Mihai Eminescu
– pionier al
fizicii cuantice în creaţia literară de geniu
Preocupări ştiinţifice despre enigmele
Universului au fost apanajul cititorilor în stele, ale magilor străvechi
cu mult înainte de Eminescu, dar românul poet de geniu e special
deoarece a zidit cu înaltă măiestrie în creaţia literară înţelepciuni
străvechi pe temeiul înţelepciunii Zamolsiene a strămoşilor noştri
geto-daci, înelepciuni păstrate în sanscrită, limbă din care ştia 2500
de cuvinte, pe care le-a îngemănat într-o concepţie cosmogonică
originală.
Orice român trebuie să ştie că Eminescu a
fost un cunoscător meticulos al demersului umanităţii către începuturile
sacre şi avem ca model Manuscrisele sale de la Academia Română şi din
Biblioteca Centrală Universitară de la Iaşi, multe necunoscute încă.
Dacă fizicienii fac filozofie de înaltă
clasă, vom urmări creaţiile geniale eminesciene de înaltă ştiinţă,
decodare a mitologiei în creaţia literară de geniu. Înţelepciunea
străveche e codată în mitologia geto-dacă, arhetip pentru basmele,
datinile şi obiceiurile străvechi din toată lumea.
Mihai Eminescu iese pe poarta Răsăririi
din Raiul Daciei Edenice, pe care o regăsim în metaforele sale, dar
şi în cuvintele pline de tâlc ale strămoşilor geto-daci, pe Vatra Vechii
Europei, unde trăieşte azi poporul român, cum dau verdictul savanţi ai
lumii în domeniu.
Există argumente puternice să susţinem că
ştiinţa şi spiritualitatea pot clădi un model de Univers inteligent,
conştient de sine, ca în creaţiile literare ale lui Eminescu, precum
Scrisoarea I, Luceafărul, SărmanulDionis, Ondina, Memento-mori, Muşatin
şi Codru etc.
Voi consemna din manuscrisele eminescesciene
aflate la Academia Română, prezentate de cercetătorii români şi străini,
aspecte ce nu pot fi contestate întrucât graniţele dintre religia sacră,
filozofie, mitologie, ştiinţă şi critică literară nu pot fi lesne de
escaladat, fiind modalităţi de exprimare ale inteligenţei spirituale
infinit-umană ce ne îndeamnă să cutezăm.
Mihai Eminescu e pionier al electro-dinamicii
cuantice şi nu numai pentru că:
– Face legătura cu Zaraostru-Zaratustra din
religia iraniană, zeităi ce-şi au originea la Dunărea Mijlocie,
promovată de Magii Khotani – preoţi Zamolsieni.
– A folosit primul cuvântul Quantă -
particulă de lumină, aspaţială şi atemporală.
– Demonstrează prin studiu că întregul
Univers e o vastă expansiune energetică.
– A introdus evaluarea luminii în Ani
lumină.
– Demonstrează lumii că Mitologia geto-dacă e
tezaur de înţelepciune primordială.
– Fecioara e din forma cea dintâi/ E
veşnică minune/.
– Exprimă influenţa gândirii subconştiente
asupra cunoaşterii.
– Foloseşte denumirea de Hiper Yon
pentru Luceafăr că e Quantă specială ce răsare din
genuni cu o întreagă lume, cunoscut în fizica cuantică cu numele de
Boson, particulă divină cu numele savantului indian
Satyendranath Bose.
– Luceafărul e Magul călător
printre stele ce face Totul în Universul necreat de el.
– Eminescu deschide drumul Teoriei
relativităţii şi trecerea în infinitate pe Căi de mii de ani ce
treceau/ În tot atâtea clipe.
– Observă cum crearea şi anihilarea de
particule este esenţa cuantică a câmpurilor, aşa cum afirmă şi
fizica cuantică.
– Aduce în atenţie Energia Neagră
nedectabilă încă în Univers (96% din acesta), prezentând cum lumea
evoluează înapoi, spre prima cauză... că prin transformare,
substanţa se întoarce ca Cercul în sine.
– Omul e fiinţă spirituală infinită în
Universul multidimensional.
– Omenirea îşi are izvorul în lumina
primei cauze, componentă sacră prin Fecioară sacră.
– Omul, o undă e, având a undei fire
spune Eminescu în basmul Fata în grădina de aur.
– Substratul convertirii este masă şi
reprezintă o constantă.
– Toate prefacerile sunt accidentii
scrie tot geniul nostru naţional.
– Sarmis întors din infern blesteamă
divulgând lumii secretele Creaţiei, izvorul omenirii şi mântuirii că
Zamolse este moartea morţii şi învierea vieţii. Îşi asumă blestemul
rugăciune deoarece a îndrăznit să se creadă Demiurg, refuzând darul
divin al vieţii-ucigând, cum s-ar fi întâmplat şi cu Luceafărul
Cătălinei eminesciene, dacă Demiurgul, prin vocea sa, Orândă divină, nu
l-ar fi convins de rolul său ştiut în Cer.
– Creatorul nu poate fi ucigaş ori
dătător de vieţi după rătăcirile unei Clipe.
– În mijlocul creaţiunii întregi e un Atom,
un punct matematic în care se lovesc şi se concentrează toate
puterile lumii care constituie Sistema cosmică (manuscris nr. 2257
din 1868).
– La Eminescu apare Limita singularităţii
numită de ştiinţă Zidul lui Plank - cu care era contemporan.
– Călăuzeşte singurătăţi de
mişcătoare valuri că fiecare cuantă e unică şi specifică.
– Singularitatea din mecanica cuantică
este specifică unei anumite cuante ce nu poate ocupa aceeaşi stare
cuantică cu nicio alta.
– Nimicul ce ascunde Totul; e prima
secundă după Big-Bang.
– Universul era un ocean de lumină
un câmp Higg, calculat de ştiinţa fizico-matematică.
– Din acest câmp se desprinde prima şi
singura particulă.
– Luceafărul e un tip special de
particulă, în tangenţă cu energiile iubirii, specific umane.
– Totul poate fi matematizat în
Teoria ecuaţiunii universale – scrie Mihai Eminescu cu mult înainte
de Einstein şi consemnează că limba universală e o limbă de formule.
– A exprimat primul ideea că Luceafărul este
o Nuieluşă fermecată – Bagheta lui Brahma – ce semnifică
răsărirea unei întregi lumi, dovedind că numai creaţia
poetică de geniu e o supremă aproximare cuantică a lumii... O
lume, ca nelumea... cum spune tot Eminescu.
– Existenţa e formată din gheme de lumină
– intuind teoria cuantică a superstringurilor fondată de
savantul Jakyro Nambu, ce recunoaşte rolul metaforelor poetice, ce n-au
graniţe spaiale ori temporale.
– Orice accelerare de mişcare sau timp
sporeşte spaţiul în cosmogonie.
– Face cunoscut lumii Temeiul
Relativităţii cuantice şi scrie o formulă aproape de Einstein.
– Când unul dintre termeni scade, altul
creşte proporţional E=mc2 deoarece
mintea descoperă probabilităţi ce devin realitate când
sunt studiate şi apoi redevin probabilitate.
– Progresul e zvârcolirea tangentei în
spirală scrie Eminescu.
– Religia este raportul omului spre infinit
ca o tangentă a Luminii din Lumină.
– Particula desprinsă, prima şi singura
ce crează, are un tip de masă apropiat de om – iată Steaua
Luceafărului, o particulă divină ce exprimă tangenţialitatea
dintre elementele Universale şi Pământene.
– Energiile iubirii sunt speciale
întrucât pot păstra legătura vibraţională cu Luceafărul şi acesta e
special făcând trimitere la vibraţiile iubirii specific umane.
– În creaţia sa se recunosc elemente cheie
ale fizicii cuantice precum Teoria cuantică a Superstringurilor,
Universul Oglindă – Universuri Paralele – Energia Neagră etc.
– Luceafărul trece din Universul Material în
cel Antimaterial spune Mihai Eminescu în 1880. Trece printr-un câmp
de văpăi de energie - particulele ce confirmă masa (vezi Scrisoarea
I).
Această particulă e
prima şi singura că nu poate fi
dezintegrată fiindcă ar pieri întreg Universul: A lui suflet e-o scântee
/Din luciri de curcubee spune Eminescu în Muşatin şi Codrul
unde Adevărul vrăjitor e Un fulger fără ţintă/ Un cap
fără zenit, e Magul fără stea creatoare.
Motivaţia supremă a dorinţei de a accesa
energiile iubirii era să fie creator fierbinte.
Moartea e de talia Fetei de împărat, din
forma cosmogonică anterioară, din Sistema cosmogonică unde Zamolse e
intangibil că se sfarmă blestemele de tronul său în Sarmis.
Zestrea Fecioarei sunt vibraţiile sacre
ale iubirii creatoare, statut invidiat şi de Luceferi.
– Particula numită de Eminescu Luceafăr
s-a dovedit a fi atât de specială în călătoria sa deoarece dezvăluie
în avans descoperiri ale fizicii cuantice: Zidul lui Plank, Podul Rozen
– Einstein, Găurile negre, Ghemele de lumină –
superstringurile, Singurătatea cuantică etc. Găseşte Luceafărul drumul
pe scurtătură, dar şi calea de întoarcere, din adânc necunoscut.
Această particulă specială învinge forţele ce-l sorb adânc cu
fiorii cruzi/ Ai golurilor crude. Demiurgul îl trimite la locul său
ştiut din cer, că ordinea Universală nu poate fi corectată. Se
întoarce cu greu pe Scurtătură, azi Podul Rozen – Einstein în timpul
cuantic.
Demersul Luceafărului este un depozit de
iniţieri cuantice, străvechi, actuale şi de viitor.
În Scrisoarea I, în Luceafărul,
punctul ce se mişcă crează şi autocrează, are masă de repaos.
Luceafărul porneşte sorbit de-al haosului văi, cale accesibilă
numai acestuia. Se întoarce din adânc necunoscut tot utilizând
speciala cale a Podului Rozen – Einstein: Vedea ca-n ziua cea
dintâi/ Nascând în cale-i stele/ Cum izvorau lumine.
– E însingurat în misiunea sa cuantică, e
special Luceafărul, e o particulă divină diferită de Magul călător
fără de Stea, e creator tangenţial, căutându-şi o nouă identitate.
– Luceafărul iese din Câmpul dosit în Energia
Neagră şi conferă masă unor particule speciale şi despre ce să
fie vorba dacă nu despre atracţia sa în vibraţiile iubirii specific
umane.
Nu e o cutezanţă să înţelegi că Mihai
Eminescu a deschis calea înţelegerii către începuturile sacre.
Luceafărul se întoarce din a haosului văi
pe o cale din 300 de sensuri de adânc necunoscut.
Are o imensă Sete de Repaos, în zona
Răsăririi întrucât are masă prezentă în mişcare
energetică.
În mitologie există serpentina –
şerpe în tină, Uroborul, şerpele care-şi muşcă coada,
întorcându-se către începuturile sacre. Ce simbol plin de ştiinţă
codată!
– Câmpul Higgs, ştim noi astăzi, generează
particule ce conferă masă.
– Dacă ar pieri Luceafărul născut
cu-o-ntreagă lume, ar pieri şi eternul întreg al Universului.
Demiurgul îi precizează acestea Luceafărului cu o întrebare fără
răspuns: Cum vrei puterea mea s-o neg /Lumină din Lumină/
problematică regăsită atât în ştiinţă, cât şi în religie. Iată de ce
moartea pentru Luceafăr nu se poate: fiindcă ar nărui
Universul uman.
– E particula în Adevăr Divin,
scăldat în foc de soare.
– Luceafărul eminescian e Particula Sacră
codată de Nemurire Zamolsiană, că în Sarmis care-i un mort viu întors
din Infern ca Luceafărul, Zamolse e Demiurgul, ce nu-i atins de blesteme
că face parte din Cosmogonie, anterioară Cuvântului din
Pregeneză, cum scrie Ioana Em. Petrescu. În Sarmis blestemul se
loveşte de tronul Cosmogonic şi se transformă-n Imn al Creaţiei.
– Zamolse e semănător de stele şi
începător de vremi.
– Zânele şi zânii, sfinţii încurcă firele în
ghemul creaţiei, dar nu le pot anihila, nu pot ieşi din spaţiul
originar, fiindcă ce este creat e finit, infinită e numai creaţia
cum subliniază Ioana Em. Petrescu: Luceafărul e Creatul
Creator, dar pe alt plan al creaţiei. Autoarea nu cutează în a
stabili statutul Luceafărului O specială particulă Divină atrasă
în tangenţă cu vibraţiile iubirii specifice numai Fecioarei, Maica
Precistă a omenirii, sacră pe Terra, înrădăcinată în mitologia
geto-dacă, dar Mihai Eminescu îndrăzneşte motivat să indice această
lumină numită de el Luceafăr, atingător de apariţia omului, a vieţii
pe Terra, enigmă nedezlegată încă.
– Vestimentaţia Luceafărului dezvăluie Ere
existenţiale din care vine cu greu. Întâi e un mândru tânăr, cu păr de
aur moale Ce ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.
– Aduce în prim-plan sursele de carbon
– 666 – şi rolul clorofilei în întreţinerea vieţii pe pământ. În
mlaştină creşte trestia şi e locul de carbonizare al copacilor, rezerve
de energie terestră. Carbonul e suportul vieţii pe Terra cum
atestă ştiinţa modernă.
– Sfânta Vineri îi dă o floare lui
Florin s-o arunce în Grădina de aur, că Demiurgul a pus Rai în
Eden – grădiştea geto-dacă, pe râul Fison-Istru. Această grădină e prea
de aur, prea artificială. prea departe de atmosfera pământeană, că-i
lipsită de vegetataţie, flori, trestii, arbori, ploi etc.
– Fata e dusă de Florin în lume pe o corabie
aeriană din turnul întunecos, izolat, suspendat.
– Luceafărul e Domnul Valurilor, al
ondulaţiunii universale şi în filozofia lui Vasile Conta.
– A doua înfăţişare îl prezintă cu negre
viţe de păr şi pe cap cu o coroană arzătoare /Venea
plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare/, că adevărul e unic şi
poate fi cunoscut.
Coroana era aşa de lucitoare încât părul său
bălai părea negru, luminat din spaţiu, poate de un soare negru,
de a cărui existenţă Mihai Eminescu ştia... Căci Energia neagră nu este
încă descoperită decât în proporţie de 4%.
– Giulgiul este negru şi Câte
secrete-s în negura codării din subconştient. Ochii lucesc adânc,
himeric ca două patimi pline de-ntuneric, de necunoscut.
– Dezvăluie mai mult Că soarele e tatăl
meu /Iar noaptea-mi este muma în sensul codat.
– Luceafărul ştie că se descompune,
dar se şi recompune că-şi păstrează forma, lăsând o pecete.
– De la Zmău, Luceafăr, HyperYon
rămâne numai Sărutarea, pecetea codată a
geto-dacilor.
– Ţi-aş închide zarea ta cea clară cu
al meu sărut şi conştient se prefăcu în steauă.
– În basmul Fata în grădina de aur, Zmăul
e uluit de cum poţi să dai eternitatea pe o clipă, de cum
poţi sacrifica întregul pentru una din părţile sale.
– În Luceafărul eminescian fata
plânge când porneşte Luceafărul intuind că la
întoarcere va fi altul.
Zmăul plânge când se întoarce, că asta-i
soarta sa, ce-l apropie de oameni doar tangenţial.
În Grădina de aur numele perechii
pământene al fetei de-mpărat e Florin ce indică explicaţia de
ce Cătălin din Luceafărul e copil din flori şi
de pripas, faţă de Cătălina ce are rude şi urmaşi din mari împăraţi.
Oare atingerea Luceafărului a adus în lumea androgină
bărbatul?
Zmăul înţelege ce-i spune Creatorul, care-i
Zamolse în Sarmis, şi plânge, dovadă că-i particula cea mai
apropiată de lumea pămănteană, de atmosferă, de-i blesteamă spune
noi, dar e o urare să nu treacă prin chinurile despărţirii de care
acesta are ştiinţă Un chin să aibă/ de-a nu muri deodată./
Luceafărul rămâne nemuritor,
distant şi rece, poziţie de maturitate a înţelegerii divine.
– Strămoşii geto-daci sacralizau pâinea cu
PupeZeea, adică Sărutul Zânei, numit din strămoşi
Pistolnika, o pecete slobozită de la distanţă cu multă precizie,
pistolul de văpăi purtat de energiile slobozite dintr-un roi de stele
ce-o propulsează pe Nika, steluţa cu forţe de izbândă colosale numită
Victoria în mitologia geto-dacă şi ce altă victorie mai măreaţă decât
Facerea lumii cunoştem noi, oamenii? În vechime, Luminiţa lucitoare,
autoarea acestei măreţe victorii, era Nika ce se mai dăltuieşte încă pe
stâlpii de la capul celor duşi la Zamolse, în spaţiile geto-dace de la
începutul lumii.
– Patriarhatul îl consideră pe Luceafăr ca un
special Adevăr ce se scaldă în luminile intuiţiei geniale eminesciene,
dezlegător de Adevăr scăldat-n foc de soare.
– Luceafărul e atingere masculină
neandrogină, codată în genomul uman, e inteligenţă înnăscută.
– Fata de Împărat e coştientă de legatura cu
Luceafărul, ca parte a Eternului Întreg.
Creaţia eminesciană este o înaltă expresie a
conexiunii de orizont în creaţia poetică filozofică de geniu, în relaţie
cu ştiinţa, aspect ilustrat tangenţial în Teoreme poetice de
Basarab Nicolaescu.
Despre basmul Fata din grădina de aur,
Ilarie Chendi spune că e variantă a Luceafărului. D. Caracostea
precizează că între ele e o identitate de concepţie: că acest basm e
creaţie originală, de întâiul ordin şi pătrunsă ... de farmecul lexical
şi ritmic, propriu creaţiilor eminesciene.
Diferenţa dintre basm şi poem
este una de clasă ştiinţifică. Basmul se petrece pe pământ, iar
Luceafărul nu coboară în jos, nici la îndemnul Fetei de Împărat,
căci e scăldat în foc de soare.
În Memento mori seminţele
existenţei sunt pe ramuri de raze în a haosului câmpuri,
despre care ştim azi că în fizica cuantică reprezintă Câmpul Higgs,
dar Eminescu foloseşte pluralul câmpuri şi nu se
înşeală, că-i o cale cosmică din Universul – ceaţă sură
până la Adevărul scăldat în foc de Soare.
Ce atingere colosală de intuiţie genială la
Mihai Eminescu, dar şi la savantul indian în Satyendranath Bose,
cel ce n-a fost onorat cu niciun Premiu Nobel, deşi a pus bazele
statisticii cuantice, iar particulele divine Boson – Higgs îi poartă
numele...
Mihai Eminescu este autorul unei teorii
genetice universale originale bazată pe o amplă cunoaştere a mitologiei
geto-dacice străvechi, pe cunoaşterea concepţiilor filozofice din
Antichitate şi până în vremea sa, cunoaşterea iniţierilor păstrate în
limba sanscrită originară din Carpaţi, exprimată cu genialitate
literar-metaforică.
Mircea Eliade aprecia că studiul
mitologiei a ajuns ştiinţă după un secol de la Mihai Eminescu.
Unii critici literari au impresia că Eminescu
se adresează numai lumii literare şi studiile asupra operei sale din
afara acestui cerc sunt ale unor iluştri necunoscuţi.
L-am numit pe Eminescu savant
şi am atâtea argumente s-o afirm! Am la îndemână câteva surprinse de
cei ce i-au cercetat manuscrisele şi mă refer la Cassian Maria Spiridon,
la Pompiliu Crăciunescu - Strategiile fractale, la Basarab
Nicolaescu - Teoreme poetice, şi să nu uite nimeni că am fost
vitregiţi de vremuri de ne-am cunoscut înaintaşii geniali numai prin
cenzură.
Mihai Eminescu scrie că fenomenele lumii
pot fi cuprinse într-o ecuaţiune pe care a consemnat-o în opera sa:
• Orice moment din viaţa Universului e
ecuaţiunea momentului următor.
• Orice moment prezent e ecuaţiunea
momentului trecut (Manuscris 2267).
• Sfinxul e o întrebare, iar piramida un
răspuns. Piramida e un pătrat care se repetă în infinit.
• Amândouă sunt o ecuaţiune la care n-a
gândit nimenea. (Rugăciunea unui dac)
• Cele 4 puncte converg într-unul şi formează
o piramidă. E un finit în raport cu infinitul.
• Un cerc ce se repetă în infinit culminează
într-un vârf.
• Dumnezeu e un Atom, un punct
matematic comun unde se lovesc toate puterile pământului spre a
constitui organismul de legi adică Sistema Cosmică.
• Tot ce există în Univers e alcătuit din
cuante de energie – vibraţie.
• Orice element al universului are viaţă în
infinite energii inteligente.
• Quantele-s aspaţiale, atemporale şi există
pretutindeni şi simultan...
Eminescu a săpat în trecut şi-a ajuns în
viitor, precum particula sa divină, Luceafărul.
prof. Olimpia COTAN-PRUNĂ
Bibliografie:
Crăciunescu Pompiliu,
Strategiile fractale, Editura Junimea, 2003;
Cassian Maria Spiridon,
Eminescu azi, Editura Junimea, 2005;
Eminescu Mihai, Versuri
lirice, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2000;
Nicolaescu Basarab,
Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996;
Petrescu Em. Ioana,
Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul Românesc,
Bucureşti, 1998;
Vulcănescu Romulus, Mitologia Română, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1987.
|