|
Falşi martiri pe pământ
românesc. Monumente şi plăci comemorative ridicate pentru a „cinsti
memoria” unor personaje care au promovat şi înfăptuit crime în vederea
exterminării populaţiei româneşti din Ardeal. De ce nu se respectă
hotărâri judecătoreşti definitive, ordinele emise de prefecţi şi
hotărârile unor consilii locale?
1. Transilvania de azi
La Alba Iulia, în ziua
de 1 Decembrie 1918, s-a hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu
România. Prin
acest act istoric s-a încheiat un capitol dureros din viaţa românilor
transilvăneni. După o mie de ani de viaţă încătuşată, de intoleranţă şi
asupriri, românii au găsit în sfârşit calea favorabilă evoluţiei lor
normale: libertatea. Şi alături de români şi celelalte minorităţi
naţionale, care, în decursul secolelor, s-au aşezat pe aceste meleaguri.
La 4 iunie 1920,
delegaţii României şi Ungariei au semnat la Trianon, Tratatul
dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, prin care era
recunoscută Unirea de la Alba Iulia.
De aproape un secol,
cu o parţială întrerupere în anii celui de-al Doilea Război Mondial
(1940-1944), Transilvania face parte din România. Este o
împlinire şi o realitate istorică firească, consfinită şi de Tratatul de
pace din 1947.
Transilvania are o
suprafaţă de 100.000 km2 şi
7 milioane de locuitori din care 78% sunt români, 16,6% maghiari şi 5,4%
alte minorităţi.
Astăzi, România este o
ţară a Uniunii Europene.
Convenţia-cadru a
Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată
la Strasbourg şi ratificată de România, precizează câteva reguli de
bază:
- egalitatea în drepturi a
cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu cei ai majorităţii;
- nediscriminarea
cetăţenilor aparţinând majorităţii în raport cu cei ai minorităţii;
- circumscrierea
drepturilor personale ce aparţin unei minorităţi naţionale exclusiv în
sfera elementelor esenţiale ale păstrării identităţii lor: cultură,
limbă, educaţie, religie, tradiţii;
- excluderea oricăror
categorii de drepturi de natură colectivă ale minorităţilor naţionale;
- respectarea ordinii
juridice constituţionale şi a valorilor statale în care se regăsesc
asemenea minorităţi naţionale.
În prezent, Statul Român
se implică în combaterea discriminării şi eliminării oricăror forme de
extremism, şovinism, antisemitism sau separatism teritorial, în
susţinerea diversităţii culturale şi încurajarea dialogului interetnic
din perspectiva apartenenţei la identitatea europeană.
În aceste condiţii,
profund democratice, etnicii români doresc ca minoritarii să respecte
majoritatea în mijlocul căreia trăiesc şi să fie loiali statului a cărui
cetăţenie o deţin.
Din păcate, în ţara
vecină, Ungaria, azi membră a U.E., iredentismul, antiromânismul şi
spiritul de revanşă sunt cultivate şi promovate în mediile politice,
culturale, istorice, religioase şi diplomatice. Liderii extremismului
naţionalist ungar îşi arogă „obligaţia” de a sprijini comunităţile
maghiare din România care, chipurile, sunt private de drepturi şi
libertăţi (?!?). O parte din intelectualii maghiari din România, care
activează în politică şi în domeniile culturale şi religioase,
propovăduiesc doctrina „transilvanismului”, insistând pe vechile
tradiţii locale de sorginte medievală şi idealizează vremurile celor
„trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte”. S-au înfiinţat în
Transilvania organizaţii paramilitare care promovează antiromânismul şi
insubordonarea faţă de instituţiile Statului Român.
După 1990, în Transilvania
încep să apară o serie de busturi, statui şi plăci comemorative care
„cinstesc” personaje maghiare din istoria secolelor XIX şi XX, de numele
cărora se leagă moartea a mii de români. În loc să promoveze dialogul
interetnic şi buna convieţuire, unii lideri ai comunităţii maghiare din
România, susţinuţi de Budapesta, reînvie în Ardeal perioade de tristă
amintire pentru români. Se insistă cu obstinaţie pe glorificarea unor
falşi eroi şi martiri maghiari care, în perioada revoluţiei maghiare din
Transilvania anilor 1848-1849 şi a Dictatului de la Viena din 1940-1944,
au omorât bărbaţi, femei şi copii români, au jefuit şi distrus sate de
români, au ars biserici ortodoxe şi greco-catolice, au promovat şi
înfăptuit fapte de genocid.
„Ubi solitudinem
faciunt, pacem appellant!”
[Unde fac pustiu, ei îl
numesc pace!] Mai pe înţeles, făptuitorii unor agresiuni, omoruri,
jafuri au avut „buna intenţie” de „a civiliza” şi „pacifica” zonele şi
localităţile pustiite şi distruse. La ce bun? Cui folosesc asemenea
monumente?
De aceea „sine ira et
studio” [fără ură şi părtinire] să vedem istoria evenimentelor.
2. Tragedia umană din
Transilvania anilor 1848 – 1849
În Transilvania, Revoluţia
românilor pentru că aici numai ei au declanşat acţiuni revoluţionare, a
întâmpinat rezistenţa nobililor maghiari şi secui care erau categorici
împotriva desfiinţării iobăgiei şi admiterii egalităţii în drepturi a
românilor cu ungurii, secuii şi saşii.
La Budapesta, guvernul
maghiar, constituit în primăvara anului 1848 şi condus de Ludovic
Kossuth s-a folosit de condiţiile prielnice europene pentru a reface
utopicul „Imperiu al Sfântului Ştefan”. La 15 martie 1848, Dieta a
adoptat afirmarea independenţei Ungariei faţă de Imperiul Austriac însă,
la punctul 12 al programului lor, au consemnat alipirea Marelui
Principat al Transilvaniei la Ungaria.
La 29 mai 1848, Dieta de
la Cluj, reprezentată de nobilimea maghiară, votează pentru anexarea
Principatului Transilvania la Ungaria, având ca singur obiectiv
păstrarea tuturor privilegiilor feudale. A fost ignorată realitatea
etnică existentă, românii reprezentând 2/3 din populaţie.
În 2/14 mai 1848, Simion
Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în
catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a
doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi
ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări
Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au
venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate
comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din
Moldova şi Ţara Românească. Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă
de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând
Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat
„PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”. Punctul 1 solicita independenţa
naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte
naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără
nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice,
învăţământ în limba română, etc. Punctul 16 precizează că...
„până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu
vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă...” nu se
acceptă nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu
Ungaria.
La Blaj s-a făcut
un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea
unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu.
Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna,
vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru
Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian
Micaş şi alţii.
Ca urmare a atrocităţilor
şi terorii dezlănţuite în Transilvania de nobilii maghiari şi secui
împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, în a doua jumătate a
lunii septembrie 1848 are loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională
la care participă peste 60.000 de români înarmaţi. Adunarea reafirmă
punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cere redarea
autonomiei provinciei, solicită încetarea execuţiilor militare şi a
represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar.
Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat
spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În
„Memoriul” din 28 septembrie 1848 redactat la Blaj şi trimis
Parlamentului austriac, s-a avansat ideea constituirii unui stat
românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei
şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant
al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara
Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate,
menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate
sub ocupaţie străină.
Românii au trecut la
aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub
coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea
administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Se
înfiinţează 15 Prefecturi fiecare cu câte o Legiune militară.
Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau
organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie
instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost
cooptaţi în conducere şi saşi.
Comandantul suprem al
Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil
această organizare administrativă românească.
În calitate de PREFECT
GENERAL adică de conducător militar al revoluţiei româneşti a
fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. El mai avea şi comanda
directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina” care cuprindea zona
centrală a Munţilor Apuseni.
Ceilalţi prefecţi care au
intrat în istorie ca mari patrioţi ardeleni ai momentului 1848-1849,
fraţi în idealuri, speranţe şi luptă cu „Craiul munţilor”, Avram Iancu
sunt:
- Axente Sever, profesor
şcolit la Blaj, prefect al Legiunii I Blăjana;
- Simion Balint, protopop
greco-catolic, prefect al Legiunii Arieşului;
- Ion Buteanu, avocat,
prefect al Legiunii Zarandului;
- Petru Dobra, avocat,
prefect al Legiunii Zlatna;
- Nicolae Vlăduţiu, preot
greco-catolic, prefect al Legiunii de Câmpie;
- Vasile Macariu Moldovan,
preot greco-catolic, prefect la Legiunii a III-a de Câmpie;
- Dionisie Pop Marţian,
avocat, prefect al Legiunii Sebeşului;
- Constantin Romanu Vivu,
profesor la Blaj, prefect al Legiunii a XII-a Reghin;
- Alexandru Bătrâneanu,
avocat, prefect al Legiunii Cluj;
- Juniu Eliseu Armantu,
prefect al Legiunii Erbacina (valea Hârtibaciului);
- Ioan Jovian Brad,
profesor de limba germană, prefect al Legiunii Făgăraş;
- Ioan Brote din Răşinari,
prefect al Legiunii Sibiu;
- Nicolae Solomon,
farmacist, prefect al Legiunii Hunedoara;
- Florian Micaş din Jucu,
avocat, prefect al Legiunii Cluj, după asasinarea lui Bătrâneanu;
- Ioan Bran Lemeny,
avocat, prefect al Legiunii Ţara Bârsei;
- Vasile Turcu, preot
ortodox, prefect al Legiunii a V-a de Câmpie.
Fiecare Legiune era
constituită din 8-10 tribunate (echivalentul cohortelor romane), conduse
de un tribun având rangul de ofiţer superior, care îşi recrutau
luptătorii din 10-20 localităţi grupate într-o zonă geografică
distinctă. Fiecare tribunat era organizat pe 8-10 centurii formate din
80-100 luptători (lăncieri şi puşcaşi). În fruntea unui centurii se afla
un centurion, echivalentul rangului de căpitan.
La începutul lunii
octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat
guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria,
proclamând restaurarea regimului constituţional austriac. Se declanşa
astfel, şi pe teritoriul Transilvaniei, războiul civil, în care au
luptat şi românii alături de armatele austriece, împotriva trupelor
maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat deplin politic şi
militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a
organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), ce a coordonat
administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva
invaziei armatei maghiare.
Iată cum vedea
revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi
autonomie teritorială a românilor: „dorinţa românilor de a se bucura
de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece
ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie,
sabia va tranşa chestiunea”. Ura faţă de români şi dispreţul faţă de
cerinţele democratice ale acestora reies din documentul: Apel către
poporul român din 10.10.1848, semnat de Kossuth: „Ia seama popor
român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră
armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare
aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona
maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare
gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fiecare
trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna
călăului sau de sabie.”
Nobilii, cu gărzile lor
maghiare, vor executa cu barbarie acest ordin criminal. La fel şi
trupele de honvezi şi husari conduse de generalul polonez Iozef Bem.
În iarna anului 1848-1849
s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni
şi bucovineni în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în
cuprinsul Imperiului Habsburgic. În MEMORIUL înaintat la
25.02.1849, împăratului Francisc Iosif I, de către deputaţii din
Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din
imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.
Până în luna martie 1848,
armata maghiară, condusă de generalul Bem, a reuşit să ocupe cea mai
mare parte a Transilvaniei cu excepţia regiunilor rămase sub control
austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) sau românesc (Munţii Apuseni).
În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă
represiune împotriva revoluţionarilor şi ţăranilor români şi saşi, care
se opuseseră autorităţii guvernului maghiar.
Nobilii maghiari şi secui
au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi
„tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare ce depăşesc în
amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti.
Rezistenţa armată a
românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat. În bătăliile de la
Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de
prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au
zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany.
Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud
detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny.
La Fântânele, pe 6
iulie 1849, centuriile conduse de tribunul Nicolae Corcheş şi
centurionul Indrei Roşu nimicesc detaşamentul de unguri condus de
căpitanul Vasvari Pall.
În scrisoarea trimisă de
Avram Iancu lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, se arată că
românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o
neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din
punct de vedere politico-militar această decizie a fost
greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata
maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune
românească alături de armatele austriece şi ruseşti.
Având argumentul
participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare
rebele, liderii politici români, participaţi la negocierile de la Viena
din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia
imperială a mai multor obiective înscrise în programul revoluţionar
român formulat la Blaj.
În urma confruntărilor
din timpul revoluţiei au fost omorâţi de trupele maghiare şi secuieşti
peste 40.000 de români, au fost incendiate 230 de sate româneşti şi au
fost distruse 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice.
Cei care au dus la
înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi
de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor
popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le
asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.
Deoarece liderii
revoluţiei maghiare au văzut îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin
încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea
şi crima, ridicarea pe pământ românesc a unor monumente închinate unor
ucigaşi de români este de neadmis.
Câteva exemple:
ARAD. Monumentul celor
13 generali maghiari
După capitularea armatei
maghiare, la Şiria, 13 generali au fost arestaţi, acuzaţi de înaltă
trădare şi condamnaţi la moarte, patru prin împuşcare şi nouă prin
spânzurare. După etnie aceştia sunt: trei maghiari, trei germani, doi
armeni, doi austrieci şi câte un sârb, slovac şi croat. Pe 6 octombrie
1890, în centrul Aradului, în actuala piaţă Avram Iancu este dezvelit un
monument impunător, înalt de 18 m, conţinând portretele din bronz ale
celor 13 generali şi având în vârful obeliscului o statuie feminină
reprezentând „Ungaria Milenară”.
În 1925, primul
ministru Ionel Brăteanu, cu aprobarea Regelui Ferdinand,
a hotărât demolarea monumentului, pentru a pune capăt
manifestărilor iredentiste, ce se desfăşurau pe 6 octombrie, de ungurii
din Ardeal şi de cei veniţi de peste graniţă.
După 1990, când partidul
etnic UDMR a preluat lupta pentru amplasarea monumentului celor 13,
pentru a micşora rezistenţa românilor, simbolistica lui a fost
falsificată. Toate publicaţiile maghiare îl intitulează: „Monumentul
Libertăţii”. Cum lupta pentru libertate nu poate fi condamnată de
nimeni, iar cei care o fac sunt consideraţi neeuropeni, nu s-a mai
amintit deloc de adevărata semnificaţie a monumentului: „Ungaria
Milenară stăpână a Transilvaniei”. Pentru români, monumentul reprezintă
un dublu afront: cei 13 generali au acţionat pentru punerea în practică
a punctului 12 al Proclamaţiei din 15.03.1848, călcând în picioare
voinţa românilor majoritari în Ardeal; se fac vinovaţi pentru zecile de
mii de asasinate şi distrugerea sutelor de sate şi biserici româneşti,
ei fiind comandanţii unităţilor militare care au săvârşit aceste fapte.
În februarie 2004, primul
ministru al României, Adrian Năstase, ameninţat în prag de alegeri cu
ruperea înţelegerii politice cu UDMR, a cedat şi a acceptat reinstalarea
monumentului.
Profesorul universitar
doctor Petre Ţurlea, deputat in Parlamentul României trei legislaturi,
un istoric remarcabil, bine informat în problematica românească din
Ardeal, în lucrarea „Monumente maghiare de neadmis în România”, pentru a
justifica veridicitatea evenimentelor prezentate, recurge la sute de
documente istorice de epocă, care nu pot fi contestate şi puse la
îndoială.
VASVARI PAL,
rutean de origine, este considerat de istoricii maghiari ca al treilea
conducător al revoluţiei, după Kossuth şi Petöfi. Vasvari, conform
propriilor scrieri, era conştient de monstruozitatea acţiunilor pe care
le dirija, dar îi îndemna pe ceilalţi lideri ai revoluţiei maghiare să
persevereze pe linia represaliilor sângeroase. În aprilie 1849 îi scria
lui Kossuth: „Să întindem prieteneşte o mână către cei înţelegători dar
în cealaltă să sclipească sabia nemiloasă a războiului... Asupra celor
care nu se convertesc şi continuă răscoala, pronunţăm sentinţa: acest
neam va fi exterminat”. Vasvari a condus ultimul asalt împotriva
redutei româneşti a Apusenilor în mai-iulie 1849, perioadă în care
detaşamentele maghiare s-au dedat la cele mai inimaginabile atrocităţi
împotriva populaţiei civile româneşti. N-a fost de ajuns că soldaţii
maghiari, din subordonare, au omorât fără milă bătrâni, femei şi copii,
dar mai puneau şi pe pruncii sugari, lăsaţi cu viaţă, la piepturile reci
ale mamelor lor omorâte. Pe 6 iulie 1849, la Fântânele, lângă Mărişel,
jud. Cluj, detaşamentul condus de căpitanul Vasvari a fost zdrobit de
românii conduşi de tribunul Corcheş şi centurionul Indrei Roşu. Au
luptat 500 de români contra 3.000 de maghiari şi secui. Românii au avut
4 morţi şi 12 răniţi iar maghiarii 850 de morţi. În luptă a murit şi
căpitanul Vasvari cu majoritatea ofiţerilor. Chiar dacă a murit pe
câmpul de luptă, Vasvari rămâne un criminal vinovat de asasinarea în
masă, cu bună ştiinţă, a unor civili.
Pe 11 iunie 1995 primăria
din comuna Izvorul Crişului, la 7 km de Huedin, ridică un monument cu
efigia în bronz a lui Vasvari Pal. Ca în orice stat de drept, rezolvarea
finală a cazului monumentului a dat-o Justiţia. Aceasta s-a
pronunţat pentru demolarea monumentului. Nici până astăzi, nu s-a
pus în practică această hotărâre judecătorească (?!?).
JOSIKA MIKLOS,
nobil din Turda, român
maghiarizat, a fost un adept al înglobării Transilvaniei în Ungaria,
încălcând voinţa populaţiei majoritare şi, pentru a înfrânge această
voinţă, a apelat la acţiunea represivă a trupelor maghiare. A fost unul
dintre conducătorii revoluţiei ungare ca membru marcant al Dietei de la
Cluj şi ca membru al Comitetului Apărării (honvezilor) de la Pesta. După
revoluţie emigrează în Belgia şi Germania.
Pe 28 aprilie 1994,
organizaţia UDMR Turda a amplasat pe zidul unei case centrale, o placă
de marmură în memoria baronului Joszika Miklos. S-a ajuns în justiţie,
până la nivelul Curţii de Apel Cluj care menţine Sentinţa de revocare
a H.C.L, care prevedea amplasarea acestei plăci comemorative. Cazul
de la Turda dovedeşte nu doar abilitatea şi perseverenţa UDMR-ului în a
promova personalităţi care au avut atitudini antiromâneşti, ci şi
superficialitatea şi necunoaşterea istoriei de către unele autorităţi
româneşti. La Turda, nu numai că a fost aprobată iniţial montarea plăcii
comemorative de către Consiliul Local, dar la festivităţile de dezvelire
a acesteia a participat şi primarul municipiului (?!?).
JOZEF BEM.
Între „eroii” dar nu şi
„martirii” războiului civil din Transilvania, fabricaţi de istoriografia
maghiară, alături de cei 13 generali executaţi de Curtea de la Viena se
află şi generalul JOZEF BEM, polonez de origine, care nu ştia limba
maghiară. Intră ca mercenar, în solda guvernului lui Kossuth, care îi
încredinţează comanda trupelor maghiare şi secuieşti din Transilvania.
În plan politic, responsabil pentru genocidul contra românilor ardeleni
rămâne Kossuth. Executantul fidel al ordinelor de decimare a
populaţiei româneşti a fost JOZEF BEM, care le-a cerut ostaşilor
unguri, secui, polonezi şi ruteni să lupte „vitejeşte” cu românii. Pe
27.12.1848 lansa o proclamaţie ameninţătoare către locuitorii
Ardealului: „Tabăra ungurească vine ca să vă mântuiască pe voi românii,
de jugul reacţiunii tiranismului cătănesc... Locuitorii aceia, cari se
vor prinde cu armele în mână, precum şi aceia cari după întronarea
armatei ungureşti îndată tot felul de arme nu le vor preda, cu moarte
se vor pedepsi.” A avut succes doar în luptele cu Legiunile
româneşti din zona centrală a Podişului Transilvaniei, unde a lăsat în
urmă mii de români omorâţi şi sute de sate incendiate. Pe 31 iulie 1849
în bătălia de la Albeşti, lângă Sighişoara este învins de generalul rus
LÜDERS. Se presupune că adjunctul lui, maiorul Petofi Sandor, ar fi
murit pe câmpul de luptă deşi trupul lui nu a fost găsit niciodată. Pe 9
august Bem este înfrânt la Timişoara de ruşi şi austrieci. Abandonează
armata ungară şi fuge la turci unde se converteşte la islam. I se
recunoaşte gradul de general şi este numit guvernator al provinciei Alep
din Siria, având acum numele de AMURAT PAŞA. Are multe busturi în
Transilvania, ultimul fiind dezvelit pe 07.09.2014, la Coltău, lângă
Baia Mare. Dezvelirea s-a făcut în prezenţa unui cunoscut episcop
reformat, a ambasadorului Ungariei la Bucureşti şi a secretarului de
stat în Ministerul Culturii din Ungaria. Onorul a fost dat de o gardă de
honvezi, în uniforma specifică anilor 1848-1849 (?!?).
În Transilvania, mai sunt,
din păcate, şi alţi „eroi” de acest gen, ai momentului istoric
1848-1849, promovaţi de istoriografia iredentistă maghiară.
3. Teroarea maghiară
din anii 1940-1944 dezlănţuită asupra românilor din Ardealul ocupat prin
dictatul de la Viena
După ce au primit jumătate
din Transilvania, în urma “arbitrajului” de la Viena, din 30 august
1940, ungurii au început o represiune minuţios planificată, conform
unui întreg sistem de legi şi de decrete cu caracter naţionalist şi
şovin. Asupra românilor represiunea a îmbrăcat forme diferite:
masacre în masă, precum cele de la Ip, Trăznea şi
Moisei, arestări arbitrare, schingiuiri,
confiscarea bunurilor, impunerea refugierii a peste 300.000 de
români în Ardealul neocupat, distrugerea a sute de biserici româneşti
şi profanarea altora, impunerea trecerii la cultele maghiare,
maghiarizarea numelor, până şi a celor de pe crucile din cimitire,
reducerea drastică a şcolilor cu predare în limba română, oprimarea
economică, înrolarea a peste 50.000 de tineri între 18 şi 35 de ani
în Armata 2 Ungară care lupta pe frontul rusesc şi luarea
forţată a românilor între 16-18 ani şi 35-60 de ani în
detaşamentele de muncă.
Un mare tribut de sânge
l-au dat şi evreii. Un număr de 135.455 au fost luaţi din case, puşi în
garnituri de tren şi trimişi în lagărele de concentrare din Polonia unde
au fost omorâţi. Aşa au pierit 84% din evreii aflaţi în Ardealul ocupat.
Marii criminali sunt conducătorii de la Budapesta în frunte cu
„regentul” amiral Horthy Miklos. Represiunea s-a executat în
numele lor prin: armată, jandarmerie, poliţie, servicii secrete,
justiţie şi administraţie locală.
La acţiuni violente
împotriva românilor au participat voluntar, cu mare entuziasm şi unii
maghiari localnici.
Erau animaţi de
sentimente naţionalist şovine puternice, de o adevărată ură
împotriva a tot ce nu este maghiar, sentimente care au fost imprimate
perseverent prin şcoală, biserică şi instituţii de cultură.
În primele două luni de
ocupaţie au fost ucişi pe teritoriul transilvănean 919 români, bărbaţi,
femei şi copii, au fost torturate 771 persoane şi au fost lovite în mod
grav şi maltratate cu brutalitate alte 3.373 de persoane.
În comuna Trăznea, în ziua
de 2 septembrie 1940, soldaţii unguri, ajutaţi şi de câţiva conaţionali
din localitate, au omorât aproape 100 de români, de la 2 la 81 de ani.
Preotul român din sat, Traian Costea, după ce i s-a tras un glonte în
cap, a fost bătut în cuie pe uşa altarului şi i s-a dat foc.
În comuna Ip, 157 de
bărbaţi, femei şi copii au fost omorâţi de bandele ungureşti. Victimele
au fost aruncate într-o groapă comună, fără asistenţa unui preot. Grija
ungurilor n-a fost de a epura numai comuna de români ci şi aceea de a se
îmbogăţi cu acest prilej. Au fost furaţi banii bisericii şi averile
celor masacraţi. Pe 18 septembrie 1940, la Cosniciul de Sus, judeţul
Sălaj au fost omorâţi 16 români şi înmormântaţi apoi, fără preot, într-o
groapă comună. La Camăr din acelaşi judeţ, au fost ucişi 4 ţărani
români, la Şimleul Silvaniei 7 români, la Zalău 21 de români.
La Cluj, pe 23 septembrie
1940, în casa preotului Andrei Bujor au fost adunaţi şi ucişi 11 români
printre care preotul cu soţia şi cele trei fete.
Omoruri
săvârşite cu asemenea
bestialitate au avut loc în peste o sută de localităţi.
Pe 10 septembrie, la
Huedin este omorât în chinuri groaznice protopopul ortodox Aurel
Munteanu. Un ofiţer ungur l-a arestat în stradă pe când el se ducea la o
înmormântare şi, împreună cu o bandă de asasini, l-a torturat în chipul
cel mai bestial, timp de patru ore. Venerabila sa barbă de preot creştin
a fost smulsă cu bucăţi de carne iar părul de pe cap cu piele cu tot.
Asasinul Budai Janoş i-a vârât un băţ în gură cu forţa până i-a ieşit
prin ceafă. Asasinii i-au aruncat apoi cadavrul, împreună cu acela al
lui Gh. Nicola, într-un şanţ al proprietăţii contelui Banffy. Până şi
Attila s-ar fi cutremurat de barbariile comise la Huedin de maghiarii ce
se reclamau direcţi succesori ai „biciului lui Dumnezeu!”.
În comuna Cuzăplac, jud.
Bihor, un sublocotenent ungur şi civilul Szabo Iancsi au forţat pe
lucrătorul P.I. să înghită bucăţi din drapelul românesc în timp ce ei îl
loveau crunt.
Mii de broşuri
erau difuzate pe teritoriul Transilvaniei de către propaganda ungurească
din Budapesta, instigând la omoruri, jafuri şi prădăciuni. Citez un
fragment dintr-o asemenea broşură: „Datoria noastră este să stârpim
naţia română, să nimicim orice urmă a seminţiei blestemate şi să
spintecăm chiar pântecele femeilor care poartă în el un pui de român”.
Azi, când sunt cunoscute
atrocităţile săvârşite de nemţi, ruşi şi unguri în cel de-al doilea
război mondial te întrebi care sunt maeştrii şi care sunt elevii?!...
Pe 30 octombrie 1941 erau
13.000 de români ţinuţi în închisori. La sfârşitul anului 1943 numărul
lor era de aproape 40.000.
Ştiind din istoria
trecutului că bisericile româneşti au fost cele mai puternice
fortăreţe înăuntrul cărora românii şi-au menţinut nealterată
naţionalitatea, ungurii au trecut la distrugerea acestora sau
transformarea lor în magazii de cereale şi grajduri. Din cele 52 de
biserici devastate sau distruse, cele mai multe se găsesc în zona
locuită de secui.
Episcopul ortodox de Cluj,
Nicolae Colan, a fost convocat în faţa comisiei de recrutare unde a fost
cântărit şi măsurat ca un simplu recrut, fiind pus apoi să jure credinţă
regentului Horthy... în calitatea sa de oştean ungur... desigur!
Nenumărate alte cazuri de
persecuţie meschină, de violentări ale conştiinţei, de mizerii săvârşite
zi de zi, cu perseverenţă diabolică, s-au petrecut în Ardealul ocupat şi
toate astea în numele”Sfintei Coroane a Ungariei” care poartă ca stemă
simbolul creştinătăţii: o cruce... care, sub apăsarea atâtor crime
comise în numele ei, este aplecată într-o parte.
4. Monumente ridicate
în Ardeal în memoria unor şovini şi criminali maghiari din al doilea
război mondial
După1990, unora dintre
ofiţerii maghiari şi voluntarilor participanţi activi la acţiunile de
exterminare a românilor şi evreilor din Ardealul ocupat li se vor
amplasa plăci comemorative pe zidurile caselor în care au locuit şi al
bisericilor unde au slujit. Pentru unii se vor ridica monumente chiar în
locurile unde au făptuit crimele. Se urmăreşte ca tinerii maghiari,
cetăţeni români, să-i venereze, să le cunoască faptele şi să le urmeze
exemplul. Dintre criminalii transformaţi în eroi sau martiri şi
eternizaţi în marmură sau bronz, cei mai semnificativi sunt: groful Vass
Albert, scriitorul Daday Lorand (Ducso Csaba) şi grupul de criminali din
comuna Aita Seacă, judeţul Covasna.
VASS ALBERT.
Un imens scandal continuă şi azi în România datorită ridicării unor
monumente în memoria criminalului de război Vass Albert. Faptele sale
reies cu mare claritate din documentele vremii şi, cu toate acestea, se
încearcă a fi transformat într-un personaj pozitiv. S-a născut în 1908
în satul Răscruci, comuna Bonţida, jud. Cluj.
Având gradul de locotenent
de armata maghiară a fost implicat în asasinatele comise în iarna
anului 1940, în localităţile Sucutard, Ţaga şi Mureşenii de Câmpie.
În 1946 Tribunalul din Cluj, pe baza probelor existente, îl condamnă
la moarte. Însă ca şi la ceilalţi 20 de condamnaţi la moarte în
acest proces, pedeapsa nu a fost aplicată deoarece reuşeşte să fugă din
ţară. Fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi în Ungaria, în 1946,
Vass Albert, fuge în Statele Unite, unde va trăi netulburat încă o
jumătate de secol.
Profund nemulţumit că
în 1996 Ungaria i-a refuzat reacordarea cetăţeniei, se sinucide în 1998.
Aici, în SUA, a fost unul din cei mai fanatici lideri ai emigraţiei
reacţionare maghiare, îndeplinind până în 1979 funcţia de copreşedinte
al organizaţiei naţionalist-iredentiste maghiare „Uniunea Mondială
Ardeleană.”
Transformarea grofului
criminal în subiect de veneraţie, prin amplasarea unor plăci
comemorative, ridicarea unor monumente sau acordarea numelui său unor
şcoli, s-a făcut sub pretextul aprecierii „operei sale literare”. Este
ascunsă şi negată implicarea sa în crimele din 1940. În iunie 2000, o
inscripţie comemorativă, în memoria acestuia este amplasată pe zidul
şcolii din Mugeni, jud. Harghita, şcoala respectivă primind numele
acestuia. Organele judeţene refuză să pună în aplicare ordinul
Ministerului Educaţiei de îndepărtare a inscripţiei şi numelui şcolii.
În octombrie 2001, Şcoala
generală din Viţa, jud. Bistriţa Năsăud primeşte numele „Vass Albert”
iar în curtea şcolii a fost dezvelită statuia acestuia. În urma
întocmirii dosarului penal nr. 212/P/03, pe 05.06.2003, emblema
şcolii este demontată iar statuia demolată.
În anul 2002 a fost
dezvelit şi sfinţit monumentul lui Vass Albert din curtea bisericii
romano-catolice din Reghin. Apoi, un alt monument a fost ridicat în faţa
bisericii reformate din satul Lunca Mureşului, comuna Aluniş, la 20 km
de Reghin, unde şi şcoala a primit numele lui. În urma intervenţiilor
ministeriale şi a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România s-a
cerut aplicarea OUG nr. 31 din 13.03.2002. Prin protocolul încheiat, cei
doi preoţi au acceptat înlăturarea monumentelor.
Sub conducerea primarului
municipiului Odorheiul Secuiesc s-au dezvelit în centrul localităţii, în
2006, treisprezece busturi reprezentând personalităţi maghiare. Unul
dintre acestea îl reprezintă pe Vass Albert, dar, pentru a nu trezi
reacţii ostile este inscripţionat doar „Secuiul rătăcitor”.
S-a aplicat aceeaşi
şmecherie simbolistică ca la Arad, cu monumentul celor 13 generali.
Adunaţi în jurul bustului, începând cu 15 martie 2006, liderii maghiari
radicali îl omagiază pe acest criminal de război.
S-a acţionat şi în
justiţie pentru reabilitarea lui Vass Adalbert. În martie 2008,
Curtea de Apel Cluj Napoca respinge cererea, rămânând definitivă
sentinţa dată în 1946 de „criminal de război”. Va fi respinsă şi cererea
de recurs în anulare, înaintată de un senator UDMR către Procurorul
General al României.
Cenuşa criminalului a fost
adusă clandestin în România şi îngropată în parcul castelului Kemeny,
recent retrocedat, din comuna Brâncoveneşti, la 10 km de Reghin.
DADAY LORAND (DUCSO
CSABA).
Scriitorul Daday Lorand, născut la Bistriţa şi decedat la Dej în 1954,
are în romanele lui: Eşecul, Joi, Împotmolirea şi Naufragiul
insulte grosolane la adresa poporului şi armatei române. Sub
pseudonimul DUCSO CSABA publica la Budapesta, în 1939, volumul „Fără
îndurare – Urmaşi ai lui Atila, Almos, Arpad, sus la o nouă ocupare de
ţară!...”, care este un îndemn la asasinarea românilor. Iată un
fragment edificator: „Naţiunea ungară este cea mai splendidă realizare a
rasei dominante maghiare, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe
sângele lui Atila, a lui Arpad şi al lui Gingishan”. Urma un jurământ
al leventului: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi
suprima fiecare român ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu
va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele româneşti! Voi trage
în sabie toată populaţia, voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până
şi copii în leagăn; în genere, voi distruge acest neam. Nu va fi pentru
nimeni nicio milă. Nici pentru copii din leagăn, nici pentru mama care
va naşte copil; voi suprima pe fiecare român şi atunci nu va mai fi în
Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, sângele meu! Voi
face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!”.
În octombrie 1993,
organizaţia locală Dej a UDMR şi două Asociaţii de scriitori, cer
aprobarea pentru amplasarea unei plăci comemorative închinată acestui
„scriitor” care a trăit în Dej între 1940 – 1954.
Reacţia promptă a C.L. Dej
a blocat iniţiativa comemorării unuia dintre cei mai înverşunaţi
instigatori la asasinarea românilor transilvăneni. S-a demonstrat că
poziţia fermă a autorităţilor române a putut stopa o acţiune de
promovare a unui adevărat „JOSEPH GOEBBELS” al Ungariei hortyste.
AITA SEACĂ.
Comuna Aita Seacă, judeţul Covasna este reprezentativă pentru
suferinţele românilor în perioada hortystă. Din toamna anului 1940, după
instaurarea administraţiei maghiare formaţiunile paramilitare şi o parte
a secuilor din zonă au instaurat un climat de teroare împotriva
românilor care au fost bătuţi, le-au fost devastate casele şi furate
bunurile.
În prima decadă a lunii
septembrie 1944, atât pe timpul luptelor din zonă cât, mai ales, după
retragerea unităţilor combatante maghiare şi germane, spre Târgu Mureş
şi Miercurea Ciuc, au fost omorâţi, pe teritoriul comunei, de băştinaşii
secui, până la o sută de militari români. Cei mai mulţi militari români
au fost prinşi şi omorâţi pe când se deplasau dinspre front spre
spitalele de campanie sau unităţile de aprovizionare din eşalonul doi.
Au fost împuşcaţi sau tăiaţi cu securile şi sapele iar cadavrele au fost
profanate. Astfel, 20 de romani au fost puşi într-o groapă comună în
cimitir iar cei mai mulţi îngropaţi pe câmp.
Toate comunele din zonă
erau constituite pe companii paramilitare de honvezi. În judeţele
Covasna, Harghita şi Mureş aceste formaţiuni paramilitare făceau parte
din „Divizia secuiască de frontieră”, comandată de generalul Kozma
Istvan. Era organizată pe patru regimente, cu un efectiv total de 20.000
de secui. Misiunea principală a diviziei era de reprimare a populaţiei
româneşti.
Pe 4 septembrie 1944
secuii din Aita Seacă prind trei militari români: un locotenent rănit
care era dus de ordonanţă la spitalul de campanie şi un alt soldat
bolnav. În centrul satului, doi fraţi Naggy (de 21 si 24 de ani), îl
omoară pe ofiţer şi apoi îi taie capul cu securea. Ordonanţa este lovită
cu o sapă în ceafă, apoi i se taie capul. Celalalt soldat este omorât cu
un hârleţ. În piaţa comunei, i se înfige un ţăruş în burtă pe care se
prinde o tăbliţă cu înscrisul: „Aşa trebuie celor care poftesc pământ
maghiar. Român împuţit!” O parte din secuii adunaţi în piaţă au urinat
apoi pe cadavrul acestui soldat roman. O unguroaică de 70 de ani taie
degetul ofiţerului român, jefuindu-l de verighetă (?!?).
Din 2 septembrie până în 2
decembrie 1944, cu aprobarea Marelui Stat Major, în Ardeal, au activat
în spatele frontului zece batalioane de voluntari români cu următoarele
denumiri: „Iuliu Maniu”, „Ip”, „Trăznea (2B)”, „Beliş”; „Bihor”, „Cluj”,
„Protopop Munteanu”, „Gl. Grigore Bălan” şi „Corneşti”.
În judeţele din secuime a
acţionat batalionul de voluntari „Iuliu Maniu” cu un efectiv de 600 de
oameni. Avea misiunea să menţină liniştea în spatele frontului, să
captureze grupurile de rezistenţă ale organizaţiilor paramilitare şi să
strângă armamentul rămas la populaţie.
Pe 26 septembrie, ajunge
în Aita Seacă, lt. colonelul Gavrilă Olteanu, comandantul batalionului
„Iuliu Maniu”. Află de la localnicii români despre crimele săvârşite în
comună. Ordonă predarea armamentului de către secui. Văzând refuzul
acestora, trece la percheziţii şi găseşte peste 250 de puşti, pistoale,
mitraliere şi aruncătoare. Fără a avea dreptul a se institui în instanţă
de judecată, ordonă să fie împuşcaţi 11 secui, care au fost indicaţi de
martori că au omorât şi mutilat zeci de soldaţi români pe raza comunei
şi care, până la percheziţie au refuzat să predea armamentul. La cei doi
fraţi Nagy ordonă să li se taie capul cu aceeaşi secure cu care ei au
tăiat capul ofiţerului român şi ordonanţei sale.
Cele trei momente
dramatice din Aita Seacă: terorizarea populaţiei în perioada
1940-1941, asasinarea de către secui a ostaşilor români din ziua
de 4 septembrie şi următoarele şi execuţia ordonată de lt. col.
Gavrilă Olteanu împotriva celor 13 secui vinovaţi de omoruri, vor
face obiectul proceselor desfăşurate între decembrie 1944 – august
1954, la instanţele din: Sfântul Gheorghe, Braşov, Cluj, Sibiu şi
Bucureşti. Gavrilă Olteanu a fost arestat în mai 1946 iar pe 10 august a
fost omorât în închisoare.
Instanţele au condamnat
infracţiunile de omor şi cele de persecuţie săvârşite de secuii din
comună. S-a recunoscut vina secuilor executaţi pe 26 septembrie 1944.
Absurdul sentinţelor constă în faptul că o parte din românii care au
indicat lui Gavrilă Olteanu pe secuii vinovaţi de crime, sunt condamnaţi
şi ei fiind „instigatori”.
În 1994,
în curtea şcolii din Aita Seacă unde au avut loc execuţiile din
26.09.1944, din iniţiativa UDMR, a fost ridicat un monument,
format din 13 blocuri de piatră. Pe zidul aceleiaşi şcoli, încă din
septembrie 1990, fusese amplasată o placă din marmură cu inscripţia
„Pentru martirii noştri din 26.09.1944, UDMR”.
Criminalii sunt proclamaţi
„martiri” (?!?), simbol al opresiunii pe care românii (?) ar fi
exercitat-o asupra ungurilor!
Istoricul Petre Ţurlea
prezintă, în lucrarea anterior menţionată, peste o sută de documente
extrase din arhivele armatei, justiţiei şi internelor referitoare la
evenimentele Aita Seacă.
„Errare humanum est.
Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare!”
[A greşi e omeneşte. Dar
numai nebunul perseverează în greşeală!]
5. Concluzii
În România de azi, în ceea
ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, soarele străluceşte
la fel pentru toţi, indiferent de etnie şi religie.
Referitor la Transilvania,
unii lideri ai partidelor extremiste maghiare, din ţara vecină, prin
acţiunile diplomatice şi scrierile lor, deformează realitatea
evenimentelor istorice, minimizează sau neagă abuzurile săvârşite în
decursul secolelor asupra românilor şi caută să menţină vie, în memoria
tineretului, „himera” Ungariei Mari, un adevărat drog halucinogen.
După Primul Război
Mondial, patru imperii din cinci s-au destrămat. Statul turc modern,
creat de genialul preşedinte Atatürk, nu a mai pus niciodată problema
reînfiinţării Imperiului Otoman şi nu a publicat hărţi cu tendinţă
revanşardă, iredentistă. Austria nu se plânge de faptul că frontierele
coincid cu etnia austriacă a populaţiei şi, prin diplomaţie şi scrieri
istorice, nu îşi arată nemulţumirea că a pierdut o fostă capitală, Praga
şi ieşirea la Marea Adriatică prin Slovenia şi Croaţia.
Ca pe timpul lui Bela Kun,
Mikloş Horty şi Ferenc Szalasi, consideraţi pe vremea lor salvatorii
naţiunii, unii lideri maghiari promovează refacerea unui stat cu 64 de
comitate, care să includă români, slovaci, ruteni, sârbi şi croaţi, în
care ungurii ar avea o pondere de doar 40%(?).
Din păcate, pentru că nu
învaţă din greşelile trecutului, aceşti lideri extremişti irită liniştea
Europei centrale şi agită spiritele în rândul unor etnici maghiari din
Transilvania Românească.
Marea majoritate a
cetăţenilor români, de etnie maghiară, din România, sunt loiali statului
în care trăiesc, corecţi, harnici şi de mare omenie.
România, parte a Europei
unite, este patria primitoare şi ocrotitoare a tuturor locuitorilor săi.
Nici suferinţele şi nici bucuriile trecutului nu trebuie uitate. Să
cinstim, prin eternizarea în marmură sau piatră, personalităţile
culturale şi istorice de a căror scrieri şi fapte suntem mândri toţi, să
nu înviem fantomele de tristă amintire. Să promovăm valorile care ne
unesc.
Statul Român trebuie să ia
măsurile constituţionale pentru ca perfida propagandă iredentistă şi de
„autonomie” să nu tulbure minţile tinerilor şi să le creeze o imagine
deformată despre o perioadă intrată în negura istoriei.
Împânzirea pământului
românesc cu monumente ale unor criminali de război, dăunează colaborării
interetnice şi respectului reciproc.
Acest fenomen trebuie
oprit!
 Colonel
(r) Ştefan RUS
|
|
