România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Falşi martiri pe pământ românesc. Monumente şi plăci comemorative ridicate pentru a „cinsti memoria” unor personaje care au promovat şi înfăptuit crime în vederea exterminării populaţiei româneşti din Ardeal. De ce nu se respectă hotărâri judecătoreşti definitive, ordinele emise de prefecţi şi hotărârile unor consilii locale?

 

1. Transilvania de azi

La Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, s-a hotărât unirea pe vecie a Transilvaniei cu România. Prin acest act istoric s-a încheiat un capitol dureros din viaţa românilor transilvăneni. După o mie de ani de viaţă încătuşată, de intoleranţă şi asupriri, românii au găsit în sfârşit calea favorabilă evoluţiei lor normale: libertatea. Şi alături de români şi celelalte minorităţi naţionale, care, în decursul secolelor, s-au aşezat pe aceste meleaguri.

La 4 iunie 1920, delegaţii României şi Ungariei au semnat la Trianon, Tratatul dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, prin care era recunoscută Unirea de la Alba Iulia.

De aproape un secol, cu o parţială întrerupere în anii celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1944), Transilvania face parte din România. Este o împlinire şi o realitate istorică firească, consfinită şi de Tratatul de pace din 1947.

Transilvania are o  suprafaţă de 100.000 km2 şi 7 milioane de locuitori din care 78% sunt români, 16,6% maghiari şi 5,4% alte minorităţi.

Astăzi, România este o ţară a Uniunii Europene.

Convenţia-cadru a Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată la Strasbourg şi ratificată de România, precizează câteva reguli de bază:

- egalitatea în drepturi a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale cu cei ai majorităţii;

- nediscriminarea cetăţenilor aparţinând majorităţii în raport cu cei ai minorităţii;

- circumscrierea drepturilor personale ce aparţin unei minorităţi naţionale exclusiv în sfera elementelor esenţiale ale păstrării identităţii lor: cultură, limbă, educaţie, religie, tradiţii;

- excluderea oricăror categorii de drepturi de natură colectivă ale minorităţilor naţionale;

- respectarea ordinii juridice constituţionale şi a valorilor statale în care se regăsesc asemenea minorităţi naţionale.

În prezent, Statul Român se implică în combaterea discriminării şi eliminării oricăror forme de extremism, şovinism, antisemitism sau separatism teritorial, în susţinerea diversităţii culturale şi încurajarea dialogului interetnic din perspectiva apartenenţei la identitatea europeană.

În aceste condiţii, profund democratice, etnicii români doresc ca minoritarii să respecte majoritatea în mijlocul căreia trăiesc şi să fie loiali statului a cărui cetăţenie o deţin.

Din păcate, în ţara vecină, Ungaria, azi membră a U.E., iredentismul, antiromânismul şi spiritul de revanşă sunt cultivate şi promovate în mediile politice, culturale, istorice, religioase şi diplomatice. Liderii extremismului naţionalist ungar îşi arogă „obligaţia” de a sprijini comunităţile maghiare din România care, chipurile, sunt private de drepturi şi libertăţi (?!?). O parte din intelectualii maghiari din România, care activează în politică şi în domeniile culturale şi religioase, propovăduiesc doctrina „transilvanismului”, insistând pe vechile tradiţii locale de sorginte medievală şi idealizează vremurile celor „trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte”. S-au înfiinţat în Transilvania organizaţii paramilitare care promovează antiromânismul şi insubordonarea faţă de instituţiile Statului Român.

După 1990, în Transilvania încep să apară o serie de busturi, statui şi plăci comemorative care „cinstesc” personaje maghiare din istoria secolelor XIX şi XX, de numele cărora se leagă moartea a mii de români. În loc să promoveze dialogul interetnic şi buna convieţuire, unii lideri ai comunităţii maghiare din România, susţinuţi de Budapesta, reînvie în Ardeal perioade de tristă amintire pentru români. Se insistă cu obstinaţie pe glorificarea unor falşi eroi şi martiri maghiari care, în perioada revoluţiei maghiare din Transilvania anilor 1848-1849 şi a Dictatului de la Viena din 1940-1944, au omorât bărbaţi, femei şi copii români, au jefuit şi distrus sate de români, au ars biserici ortodoxe şi greco-catolice, au promovat şi înfăptuit fapte de genocid.

„Ubi solitudinem faciunt, pacem appellant!” [Unde fac pustiu, ei îl numesc pace!] Mai pe înţeles, făptuitorii unor agresiuni, omoruri, jafuri au avut „buna intenţie” de „a civiliza” şi „pacifica” zonele şi localităţile pustiite şi distruse. La ce bun? Cui folosesc asemenea monumente?

De aceea „sine ira et studio” [fără ură şi părtinire] să vedem istoria evenimentelor.

 

2. Tragedia umană din Transilvania anilor 1848 – 1849

În Transilvania, Revoluţia românilor pentru că aici numai ei au declanşat  acţiuni revoluţionare, a întâmpinat rezistenţa nobililor maghiari şi secui care erau categorici împotriva desfiinţării iobăgiei şi admiterii egalităţii în drepturi a românilor cu ungurii, secuii şi saşii.

La Budapesta, guvernul maghiar, constituit în primăvara anului 1848 şi condus de Ludovic Kossuth s-a folosit de condiţiile prielnice europene pentru a reface utopicul „Imperiu al Sfântului Ştefan”. La 15 martie 1848, Dieta a adoptat afirmarea independenţei Ungariei faţă de Imperiul Austriac însă, la punctul 12 al programului lor, au consemnat alipirea Marelui Principat  al Transilvaniei la Ungaria.

La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj, reprezentată de nobilimea maghiară, votează pentru anexarea Principatului Transilvania la Ungaria, având ca singur obiectiv păstrarea tuturor privilegiilor feudale. A fost ignorată realitatea etnică existentă, românii reprezentând 2/3 din populaţie.

În 2/14  mai 1848, Simion Bărnuţiu, principalul ideolog al românilor transilvăneni, a prezentat în catedrala din Blaj, în faţa intelectualităţii venite la cea de-a doua adunare naţională, un discurs celebru intitulat „Românii şi ungurii”, adevărat prolog teoretic şi programatic al Adunări Naţionale desfăşurate în următoarele 3 zile. La această întrunire au venit în jur de 40.000 de oameni, majoritatea ţărani din toate comitatele (judeţele) Transilvaniei, fiind prezenţi şi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească. Adunarea a depus jurământ de credinţă faţă de naţiunea română şi faţă de împăratul de la Viena, adoptând Programul Revoluţiei Române, formulat în 16 puncte, intitulat „PETIŢIUNEA NAŢIONALĂ”. Punctul 1 solicita independenţa naţională a naţiunii române şi egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania. Se cereau apoi desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor, libertăţi economice şi politice, învăţământ în limba română, etc. Punctul 16 precizează că... „până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în camera legislativă...” nu se acceptă nicio dezbatere şi încercare de unire a Transilvaniei cu Ungaria.

La Blaj s-a făcut un pas important pe calea organizării Revoluţiei Române prin formarea unui „Comitet Naţional” care şi-a stabilit sediul la Sibiu. Preşedinte a fost ales episcopul ortodox Andrei Şaguna, vicepreşedinte Simion Bărnuţiu iar ca membri Alexandru Papiu-Ilarian, Aron Pumnul, Constantin Roman, A.T.Laurean, Florian  Micaş şi alţii.

Ca urmare a atrocităţilor şi terorii dezlănţuite în Transilvania de nobilii maghiari şi secui împotriva intelectualilor români şi a ţăranilor, în a doua jumătate a lunii septembrie 1848 are loc la Blaj ce-a de-a treia Adunare Naţională la care participă peste 60.000 de români înarmaţi. Adunarea reafirmă punerea în practică a programului revoluţionar din mai, cere redarea autonomiei provinciei, solicită încetarea execuţiilor militare şi a represiunilor împotriva celor care se opuneau guvernului maghiar. Proclamând ruptura cu guvernul maghiar, elita românească s-a îndreptat spre o posibilă alianţă cu Austria liberală şi constituţională. În „Memoriul” din 28 septembrie 1848 redactat la Blaj şi trimis Parlamentului austriac,  s-a avansat  ideea constituirii unui stat românesc autonom în cadrul Austriei, prin unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acest „MEMORIU” constituie punctul culminant al colaborării dintre revoluţionarii români din Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Bucovina. El este dovada unei acţiuni concertate, menite să salveze statutul politico-juridic al Ţărilor Române, aflate sub ocupaţie străină.

Românii au trecut la aplicarea în practică a principiului autodeterminării naţionale şi, sub coordonarea Comitetului Naţional de la Sibiu, încep organizarea administrativă şi militară a Transilvaniei pe baze democratice. Se înfiinţează 15 Prefecturi fiecare cu câte o Legiune militară. Prefectul era şi comandantul legiunii cu rang de general. Acestea erau organe politico-administrative şi militare care trebuiau să constituie instituţiile autoguvernării naţionale. În unele Prefecturi au fost cooptaţi în conducere şi saşi.

Comandantul suprem al Transilvaniei, baronul austriac general Anton Puchner a avizat favorabil această organizare administrativă românească.

În calitate de PREFECT GENERAL adică de conducător militar al revoluţiei româneşti a fost numit tânărul avocat AVRAM IANCU. El mai avea şi comanda directă a Legiunii a II-a „Auraria Gemina” care cuprindea zona centrală a Munţilor Apuseni.

Ceilalţi prefecţi care au intrat în istorie ca mari patrioţi ardeleni ai momentului 1848-1849, fraţi în idealuri, speranţe şi luptă cu „Craiul munţilor”, Avram Iancu sunt:

- Axente Sever, profesor şcolit la Blaj, prefect al Legiunii I Blăjana;

- Simion Balint, protopop greco-catolic, prefect al Legiunii Arieşului;

- Ion Buteanu, avocat, prefect al Legiunii Zarandului;

- Petru Dobra, avocat, prefect al Legiunii Zlatna;

- Nicolae Vlăduţiu, preot greco-catolic, prefect al Legiunii de Câmpie;

- Vasile Macariu Moldovan, preot greco-catolic, prefect la Legiunii a III-a de Câmpie;

- Dionisie Pop Marţian, avocat, prefect al Legiunii Sebeşului;

- Constantin Romanu Vivu, profesor la Blaj, prefect al Legiunii a XII-a Reghin;

- Alexandru Bătrâneanu, avocat, prefect al Legiunii Cluj;

- Juniu Eliseu Armantu, prefect al Legiunii Erbacina (valea Hârtibaciului);

- Ioan Jovian Brad, profesor de limba germană, prefect al Legiunii Făgăraş;

- Ioan Brote din Răşinari, prefect al Legiunii Sibiu;

- Nicolae Solomon, farmacist, prefect al Legiunii Hunedoara;

- Florian Micaş din Jucu, avocat, prefect al Legiunii Cluj, după asasinarea lui Bătrâneanu;

- Ioan Bran Lemeny, avocat, prefect al Legiunii Ţara Bârsei;

- Vasile Turcu, preot ortodox, prefect al Legiunii a V-a de Câmpie.

Fiecare Legiune era constituită din 8-10 tribunate (echivalentul cohortelor romane), conduse de un tribun având rangul de ofiţer superior, care îşi recrutau luptătorii din 10-20 localităţi grupate într-o zonă geografică distinctă. Fiecare tribunat era organizat pe 8-10 centurii formate din 80-100 luptători (lăncieri şi puşcaşi). În fruntea unui centurii se afla un centurion, echivalentul rangului de căpitan.

La începutul lunii octombrie 1848, comandantul armatei imperiale din Ardeal a condamnat guvernul revoluţionar maghiar şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, proclamând restaurarea regimului constituţional austriac. Se declanşa astfel, şi pe teritoriul Transilvaniei, războiul civil, în care au luptat şi românii alături de armatele austriece, împotriva trupelor maghiare. Revoluţionarii români nu s-au subordonat deplin politic şi militar, armatei imperiale. În Munţii Apuseni, Prefectul Avram Iancu a organizat un CONSILIU DE RĂZBOI (stat major), ce a coordonat administraţia din zonă şi rezistenţa militară românească împotriva invaziei armatei maghiare.

Iată cum vedea revoluţionarul „liberal” Kossuth dorinţa de libertate politică şi autonomie teritorială a românilor: „dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii Statului ungar. De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”. Ura faţă de români şi dispreţul faţă de cerinţele democratice ale acestora reies din documentul:  Apel către poporul român din 10.10.1848, semnat de Kossuth: „Ia seama popor român ca nu cumva să atragi asupră-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci vai şi amar de fiecare aţâţător! Atunci ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul să măture fiecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului  pe fiecare trădător de patrie! Cel care nu vrea să asculte va pieri de mâna călăului sau de sabie.”

Nobilii, cu gărzile lor maghiare, vor executa cu barbarie acest ordin criminal. La fel şi trupele de honvezi şi husari conduse de generalul polonez Iozef Bem.

În iarna anului 1848-1849 s-au amplificat relaţiile dintre revoluţionarii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni în vederea constituirii unui bloc etnic românesc în cuprinsul Imperiului Habsburgic. În MEMORIUL înaintat la 25.02.1849, împăratului Francisc Iosif I, de către deputaţii din Bucovina, Banat şi Ardeal, se cerea unirea tuturor românilor din  imperiu într-o monarhie federalizată pe baze naţionale.

Până în luna martie 1848, armata maghiară, condusă de generalul Bem, a reuşit să ocupe cea mai mare parte a Transilvaniei cu excepţia regiunilor rămase sub control austriac (garnizoana cetăţii Alba Iulia) sau românesc (Munţii Apuseni). În teritoriile ocupate, nobilimea maghiară a declanşat o cruntă represiune împotriva revoluţionarilor şi ţăranilor români şi saşi, care se opuseseră autorităţii guvernului maghiar.

Nobilii maghiari şi secui au organizat în Transilvania „echipe de vânătoare” şi „tribunale de sânge” care au comis crime îngrozitoare ce depăşesc în amploare şi cruzime orice înţelegere a unei minţi omeneşti.

Rezistenţa armată a românilor din Munţii Apuseni a fost de nezdruncinat. În bătăliile de la Abrud din 6-10 şi 17-19 mai 1849, legionarii moţi, conduşi de prefectul Avram Iancu şi prefecţii şi tribunii din zonă, au zdrobit detaşamentele de unguri şi secui conduse de maiorul Hatvany. Între 11-16 iunie 1849 a fost învins şi alungat din Abrud detaşamentul maghiar condus de colonelul Farcaş Kemeny.

La Fântânele, pe 6 iulie 1849, centuriile conduse de tribunul Nicolae Corcheş şi centurionul Indrei Roşu nimicesc detaşamentul de unguri condus de căpitanul Vasvari Pall.

În scrisoarea trimisă de Avram Iancu lui Kossuth, la începutul lunii august 1849, se arată că românii ardeleni nu se pot alia cu maghiarii, însă vor manifesta o neutralitate faţă de confruntările acestora cu ruşii şi austriecii. Din punct de vedere politico-militar această decizie a fost greşită. Pe 13 august 1849 la Siria, lângă Arad, unde armata maghiară a capitulat, ar fi trebuit să participe şi o Legiune românească alături de armatele austriece şi ruseşti.

Având argumentul participării la luptă, până în ultima zi, împotriva trupelor maghiare rebele, liderii politici români, participaţi la negocierile de la Viena din 1849-1851, ar fi putut obţine materializarea în constituţia imperială a mai multor obiective înscrise în programul revoluţionar român formulat la Blaj.

În urma confruntărilor din timpul revoluţiei au fost omorâţi de trupele maghiare şi secuieşti peste 40.000 de români, au fost incendiate 230 de sate româneşti şi au fost distruse 200 de biserici ortodoxe şi greco-catolice.

Cei care au dus la înfrângerea revoluţiei maghiare au fost tocmai conducătorii ei, lipsiţi de clarviziune politică şi de perspicacitate. Nu se poate pretinde unor popoare asuprite, ca ele să lupte alături de asupritorii lor şi să le asigure acestora posibilitatea de a-i asupri şi în viitor.

Deoarece liderii revoluţiei maghiare au văzut îndeplinirea aspiraţiilor lor doar prin încălcarea drepturilor istorice ale românilor, folosind forţa, teroarea şi crima, ridicarea pe pământ românesc a unor monumente închinate unor ucigaşi de români este de neadmis.

Câteva exemple:

ARAD. Monumentul celor 13 generali maghiari

După capitularea armatei maghiare, la Şiria, 13 generali au fost arestaţi, acuzaţi de înaltă trădare şi condamnaţi la moarte, patru prin împuşcare şi nouă prin spânzurare. După etnie aceştia sunt: trei maghiari, trei germani, doi armeni, doi austrieci şi câte un sârb, slovac şi croat. Pe 6 octombrie 1890, în centrul Aradului, în actuala piaţă Avram Iancu este dezvelit un monument impunător, înalt de 18 m, conţinând portretele din bronz ale celor 13 generali şi având în vârful obeliscului o statuie feminină reprezentând „Ungaria Milenară”.

În 1925, primul ministru Ionel Brăteanu, cu aprobarea Regelui Ferdinand, a hotărât demolarea monumentului, pentru a pune capăt manifestărilor iredentiste, ce se desfăşurau pe 6 octombrie, de ungurii din Ardeal şi de cei veniţi de peste graniţă.

După 1990, când partidul etnic UDMR a preluat lupta pentru amplasarea monumentului celor 13, pentru a micşora rezistenţa românilor, simbolistica lui a fost falsificată. Toate publicaţiile maghiare îl intitulează: „Monumentul Libertăţii”. Cum lupta pentru libertate nu poate fi condamnată de nimeni, iar cei care o fac sunt consideraţi neeuropeni, nu s-a mai amintit deloc de  adevărata semnificaţie a monumentului: „Ungaria Milenară stăpână a Transilvaniei”. Pentru români, monumentul reprezintă un dublu afront: cei 13 generali au acţionat pentru punerea în practică a punctului 12 al Proclamaţiei din 15.03.1848, călcând în picioare voinţa românilor majoritari în Ardeal; se fac vinovaţi pentru zecile de mii de asasinate şi distrugerea sutelor de sate şi biserici româneşti, ei fiind comandanţii unităţilor militare care au săvârşit aceste fapte.

În februarie 2004, primul ministru al României, Adrian Năstase, ameninţat în prag de alegeri cu ruperea înţelegerii politice cu UDMR, a cedat şi a acceptat reinstalarea monumentului.

Profesorul universitar doctor Petre Ţurlea, deputat in Parlamentul României trei legislaturi, un istoric remarcabil, bine informat în problematica românească din Ardeal, în lucrarea „Monumente maghiare de neadmis în România”, pentru a justifica veridicitatea evenimentelor prezentate, recurge la sute de documente istorice de epocă, care nu pot fi contestate şi puse la îndoială.

VASVARI PAL, rutean de origine, este considerat de istoricii maghiari ca al treilea conducător al revoluţiei, după Kossuth şi Petöfi. Vasvari, conform propriilor scrieri, era conştient de monstruozitatea acţiunilor pe care le dirija, dar îi îndemna pe ceilalţi lideri ai revoluţiei maghiare să persevereze pe linia represaliilor sângeroase. În aprilie 1849 îi scria lui Kossuth: „Să întindem prieteneşte o mână către cei înţelegători dar în cealaltă să sclipească sabia nemiloasă a războiului... Asupra celor care nu se convertesc şi continuă răscoala, pronunţăm sentinţa: acest neam va fi exterminat”. Vasvari a condus ultimul asalt împotriva redutei româneşti a Apusenilor în mai-iulie 1849, perioadă în care detaşamentele maghiare s-au dedat la cele mai inimaginabile atrocităţi împotriva populaţiei civile româneşti. N-a fost de ajuns că soldaţii maghiari, din subordonare, au omorât fără milă bătrâni, femei şi copii, dar mai puneau şi pe pruncii sugari, lăsaţi cu viaţă, la piepturile reci ale mamelor lor omorâte. Pe 6 iulie 1849, la Fântânele, lângă Mărişel, jud. Cluj, detaşamentul condus de căpitanul Vasvari a fost zdrobit de românii conduşi de tribunul Corcheş şi centurionul Indrei Roşu. Au luptat 500 de români contra 3.000 de maghiari şi secui. Românii au avut 4 morţi şi 12 răniţi iar maghiarii 850 de morţi. În luptă a murit şi căpitanul Vasvari cu majoritatea ofiţerilor. Chiar dacă a murit pe câmpul de luptă, Vasvari rămâne un criminal vinovat de asasinarea în masă, cu bună ştiinţă, a unor civili.

Pe 11 iunie 1995 primăria din comuna Izvorul Crişului, la 7 km de Huedin, ridică un monument cu efigia în bronz a lui Vasvari Pal. Ca în orice stat de drept, rezolvarea finală a cazului monumentului a dat-o Justiţia. Aceasta s-a pronunţat pentru demolarea monumentului. Nici până astăzi, nu s-a pus în practică această hotărâre judecătorească (?!?).

JOSIKA MIKLOS, nobil din Turda, român maghiarizat, a fost un adept al înglobării Transilvaniei în Ungaria, încălcând voinţa populaţiei majoritare şi, pentru a înfrânge această voinţă, a apelat la acţiunea represivă a trupelor maghiare. A fost unul dintre conducătorii revoluţiei ungare ca membru marcant al Dietei de la Cluj şi ca membru al Comitetului Apărării (honvezilor) de la Pesta. După revoluţie emigrează în Belgia şi Germania.

Pe 28 aprilie 1994, organizaţia UDMR Turda a amplasat pe zidul unei case centrale, o placă de marmură în memoria baronului Joszika Miklos. S-a ajuns în justiţie, până la nivelul Curţii de Apel Cluj care menţine Sentinţa de revocare a H.C.L, care prevedea amplasarea acestei plăci comemorative. Cazul de la Turda dovedeşte nu doar abilitatea şi perseverenţa UDMR-ului în a promova personalităţi care au avut atitudini antiromâneşti, ci şi superficialitatea şi necunoaşterea istoriei de către unele autorităţi româneşti. La Turda, nu numai că a fost aprobată iniţial montarea plăcii comemorative de către Consiliul Local, dar la festivităţile de dezvelire a acesteia a participat şi primarul municipiului (?!?).

JOZEF BEM. Între „eroii” dar nu şi „martirii” războiului civil din Transilvania, fabricaţi de istoriografia maghiară, alături de cei 13 generali executaţi de Curtea de la Viena se află şi generalul JOZEF BEM, polonez de origine, care nu ştia limba maghiară. Intră ca mercenar, în solda guvernului lui Kossuth, care îi încredinţează comanda trupelor maghiare şi secuieşti din Transilvania. În plan politic, responsabil pentru genocidul contra românilor ardeleni rămâne Kossuth. Executantul fidel al ordinelor de decimare a populaţiei româneşti a fost JOZEF BEM, care le-a cerut ostaşilor unguri, secui, polonezi şi ruteni să lupte „vitejeşte” cu românii. Pe 27.12.1848 lansa o proclamaţie ameninţătoare către locuitorii Ardealului: „Tabăra ungurească vine ca să vă mântuiască pe voi românii, de jugul reacţiunii tiranismului cătănesc... Locuitorii aceia, cari se vor prinde cu armele în mână, precum şi aceia cari după întronarea armatei ungureşti îndată tot felul de arme nu le vor preda, cu moarte se vor pedepsi.” A avut succes doar în luptele cu Legiunile româneşti din zona centrală a Podişului Transilvaniei, unde a lăsat în urmă mii de români omorâţi şi sute de sate incendiate. Pe 31 iulie 1849 în bătălia de la Albeşti, lângă Sighişoara este învins de generalul rus LÜDERS. Se presupune că adjunctul lui, maiorul Petofi Sandor, ar fi murit pe câmpul de luptă deşi trupul lui nu a fost găsit niciodată. Pe 9 august Bem este înfrânt la Timişoara de ruşi şi austrieci. Abandonează armata ungară şi fuge la turci unde se converteşte la islam. I se recunoaşte gradul de general şi este numit guvernator al provinciei Alep din Siria, având acum numele de AMURAT PAŞA. Are multe busturi în Transilvania, ultimul fiind dezvelit pe 07.09.2014, la Coltău, lângă Baia Mare. Dezvelirea s-a făcut în prezenţa unui cunoscut episcop reformat, a ambasadorului Ungariei la Bucureşti şi a secretarului de stat în Ministerul Culturii din Ungaria. Onorul a fost dat de o gardă de honvezi, în uniforma specifică anilor 1848-1849 (?!?).

În Transilvania, mai sunt, din păcate, şi alţi „eroi” de acest gen, ai momentului istoric 1848-1849, promovaţi de istoriografia iredentistă maghiară.

 

3. Teroarea maghiară din anii 1940-1944 dezlănţuită asupra românilor din Ardealul ocupat prin dictatul de la Viena 

După ce au primit jumătate din Transilvania, în urma “arbitrajului” de la Viena, din 30 august 1940, ungurii au început o represiune minuţios planificată, conform unui întreg sistem de legi şi de decrete cu caracter naţionalist şi şovin. Asupra românilor represiunea a îmbrăcat forme diferite: masacre în masă, precum cele de la Ip, Trăznea şi Moisei, arestări arbitrare, schingiuiri, confiscarea bunurilor, impunerea refugierii a peste 300.000 de români în Ardealul neocupat, distrugerea a sute de biserici româneşti şi profanarea altora, impunerea trecerii la cultele maghiare, maghiarizarea numelor, până şi a celor de pe crucile din cimitire, reducerea drastică a şcolilor cu predare în limba română, oprimarea economică, înrolarea a peste 50.000 de tineri între 18 şi 35 de ani în Armata 2 Ungară care lupta pe frontul rusesc şi luarea forţată a românilor între 16-18 ani şi 35-60 de ani în detaşamentele de muncă.

Un mare tribut de sânge l-au dat şi evreii. Un număr de 135.455 au fost luaţi din case, puşi în garnituri de tren şi trimişi în lagărele de concentrare din Polonia unde au fost omorâţi. Aşa au pierit 84% din evreii aflaţi în Ardealul ocupat. Marii criminali sunt conducătorii de la Budapesta în frunte cu „regentul” amiral Horthy Miklos. Represiunea s-a executat în numele lor prin: armată, jandarmerie, poliţie, servicii secrete, justiţie şi administraţie locală.

La acţiuni violente împotriva românilor au participat voluntar, cu mare entuziasm şi unii maghiari localnici. Erau animaţi de sentimente naţionalist şovine puternice, de o adevărată ură împotriva a tot ce nu este maghiar, sentimente care au fost imprimate perseverent prin şcoală, biserică şi instituţii de  cultură.

În primele două luni de ocupaţie au fost ucişi pe teritoriul transilvănean 919 români, bărbaţi, femei şi copii, au fost torturate 771 persoane şi au fost lovite în mod grav şi maltratate cu brutalitate alte 3.373 de persoane.

În comuna Trăznea, în ziua de 2 septembrie 1940, soldaţii unguri, ajutaţi şi de câţiva conaţionali din localitate, au omorât aproape 100 de români, de la 2 la 81 de ani. Preotul român din sat, Traian Costea, după ce i s-a tras un glonte în cap, a fost bătut în cuie pe uşa altarului şi i s-a dat foc.

În comuna Ip, 157 de bărbaţi, femei şi copii au fost omorâţi de bandele ungureşti. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună, fără asistenţa unui preot. Grija ungurilor n-a fost de a epura numai comuna de români ci şi aceea de a se îmbogăţi cu acest prilej. Au fost furaţi banii bisericii şi averile celor masacraţi. Pe 18 septembrie 1940, la Cosniciul de Sus, judeţul Sălaj au fost omorâţi 16 români şi înmormântaţi apoi, fără preot, într-o groapă comună. La Camăr din acelaşi judeţ, au fost ucişi 4 ţărani români, la Şimleul Silvaniei 7 români, la Zalău 21 de români.

La Cluj, pe 23 septembrie 1940, în casa preotului Andrei Bujor au fost adunaţi şi ucişi 11 români printre care preotul cu soţia şi cele trei fete.

Omoruri săvârşite cu asemenea bestialitate au avut loc în peste o sută de localităţi.

Pe 10 septembrie, la Huedin este omorât în chinuri groaznice protopopul ortodox Aurel Munteanu. Un ofiţer ungur l-a arestat în stradă pe când el se ducea la o înmormântare şi, împreună cu o bandă de asasini, l-a torturat în chipul cel mai bestial, timp de patru ore. Venerabila sa barbă de preot creştin a fost smulsă cu bucăţi de carne iar părul de pe cap cu piele cu tot. Asasinul Budai Janoş i-a vârât un băţ în gură cu forţa până i-a ieşit prin ceafă. Asasinii i-au aruncat apoi cadavrul, împreună cu acela al lui Gh. Nicola, într-un şanţ al proprietăţii contelui Banffy. Până şi Attila s-ar fi cutremurat de barbariile comise la Huedin de maghiarii ce se reclamau direcţi succesori ai „biciului lui Dumnezeu!”.

În comuna Cuzăplac, jud. Bihor, un sublocotenent ungur şi civilul Szabo Iancsi au forţat pe lucrătorul P.I. să înghită bucăţi din drapelul românesc în timp ce ei îl loveau crunt.

Mii de broşuri erau difuzate pe teritoriul Transilvaniei de către propaganda ungurească din Budapesta, instigând la omoruri, jafuri şi prădăciuni. Citez un fragment dintr-o asemenea broşură: „Datoria noastră este să stârpim naţia română, să nimicim orice urmă a seminţiei blestemate şi să spintecăm chiar pântecele femeilor care poartă în el un pui de român”.

Azi, când sunt cunoscute atrocităţile săvârşite de nemţi, ruşi şi unguri în cel de-al doilea război mondial te întrebi care sunt maeştrii şi care sunt elevii?!...

Pe 30 octombrie 1941 erau 13.000 de români ţinuţi în închisori. La sfârşitul anului 1943 numărul lor era de aproape 40.000.

Ştiind din istoria trecutului că bisericile româneşti au fost cele mai puternice fortăreţe înăuntrul cărora românii şi-au menţinut nealterată naţionalitatea, ungurii au trecut la distrugerea acestora sau transformarea lor în magazii de cereale şi grajduri. Din cele 52 de biserici devastate sau distruse, cele mai multe se găsesc în zona locuită de secui.

Episcopul ortodox de Cluj, Nicolae Colan, a fost convocat în faţa comisiei de recrutare unde a fost cântărit şi măsurat ca un simplu recrut, fiind pus apoi să jure credinţă regentului Horthy... în calitatea sa de oştean ungur... desigur!

Nenumărate alte cazuri de persecuţie meschină, de violentări ale conştiinţei, de mizerii săvârşite zi de zi, cu perseverenţă diabolică, s-au petrecut în Ardealul ocupat şi toate astea în numele”Sfintei Coroane a Ungariei” care poartă ca stemă simbolul creştinătăţii: o cruce... care, sub apăsarea atâtor crime comise în numele ei, este aplecată într-o parte.

 

4. Monumente ridicate în Ardeal în memoria unor şovini şi criminali maghiari din al doilea război mondial

După1990, unora dintre ofiţerii maghiari şi voluntarilor participanţi activi la acţiunile de exterminare a românilor şi evreilor din Ardealul ocupat li se vor amplasa plăci comemorative pe zidurile caselor în care au locuit şi al bisericilor unde au slujit. Pentru unii se vor ridica monumente chiar în locurile unde au făptuit crimele. Se urmăreşte ca tinerii maghiari, cetăţeni români, să-i venereze, să le cunoască faptele şi să le urmeze exemplul. Dintre criminalii transformaţi în eroi sau martiri şi eternizaţi în marmură sau bronz, cei mai semnificativi sunt: groful Vass Albert, scriitorul Daday Lorand (Ducso Csaba) şi grupul de criminali din comuna Aita Seacă, judeţul Covasna.

VASS ALBERT. Un imens scandal continuă şi azi în România datorită ridicării unor monumente în memoria  criminalului de război Vass Albert. Faptele sale reies cu mare claritate din documentele vremii şi, cu toate acestea, se încearcă a fi transformat într-un personaj pozitiv. S-a născut în 1908 în satul Răscruci, comuna Bonţida, jud. Cluj.

Având gradul de locotenent de armata maghiară a fost implicat în asasinatele comise în iarna anului 1940, în localităţile Sucutard, Ţaga şi Mureşenii de Câmpie. În 1946 Tribunalul din Cluj, pe baza probelor existente, îl condamnă la moarte. Însă ca şi la ceilalţi 20 de condamnaţi la moarte în acest proces, pedeapsa nu a fost aplicată deoarece reuşeşte să fugă din ţară. Fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi în Ungaria, în 1946, Vass Albert, fuge în Statele Unite, unde va trăi netulburat încă o jumătate de secol.

Profund nemulţumit că în 1996 Ungaria i-a refuzat reacordarea cetăţeniei, se sinucide în 1998. Aici, în SUA, a fost unul din cei mai fanatici lideri ai emigraţiei reacţionare maghiare, îndeplinind până în 1979 funcţia de copreşedinte al organizaţiei naţionalist-iredentiste maghiare „Uniunea Mondială Ardeleană.”

Transformarea grofului criminal în subiect de veneraţie, prin amplasarea unor plăci comemorative, ridicarea unor monumente sau acordarea numelui său unor şcoli, s-a făcut sub pretextul aprecierii „operei sale literare”. Este ascunsă şi negată implicarea sa în crimele din 1940. În iunie 2000, o inscripţie comemorativă, în memoria acestuia este amplasată pe zidul şcolii din Mugeni, jud. Harghita, şcoala respectivă primind numele acestuia. Organele judeţene refuză să pună în aplicare ordinul Ministerului Educaţiei de îndepărtare a inscripţiei şi numelui şcolii.

În octombrie 2001, Şcoala generală din Viţa, jud. Bistriţa Năsăud primeşte numele „Vass Albert” iar în curtea şcolii a fost dezvelită statuia acestuia. În urma întocmirii dosarului penal nr. 212/P/03, pe 05.06.2003, emblema şcolii este demontată iar statuia demolată.

În anul 2002 a fost dezvelit şi sfinţit monumentul lui Vass Albert din curtea bisericii romano-catolice din Reghin. Apoi, un alt monument a fost ridicat în faţa bisericii reformate din satul Lunca Mureşului, comuna Aluniş, la 20 km de Reghin, unde şi şcoala a primit numele lui. În urma intervenţiilor ministeriale şi a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România s-a cerut aplicarea OUG nr. 31 din 13.03.2002. Prin protocolul încheiat, cei doi preoţi au acceptat înlăturarea monumentelor.

Sub conducerea primarului municipiului Odorheiul Secuiesc s-au dezvelit în centrul localităţii, în 2006, treisprezece busturi reprezentând personalităţi maghiare. Unul dintre acestea îl reprezintă pe Vass Albert, dar, pentru a nu trezi reacţii ostile este inscripţionat doar „Secuiul rătăcitor”.

S-a aplicat aceeaşi şmecherie simbolistică ca la Arad, cu monumentul celor 13 generali. Adunaţi în jurul bustului, începând cu 15 martie 2006, liderii maghiari radicali îl omagiază pe acest criminal de război.

S-a acţionat şi în justiţie pentru reabilitarea lui Vass Adalbert. În martie 2008, Curtea de Apel Cluj Napoca respinge cererea, rămânând definitivă sentinţa dată în 1946 de „criminal de război”. Va fi respinsă şi cererea de recurs în anulare, înaintată de un senator UDMR către Procurorul General al României.

Cenuşa criminalului a fost adusă clandestin în România şi îngropată în parcul castelului Kemeny, recent retrocedat, din comuna Brâncoveneşti, la 10 km de Reghin.

DADAY LORAND (DUCSO CSABA). Scriitorul Daday Lorand, născut la Bistriţa şi decedat la Dej în 1954, are în romanele lui: Eşecul, Joi, Împotmolirea şi Naufragiul insulte grosolane la adresa poporului şi armatei române. Sub pseudonimul DUCSO CSABA publica la Budapesta, în 1939, volumul „Fără îndurare – Urmaşi ai lui Atila, Almos, Arpad, sus la o nouă ocupare de ţară!...”, care este un îndemn la asasinarea românilor. Iată un fragment edificator: „Naţiunea ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante maghiare, care nu cunoaşte decât victoria. În noi fierbe sângele lui Atila, a lui Arpad şi al lui Gingishan”. Urma un jurământ al leventului: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima fiecare român ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele româneşti! Voi trage în sabie toată populaţia, voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copii în leagăn; în genere, voi distruge acest neam. Nu va fi pentru nimeni nicio milă. Nici pentru copii din leagăn, nici pentru mama care va naşte copil; voi suprima pe fiecare român şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!”.

În octombrie 1993, organizaţia locală Dej a UDMR şi două Asociaţii de scriitori, cer aprobarea pentru amplasarea unei plăci comemorative închinată acestui „scriitor” care a trăit în Dej între 1940 – 1954.

Reacţia promptă a C.L. Dej a blocat iniţiativa comemorării unuia dintre cei mai înverşunaţi instigatori la asasinarea românilor transilvăneni. S-a demonstrat că poziţia fermă a autorităţilor române a putut stopa o acţiune de promovare a unui adevărat „JOSEPH GOEBBELS” al Ungariei hortyste.

AITA SEACĂ. Comuna Aita Seacă, judeţul Covasna este reprezentativă pentru suferinţele românilor în perioada hortystă. Din toamna anului 1940, după instaurarea administraţiei maghiare formaţiunile paramilitare şi o parte a secuilor din zonă au instaurat un climat de teroare împotriva românilor care au fost bătuţi, le-au fost devastate casele şi furate bunurile.

În prima decadă a lunii septembrie 1944, atât pe timpul luptelor din zonă cât, mai ales, după retragerea unităţilor combatante maghiare şi germane, spre Târgu Mureş şi Miercurea Ciuc, au fost omorâţi, pe teritoriul comunei, de băştinaşii secui, până la o sută de militari români. Cei mai mulţi militari români au fost prinşi şi omorâţi pe când se deplasau dinspre front spre spitalele de campanie sau unităţile de aprovizionare din eşalonul doi. Au fost împuşcaţi sau tăiaţi cu securile şi sapele iar cadavrele au fost profanate. Astfel, 20 de romani au fost puşi într-o groapă comună în cimitir iar cei mai mulţi îngropaţi pe câmp.

Toate comunele din zonă erau constituite pe companii paramilitare de honvezi. În judeţele Covasna, Harghita şi Mureş aceste formaţiuni paramilitare făceau parte din „Divizia secuiască de frontieră”, comandată de generalul Kozma Istvan. Era organizată pe patru regimente, cu un efectiv total de 20.000 de secui. Misiunea principală a diviziei era de reprimare a populaţiei româneşti.

Pe 4 septembrie 1944 secuii din Aita Seacă prind trei militari români: un locotenent rănit care era dus de ordonanţă la spitalul de campanie şi un alt soldat bolnav. În centrul satului, doi fraţi Naggy (de 21 si 24 de ani), îl omoară pe ofiţer şi apoi îi taie capul cu securea. Ordonanţa este lovită cu o sapă în ceafă, apoi i se taie capul. Celalalt soldat este omorât cu un hârleţ. În piaţa comunei, i se înfige un ţăruş în burtă pe care se prinde o tăbliţă cu înscrisul: „Aşa trebuie celor care poftesc pământ maghiar. Român împuţit!” O parte din secuii adunaţi în piaţă au urinat apoi pe cadavrul acestui soldat roman. O unguroaică de 70 de ani taie degetul ofiţerului român, jefuindu-l de verighetă (?!?).

Din 2 septembrie până în 2 decembrie 1944, cu aprobarea Marelui Stat Major, în Ardeal, au activat în spatele frontului zece batalioane de voluntari români cu următoarele denumiri: „Iuliu Maniu”, „Ip”, „Trăznea (2B)”, „Beliş”; „Bihor”, „Cluj”, „Protopop Munteanu”, „Gl. Grigore Bălan” şi „Corneşti”.

În judeţele din secuime a acţionat batalionul de voluntari „Iuliu Maniu” cu un efectiv de 600 de oameni. Avea misiunea să menţină liniştea în spatele frontului, să captureze grupurile de rezistenţă ale organizaţiilor paramilitare şi să strângă armamentul rămas la populaţie.

Pe 26 septembrie, ajunge în Aita Seacă, lt. colonelul Gavrilă Olteanu, comandantul batalionului „Iuliu Maniu”. Află de la localnicii români despre crimele săvârşite în comună. Ordonă predarea armamentului de către secui. Văzând refuzul acestora, trece la percheziţii şi găseşte peste 250 de puşti, pistoale, mitraliere şi aruncătoare. Fără a avea dreptul a se institui în instanţă de judecată, ordonă să fie împuşcaţi 11 secui, care au fost indicaţi de martori că au omorât şi mutilat zeci de soldaţi români pe raza comunei şi care, până la percheziţie au refuzat să predea armamentul. La cei doi fraţi Nagy ordonă să li se taie capul cu aceeaşi secure cu care ei au tăiat capul ofiţerului român şi ordonanţei sale.

Cele trei momente dramatice din Aita Seacă: terorizarea populaţiei în perioada 1940-1941, asasinarea de către secui a ostaşilor români din ziua de 4 septembrie şi următoarele şi execuţia ordonată de lt. col. Gavrilă Olteanu împotriva celor 13 secui vinovaţi de omoruri, vor face obiectul proceselor desfăşurate între decembrie 1944 – august 1954, la instanţele din: Sfântul Gheorghe, Braşov, Cluj, Sibiu şi Bucureşti. Gavrilă Olteanu a fost arestat în mai 1946 iar pe 10 august a fost omorât în închisoare.

Instanţele au condamnat infracţiunile de omor şi cele de persecuţie săvârşite de secuii din comună. S-a recunoscut vina secuilor executaţi pe 26 septembrie 1944. Absurdul sentinţelor constă în faptul că o parte din românii care au indicat lui Gavrilă Olteanu pe secuii vinovaţi de crime, sunt condamnaţi şi ei fiind „instigatori”.

În 1994, în curtea şcolii din Aita Seacă unde au avut loc execuţiile din 26.09.1944, din iniţiativa UDMR, a fost ridicat un monument, format din 13 blocuri de piatră. Pe zidul aceleiaşi şcoli, încă din septembrie 1990, fusese amplasată o placă din marmură cu inscripţia „Pentru martirii noştri din 26.09.1944, UDMR”.

Criminalii sunt proclamaţi „martiri” (?!?), simbol al opresiunii pe care românii (?) ar fi exercitat-o asupra ungurilor!

Istoricul Petre Ţurlea prezintă, în lucrarea anterior menţionată, peste o sută de documente extrase din arhivele armatei, justiţiei şi internelor referitoare la evenimentele Aita Seacă.

„Errare humanum est. Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare!”

[A greşi e omeneşte. Dar numai nebunul perseverează în greşeală!]

 

5. Concluzii

În România de azi, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, soarele străluceşte la fel pentru toţi, indiferent de etnie şi religie.

Referitor la Transilvania, unii lideri ai partidelor extremiste maghiare, din ţara vecină, prin acţiunile diplomatice şi scrierile lor, deformează realitatea evenimentelor istorice, minimizează sau neagă abuzurile săvârşite în decursul secolelor asupra românilor şi caută să menţină vie, în memoria tineretului, „himera” Ungariei Mari, un adevărat drog halucinogen.

După Primul Război Mondial, patru imperii din cinci s-au destrămat. Statul turc modern, creat de genialul preşedinte Atatürk, nu a mai pus niciodată problema reînfiinţării Imperiului Otoman şi nu a publicat hărţi cu tendinţă revanşardă, iredentistă. Austria nu se plânge de faptul că frontierele coincid cu etnia austriacă a populaţiei şi, prin diplomaţie şi scrieri istorice, nu îşi arată nemulţumirea că a pierdut o fostă capitală, Praga şi ieşirea la Marea Adriatică prin Slovenia şi Croaţia.

Ca pe timpul lui Bela Kun, Mikloş Horty  şi Ferenc Szalasi, consideraţi pe vremea lor salvatorii naţiunii, unii lideri maghiari promovează refacerea unui stat cu 64 de comitate, care să includă români, slovaci, ruteni, sârbi şi croaţi, în care ungurii ar avea o pondere de doar 40%(?).

Din păcate, pentru că nu învaţă din greşelile trecutului, aceşti lideri extremişti irită liniştea Europei centrale şi agită spiritele în rândul unor etnici maghiari din Transilvania Românească.

Marea majoritate a cetăţenilor români, de etnie maghiară, din România, sunt loiali statului în care trăiesc, corecţi, harnici şi de mare omenie.

România, parte a Europei unite, este patria primitoare şi ocrotitoare a tuturor locuitorilor săi. Nici suferinţele şi nici bucuriile trecutului nu trebuie uitate. Să cinstim, prin eternizarea în marmură sau piatră, personalităţile culturale şi istorice de a căror scrieri şi fapte suntem mândri toţi, să nu înviem fantomele de tristă amintire. Să promovăm valorile care ne unesc.

Statul Român trebuie să ia măsurile constituţionale pentru ca perfida propagandă iredentistă şi de „autonomie” să nu tulbure minţile tinerilor şi să le creeze o imagine deformată despre o perioadă intrată în negura istoriei.

Împânzirea pământului românesc cu monumente ale unor criminali de război, dăunează colaborării interetnice şi respectului reciproc.

Acest fenomen trebuie oprit!

            Colonel (r) Ştefan RUS