldovei de a interzice activitatea separatiştilor, arestarea K.G.B.-iştilor, liderilor separatişti (I. Smirnov, G. Pologov, Kindighelian, etc.), s-au soldat cu eşec. Grevele „femeilor în colanţi” din Tiraspol, conduse de liderul organizaţiei separatiste de femei, Nina Andreeva, nu numai că au pricinuit daune economiei Moldovei dar au paralizat activitatea Societăţilor comerciale, căilor ferate şi structurilor de stat a guvernului Muravschi.

Separatiştii transnistreni se pregăteau de război. Un mare rol în pregătirea şi declanşarea războiului împotriva Moldovei l-au jucat mass-media rusă. Toate ziarele Rusiei, în unison, au îndreptăţit agresiunea, au apărat tutela politică rusă. În Republica Moldova au fost dislocate forţe suplimentare ale armatei ruse, au fost aduse formaţiunii căzăceşti de pe Don şi Cubani, detaşamente speciale înarmate „Alfa”, „Delfin”, grupe diversioniste coordonate şi conduse de statul-major al Armatei a 14-a ruse. Aceste forţe militare aveau o capacitate de luptă foarte mare. Ele se pregăteau să lupte nu numai cu Republica Moldova, ci şi cu forţele armate ale României,ameninţau că vor ajunge la Prut, Siret şi Bucureşti. Această perioadă de pregătire se încheie în noiembrie-decembrie 1991, cu diversiuni şi operaţiuni de lichidare a poliţiei moldoveneşti în Transnistria. S-au dus lupte la Dubăsari şi la podurile de peste Nistru, unde au fost arestaţi poliţişti şi oameni civili, în conflictele armate mor oameni din ambele tabere. Mai apoi au urmat operaţiunile militare.

La 2 martie 1992, forţele armate ruse deschid foc asupra populaţiei paşnice la Cocieri, unde au omorât oameni paşnici, nevinovaţi. Cu acest eveniment începe  războiul cu Transnistria separatistă. Pe parcursul lunii martie, între forţele de ordine ale R. Moldova şi cele separatist apar conflicte şi zone de luptă.

Lupte se duceau în următoarele localităţi: Cocieri, Corjova, Roghi, Dubăsari, Griogoriopol, Coşniţa, Doroţcaia, Tighina, Varniţa, Copanca, Fârlădeni, Gâsca. Se formează câteva fronturi de luptă de-a lungul Nistrului. Din partea R. Moldova sunt mobilizaţi militari, voluntari şi poliţişti. Armata Moldovei, organizată în grabă, amplasează câteva unităţi de infanterie motorizată şi artilerie în direcţiile strategice: Dubăsari, Coşniţa, Doroţcaia şi Tighina. Se duc lupte şi bătălii la Cocieri-Dubăsari, unde armata rusă, împreună cu separatiştii dau drumul la tancuri, care probează poziţiile generalului N. Petrică. Tancurile şi poziţiile inamice sunt nimicite. Pe frontal Coşniţa-Doroţcaia se duc lupte pentru apărarea satelor moldoveneşti de pe Nistru. Artileria inamică bombardează, în fiecare zi, localităţile din dreapta Nistrului. Artileriştii armatei moldoveneşti reacţionează şi atacă  structurile armatei ruse.

Cele mai mari incidente militare şi conflicte între separatiştii înarmaţi şi forţele de ordine apar în Tighina, unde periodic se duc lupte de stradă, oraşul este împărţit în câteva sectoare controlate de forţele separatiste şi Armata a 14-a rusă, pe de o parte iar forţele legitime ale Republicii Moldova (poliţia, armata), controlează alte doua sectoare ale oraşului Tighina.

Redăm pe scurt câteva secvenţe de luptă din Tighina, unde am participat ca luptător si ofiţer cu misiuni speciale în cadrul Armatei Naţionale. Începând din 19 iunie până în 23 iulie 1992 s-au purtat lupte grele pentru a elibera de separatişti şi a menţine oraşul Tighina în frontierele legitime ale Republicii Moldova.  Eram dotaţi cu pistoale, automate Kalaşnikov, aruncătoare de grenade AG-7, AG-9, aruncătoare de mine şi artilerie, inclusive reactivă, care nu a fost implicată în război. Oraşul avea o lungime de circa 15-18 km, amplasat de-a lungul Nistrului, era împărţit în sectoare mari de luptă, ne strecuram în grupuri mici de câte 3-4 persoane printre străzi şi ulicioare, de la casa la casă, urmăream inamicul, care era impus să se retragă spre Nistru la Tiraspol. Pentru distrugerea rezistenţei inamice foloseam manevre şi incursiuni, eram ajutaţi de populaţia băştinaşă, inclusiv de ruşi, care se ascundeau de separatişti în apartamentele şi în casele lor, îi condamnau pe separatişti că provoacă un dezastru, o nelinişte în oraş, formând o ”ruptură” între moldoveni şi ruşi. Noi, militarii, împreună cu poliţiştii din Brigada cu destinaţie special BPDS mai foloseam blindatele ”Amfibia”, tunuri de mic calibru sau blindate pe şenile, dotate cu mitraliere. Atacurile erau sprijinite de mitraliorii moldoveni, luptători curajoşi şi neînfricaţi, majoritatea cu armata făcută la sovietici sau în Afganistan. În două zile de luptă continuă, oraşul practice a fost eliberat de separatişti, însă ruşii, simţind înfrângerea totală, nu s-au potolit, au băgat tancurile regimentului motorizat al Armatei a 14-a ruse, dislocate în Tiraspol. Bateriile noastre antitanc nu au rezistat atacurilor tancurilor inamice şi au cedat. Ajutorul cerut, nu a venit. Batalionul colonelului rus L. Karasiov, care a luptat sub tricolor, de partea Republicii Moldova, a fost decimat de tancurile generalului Lebedi. Lângă cetate au fost distruse încă câteva puncte de rezistenţă a moldovenilor, în această luptă am pierdut circa 100 de combatanţi, morţi şi răniţi.

Cadrele de comandă, ostaşii noştri, dând dovadă de eroism şi devotament faţă de tânărul stat suveran, Republica Moldova, au luptat, pe viaţă şi pe moarte, cu separatiştii transnistreni, cu tancurile şi blindatele Armatei a 14-a ruse. Oraşul Tighina a devenit portdrapelul cinstei şi onoarei militare a militarilor, voluntarilor şi poliţiei moldoveneşti. Luptele au fost sângeroase, în acele moment parcă viaţa nu mai conta, mergeai înainte la atac, de parcă erai într-un exerciţiu sau misiune. Ziarul american „Times” relata că în oraş „pluteşte miros de cadavre. Moldovenii au luptat precum cecenii, pentru fiecare casă, stradă, cartier”. Separatiştii şi cazacii, chiar fiind ajutaţi în lupte de forţe solide ale armatei ruse, n-au reuşit sa-i scoată pe curajoşii luptători moldoveni din oraş şi din a „doua cetate a Tighinei” - Secţia de Poliţie din centrul oraşului. Nici localitatea nu a fost cedată de poliţiştii şi combatanţii moldoveni, oraşul, iarăşi fiind împărţit în două părţi, unde cea mai mare parte era controlată de forţele republicane.

Peste aproape 2 luni aceşti bravi luptători au fost constrânşi să depună armele şi să părăsească poziţiile de luptă prin ruşinoasa Convenţie de încetare a focului „Elţin-Snegur”, semnată la 21 iulie 1992, la Moscova. Ştiau oare luptătorii că Preşedintele,Mircea Snegur, va ceda, pentru totdeauna, acest oraş istoric, strategic şi valoros centru economic al R. Moldova din partea dreaptă a Nistrului, separatiştilor tiraspoleni, care înfiinţaseră un stat nelegitim pe partea stângă a Nistrului? Cu siguranţă, nu! Decizia a venit ca un cutremur, ca un trăsnet, ruinând total buna credinţă a ostaşilor în loialitatea conducătorilor de vârf. Militarii şi voluntarii ştiau că limba, istoria şi pământul-sunt cei trei stâlpi pe care se ţine neamul. Acesta era preţul sângelui lor şi, iată că, printr-o semnătură a conducătorului de stat, le pierduseră pe toate trei. Ce ruşine din partea lui Mircea Ianovici Snegur. Şi astăzi suferim din cauză trădării în interesul Rusiei. La Chişinău, Bălţi, Bender şi Tiraspol continuă protestele şi incidentele separatiştilor, cu acţiuni antiromâneşti, antiunioniste.

Înfrângerea Republicii Moldova nu a venit numai de la factorii externi, din Rusia. În toate aceste evenimente de război, o contribuţie negativă ar avea şi conducerea Moldovei, care nu a ştiut să evite războiul, să demareze acţiuni diplomatice ci ţările europene, cu Rusia, să colaboreze cu clasa politică şi cu Executivul României.

Fostul Preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, legat ombilical de Moscova, ca fost lucrător al ”partidului comunist”, a cedat, pas cu pas, idealurile unioniste şi euroatlantice, semnând zeci de documente economice şi militare (secrete) cu Federaţia Rusă, inclusiv, controversatul Protocol de constituire a C.S.I., 21 decembrie 1991, limitând, sub presiunea Rusiei, colaborarea cu România, ţările europene şi SUA.

Mircea Snegur, secondat de clasa politică şi de comisiile de conciliere din care făceau parte foşti ”secretari de partid ai comitetului central comunist”, şi mă refer la deputaţii şi conducătorii de vârf ai Moldovei: Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Vladimir Voronin, D. Moţpan şi alţii, cunoscuţi simpatizanţi de partea rusofilă nu au dorit să propună şi să rezolve în interes naţional soluţii eficiente prin care să ajungă la o victorie politică asupra separatiştilor transnistreni. Mai mult decât atât, comandantul suprem al Forţelor Armate ale Republicii, „generalul” Mircea Snegur, cunoscând din timp, de la serviciile speciale ale Securităţii şi Ministerului de Interne, suficiente şi alarmante date privind înfiinţarea armatei separatiste, mişcarea şi redislocarea pe poziţii strategice a unităţilor militare ale Armatei a 14-a ruse, nu a luat nici cele mai elementare măsuri operative pentru formarea Armatei Naţionale sau a trupelor de carabinieri, nu mai spun de întărirea şi dotarea cu armament a poliţiei, a celorlalte forţe ale Ministerului de Interne(structurilor militare şi de carabinieri) s-au luat mult mai târziu, după începerea acţiunilor militare.

Conducătorii noştri, fiind surprinşi în condiţii de inferioritate numerică,  armata la început, nu au ştiut cum să câştige timpul necesar pentru constituirea unităţilor de luptă, pentru înzestrarea forţelor militare şi de poliţie cu armament şi muniţie. Zeci de cereri şi rapoarte au fost înaintate de combatanţii de pe front. Şi toate s-au izbit de refuzul autorităţilor moldoveneşti care spuneau că este lipsa de armament şi muniţie în depozitele armatei, lucru total neadevărat. Abia după protestele luptătorilor de pe front, care au ieşit de pe poziţiile de luptă şi au cerut demisia Preşedintelui şi miniştrilor de resort,conducerea republicii s-a ”dat peste cap”şi imediat a găsit în depozitele militare tehnică de război şi armament cât să înarmeze nu un batalion de soldaţi, ci câteva divizii. Evident, a găsit acesta armament suficient de târziu cât să se piardă războiul.

Pe front apăreau şi fenomene ieşite din comun. Unii ostaşi cereau Unirea cu România şi de comun acord să luptăm împotriva inamicului rus. Alţii cereau înarmarea totală a populaţiei şi lupta împotriva separatismului, dar nu împotriva Rusiei. Erau şi indivizi, care în semn de protest faţă de comandanţii ruşi, numiţi de minister, care conduceau unităţile moldoveneşti, dezertau de pe front. Toate acestea erau raportate Comandantului Suprem al Armatei. La întâlnirile private pe care le-am avut cu Domnia Sa, Preşedintele Mircea Snegur, despre formarea ”unei structuri de informaţie şi contrainformaţie naţional” în cadrul Armatei sau despre unirea R. Moldova cu România, întotdeauna mă apostrofa, că nu sunt bani, sau nu este cazul de unire, mai bine să fim singuri, de parcă se vedea un Preşedinte veşnic al R. Moldova.

Comandantul suprem, Mircea Snegur, secondat şi de şeful Statului Major al Forţelor Armate reunite, generalul Pavel Creangă, desigur, încă din aprilie-mai 1992, au folosit „cu succes”tactica de apărare „în tranşee”, numită şi „războiul poziţional”,ceea ce a avut darul să-i demoralizeze pe comandanţi şi pe combatanţi de la bun început, fiind spulberată orice idee de victorie asupra inamicului. Ca într-un război de tip nou, în continuarea„viziunii” strategice a comandantului suprem, Statul Major nu a asigurat conducerea şi coordonarea punctelor de comandă de pe fronturi, nu a elaborat nici un document specific operaţiunilor militare, nu a condus nici o acţiune ofensivă împotriva inamicului. Pe scurt, pe întreg parcursul războiului, nu a existat nici o politică militară coerentă. Şi încă un exemplu de incompetenţă şi trădare naţională. Conducerea Republicii Moldova (Preşedintele Mircea Snegur, primul ministru, Andrei Sangheli, deputatul, şef de comisie Petru Lucinschi) a cedat aparent în faţa unei minorităţi naţionale de 100.000 de găgăuzi, acordând autonomie. Decizia care contravenea intereselor Moldovei, a fost luată la insistenţele liderilor găgăuzi şi a separatiştilor din Transnistria, făcându-se, conştient, jocul Moscovei.

Pe 23 decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea organic privind statutul juridic special al Găgăuziei. Acel document a fost promulgat de Preşedintele Snegur la 13 ianuarie 1995, Şi aceasta după ce, în octombrie 1990, el promisese că, atât timp, cât va fi preşedinte al republicii, nu va permite fărâmiţarea statului moldovenesc în structurile incompatibile cu un stat independent şi suveran.

Revenind la tema războiului, concluzionăm: acest război, declanşat de Rusia împotriva Moldovei, a dus la multe jertfe: circa 500 morţi, pierduţi fără veste, torturaţi, chinuiţi sau căzuţi pe câmpul de luptă; circa 2.000 oameni răniţi în lupte, şi bolnavi, care au decedat după război. Consecinţele acestui război sunt foarte drastice. Republica Moldova, cu concursul conducerii din acea vreme, a pierdut acest război cu Rusia, pricinuindu-ne o daună economică de peste 40 de miliarde ruble (aprox. 4 miliarde dolari S.U.A.).

Republica Moldova a pierdut Transnistria, cu o suprafaţă de 42 mii kmpătraţi, cu o populaţie de 700.000 oameni şi oraşele Tiraspol, Dubăsari, Râbniţa, Camenca şi Slobozia, iar pe partea dreapta a Nistrului, Rusia a mai negociat de la M.Snegur oraşul Tighina, terenurile agricole din împrejurimea oraşului şi localităţile nistrene Gâsca, Copanca, Chiţcani, Merineşti.

Astăzi separatiştii Transnistrieni duc aceeaşi politică agresivă, conflictuală, încalcă dreptul moldovenilor de a vorbi limba maternă, îşi bat joc de tricolor, de alfabetul latin, de cultura şi tradiţiile poporului nostru. Până în prezent peste 10.000 de moldoveni, originari din Transnistria, au fost concediaţi, rămân fără locuri de muncă, peste 2.800 de refugiaţi nu pot să se reîntoarcă la locul de trai, casele lor fiind distruse, ocupate de venetici, ruşi, cazaci şi gardişti din armata separatistă, de elemente rusofone scăpate din închisorile Rusiei şi trimise în Transnistria. Se aplică o politică de strămutare a moldovenilor din locurile de baştină, impuse şi economic.

Rusia şi astăzi continuă o politică agresivă şi umilitoare faţă de R. Moldova. Guvernele Moldovei sunt conduse de oameni corupţi, oameni politici, coordonaţi de Moscova, cu afaceri murdare şi dezinteres naţional faţă de băştinaşii moldoveni. Instituţiile statului, parlamentul, Justiţia şi băncile(inclusive băncile de stat) se află în mâna reţelelor mafiote şi oligarhilor, care au destabilizat economia şi valuta naţională. Bogaţii (oligarhii) s-au izolat de popor, salariile muncitorilor sunt mici, pensiile şi mai mici. Marionetele de la Moscova şi serviciile secrete ruse, prin împuterniciţii partidelor politice: socialiştilor (Igor Dodon), comuniştilor (V.Voronin), ”Partidul nostru” (Renato Usatâi), împreună cu mancurţii moldoveni, destabilizează situaţia politică, fac demonstraţii şi proteste, menţin populaţia într-o revolt, ură, dezordine şi sărăcie. Astfel mediul social în care fierbe şi există societatea şi omul societăţii moldoveneşti, poate fi comparat cu o catastrofă umanitară.

Deci criza economic şi social prezentă în societatea basarabeană va exista până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice şi a acelor persoane ce guvernează ţara. Nici un miracol nu va putea salva situaţia critic a acestui stat şi popor până când la putere vor exista oameni şi funcţionari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită şi incompetent.

Întorcându-ne la evenimentele războiului ruso-moldav din 1992, constatăm cu tristeţe că sute de poliţişti, carabinieri, combatanţi, voluntari, ostaşi şi ofiţeri: Mihai Moraru, Mihai Arnăut, Ion Fulga, Sergiu Andreev, Dumitru Roman, Alexandru Babinski, Vasile Beregoi, Tudor Brădescu, Valeriu Briceag, Tudor Buga, Pavel Buruiana, Ion Grecu, Valentin Slobozenko, Nicolae Ţurcanu, Ion Usinevici, Anatol Tataru, Oleg Ungureanu, Gheorghe Caşu şi mulţi alţii, au căzut pe câmpul de luptă, şi-au dat viaţa pentru independenţa şi integritatea Republicii Moldova. Poporul şi conducerea Moldovei trebuie să se mândrească cu eroii săi. Ei au murit pentru, limbă, tricolor, libertatea patriei şi o viaţă mai bună.

Ziua Memoriei celor căzuţi în lupte, care se comemorează în fiecare an la 2 martie, era necesară, şi bine că este.Măcar avem sentimentul că nuvor fi uitaţi definitiv eroii care şi-au dat viaţa pentru independenţa ţării. Totodată, ziua aceasta ne va aminti mereu că independenţa şi libertatea costă. Pentru că războiul din Transnistria, aşa cum am spus-o, a fost unul de apărare a demnităţii noastre naţionale, un război al tuturor românilor basarabeni împotriva ocupantului rus, poate, cu excepţia politicienilor.

Rănile războiului, oricât le-ar vindeca ”doftoriile” sau uitarea, ele, totuşi, nu au termen de prescripţie. Mai ales cele care trec prin suflete... Odată săvârşite, ele dor zeci şi sute de ani şi nu se trec nici după trecerea la cele veşnice a celor pătimiţi de războaie. Aşa se face că Basarabia întreagă rămâne a fi o rană imensa,  care nicidecum nu-şi poate afla alinarea. Iar cele mai sfâşietoare strigăte ale ei sunt mamele şi copiii…

Astăzi, anume ei, copiii noştri din şcolile româneşti transnistrene, se vădesc a fi rănile, inconştiente poate, dar pe deplin motivate în dragostea lor îndârjită pentru limba, scrisul şi istoria românească. Împreună cu părinţii şi pedagogii lor fideli, ei sunt acum falanga răsăriteană a conştiinţei naţionale româneşti, pentru că nici pe o clipă nu şi-au părăsit poziţiile de luptă şi, prin aceasta, ei sunt eroii adevăraţi ai zilelor noastre. Liceul „Lucian Blaga” din Tiraspol, Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Grigoriopol,Liceul „Evrika” din Râbniţa, Liceul „Alexandru cel Bun” Din Tighina, Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari, Şcoala-internat din Tighina, Gimnaziul din Corjova şi Gimnaziul din satul Roghi, în frunte cu profesorul lor neînfricat, directorul Liceului din Tiraspol, Ion Iovcev, spală astăzi ruşinea tuturor umilinţelor noastre, însă mai aşteaptă răbdători să le vină Ţara în ajutor.

Se fac şi astăzi presiuni asupra românilor moldoveni din Transnistria - unii sunt maltrataţi fizic, alţii psihic, iar şcolile româneşti sunt împrejmuite cu garduri înalte de sârmă ghimpată, de parcă sunt nişte ghetouri.  Toate aceste acte de tortură medievală ale mizerabililor de barbari se întâmplă sub coasta Europei în plin secol XXI!

Şi doar pentru faptul că nu renunţă de a fi români, de a vorbi româneşte şi de a-şi iubi în continuare neputincioasa lor Mamă!

Incredibil, dar adevărat!

 

Colonel (r), conf.univ., dr. Anatol MUNTEANU

Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România