România este patria noastră şi a tuturor românilor.
     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MEMORIUL

societăţilor cultural-patriotice din Alba Iulia privind

Stema României şi iredentismul maghiartc "Stema României şi iredentismul maghiar"

 

La cererea mai multor specialişti şi cititori, republicăm "Memoriul societăţilor cultural patriotice din Alba Iulia, cu privire la Stema României şi iredentismul maghiar", publicat în nr. 45/2009 al revistei noastre.

 

După cum se ştie, primul război mondial s-a sfârşit cu destrămarea imperiului multinaţional şi poliglot austro-ungar, formarea statelor naţionale, inclusiv ale Austriei şi Ungariei, în centrul şi estul continentului european, precum şi cu proclamarea pe plan internaţional, ca un principiu de bază al organizării societăţii omeneşti mondiale după marea conflagraţie, a dreptului inalienabil al popoarelor la autodeterminare. În aceste condiţii, România, care încă din anul 1916, când a încheiat tratatul de alianţă cu Antanta, a declarat că participă la războiul împotriva puterilor centrale pentru a elibera teritoriile româneşti aflate sub stăpânire străină şi a le alătura patriei mame, şi-a realizat unitatea naţională şi de stat. Sacrificiile au fost enorme; ţara, devenită teatru de război şi ocupată în mare parte, a fost pustiită şi secătuită de toate rezervele, căile şi mijloacele de transport au fost distruse, ca şi alte numeroase bunuri materiale, fără să mai vorbim de cele umane: morţi, mutilaţi, prizonieri, oameni care au pierdut tot ce le aparţinea şi altele.

Conştienţi de importanţa momentului, românii nu şi-au pierdut însă cumpătul şi printr-o mobilizare exemplară, ca şi în alte momente cruciale ale istoriei noastre, au trecut peste toate greutăţile şi lipsurile şi cu o vitejie demnă de strămoşi au reuşit să-şi elibereze ţara şi să alunge pe duşmani. Între timp, pe baza dreptului universal la autodeterminare, conaţionalii noştri din provinciile aflate sub stăpânire străină, de departe majoritari sub aspect demografic, şi-au proclamat independenţa şi voinţa nestrămutată de a se reuni cu România, Patria Mamă. Rând pe rând, Basarabia la 27 martie1918, Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi Transilvania la 1 Decembrie  1918, s-au integrat statului naţional român, formând România Mare.

Tratatul de Pace de la Paris (1919-1920) va consfinţi apoi aceste realităţi politico-sociale, ca fiind expresia voinţei poporului român de pretutindeni şi corespunzătoare noilor principii internaţionale ce urmau să guverneze politica mondială în viitor.

În ceea ce priveşte Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, noua lor situaţie a fost consfinţită prin Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920, încheiat între Puterile aliate, inclusiv România şi Ungaria. Deşi o bună parte din teritoriile de vest ale acestor provincii au fost lăsate în afara graniţelor României reîntregite, nerespectându-se tratatul secret cu Antanta din 17 martie 1916 cu privire la condiţiile intrării în război de partea aliaţilor, datorită comportării dictatoriale a reprezentanţilor marilor puteri şi numeroaselor intrigi şi acţiuni oculte ale duşmanilor noştri, reprezentanţii României au semnat documentul pentru a nu se mai prelungi tratativele spre rezultate şi mai puţin favorabile.

Se cunoaşte acum, în toate amănuntele ei, poziţia adoptată de reprezentanţii Ungariei (din nou aceiaşi conţi şi baroni strecuraţi la putere indiferent de forma de stat adoptată: republică independentă: 16 nov. 1918; republică sovietică: 21 martie 1919; monarhie cu regentul Horthy Miklós 23 martie 1920) faţă de Tratatul de la Trianon, la semnarea căruia ei au declarat oficial că, în viitor, vor depune toate eforturile pentru anularea acestuia. Şi s-au ţinut de cuvânt. Din păcate, calea aleasă pentru atingerea acestui scop a fost de tip fascist, ea pricinuind multe suferinţe atât propriului popor, cât mai ales locuitorilor de alte naţionalităţi din teritoriile pierdute în urma constituirii statelor naţionale vecine. După instaurarea regimului hortist şi a "teroarei albe" a armatei sale, au fost create zeci de organizaţii secrete, cu caracter fascist şi cu misiunea de a impune prin violenţă, forţă şi atrocităţi obiectivele guvernelor ce s-au perindat la conducerea Ungariei, obiective cu caracter revanşard, revizionist (evident, al Tratatului de la Trianon), antisemit şi antidemocratic. Este de înţeles că primii care au aderat la asemenea acţiuni au fost fiii claselor dominante din Ungaria, în primul rând ai aristocraţiei şi organizaţiile secrete naţionaliste şi teroriste de tip fascist, conduse de ofiţeri hortişti. Din păcate, pe măsura trecerii timpului, datorită unei propagande violente şi continue, curentul oficial de stat al revizionismului şi iredentismului a fost îmbrăţişat şi de elemente din alte straturi sociale, în deosebi de către tinerii educaţi de mici în acest spirit.

Mai trebuie precizat că regimul hortyst a colaborat în mod permanent cu fascismul din Italia şi Germania, pe aceeaşi linie, a revizuirii hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris, părţile făcându-şi servicii reciproce.

Problema cea mai gravă însă a fost organizarea în secret a iredentismului şi în teritoriile pierdute, inclusiv în România, cu ajutorul tuturor elementelor maghiare şi chiar nemaghiare care au acceptat să sprijine, fiecare în felul său şi cu mijloacele sale, ideea refacerii, cu orice preţ şi în orice mod, a "Ungariei Mari milenare".

Evoluţia politică din perioada interbelică, scăpată de sub control, va duce la agresiunile statelor revizioniste asupra popoarelor Europei, inclusiv la ocuparea militară a unora dintre acestea, şi, implicit, la declanşarea celui de al doilea război mondial, cu întregul lui cortegiu de nenorociri şi suferinţe. România va suferi, în această perioadă, grave amputări teritoriale, aici încadrându-se şi cedarea Transilvaniei de NV către Ungaria, în urma odiosului Diktat de la Viena din august 1940. Sunt greu de descris atrocităţile, suferinţele şi privaţiunile de tot felul la care a fost supusă populaţia românească din această parte a patriei pe tot parcursul ocupaţiei hortiste (1940-1944), atât de către administraţia militară, cât şi de cea civilă, ambele "ajutate" de elemente iredentiste locale, pregătite, aşa cum am mai arătat, cu mulţi ani înainte.

După eliberarea, în 1944, a Transilvaniei de NV, în condiţiile administraţiei militare sovietice provizorii, mulţi dintre colaboratorii hortyştilor şi-au schimbat cămăşile negre şi verzi cu cele roşii (suntem convinşi că s-au declarat urmaşii celor care au creat republica sovietică în 1919, desfiinţată prin forţă de români), devenind comunişti şi cei mai aprigi promotori ai luptei de clasă din România. Consecinţele acestei lupte se cunosc prea bine pentru a mai insista asupra lor.

Oricum, noi românii constatăm ambiţia şi tenacitatea acestor oameni în realizarea, chiar şi numai parţială, a scopurilor fixate de antecesorii lor la sfârşitul primului război mondial, precum şi permanenta adaptare la noile condiţii. Metodele folosite sunt aceleaşi din totdeauna: căsătoriile mixte, mita, şantajul politic, accesarea de posturi cheie în aparatul de stat, comasarea forţelor în anumite zone sau localităţi şi altele (gurile rele spun că în perioada comunistă Bucureştiul - capitala României - a ajuns al doilea oraş, după Budapesta, ca număr al populaţiei maghiare).

Să nu uităm, că în aceeaşi perioadă comunistă, iredentiştii, deveniţi comunişti şi deci internaţionalişti  proletari, cu sprijinul sovieticilor şi profitând de slăbiciunile şi incompetenţa comuniştilor români, au reuşit să creeze acea enclavă cunoscută sub denumirea de Regiunea Autonomă Maghiară în mijlocul statului român (1952-1968). Şi să nu uităm nici ce s-a întâmplat în această enclavă cu românii îndepărtaţi din posturi sau alungaţi, cu cei arestaţi, condamnaţi şi, unii, ucişi în cadrul "luptei de clasă", cu promovarea exclusivă a limbii maghiare în toate domeniile, cu manualele din învăţământ, mai ales de istorie şi geografie, cu hărţile publicate şi afişate şi cu altele multe.

Astăzi, iredentiştii au penetrat în organele centrale vitale ale statului român şi lucrează intens, cu sau fără aprobare, la obţinerea aceleiaşi autonomii etnice din centrul României, de data aceasta nu numai culturale, ci şi teritoriale. Tupeul lor a ajuns până la aberaţia ca România să se proclame Stat multinaţional. Nu sunt ei de vină; în fond ei profită de împrejurări pentru a-şi atinge scopurile naţionaliste. Suntem de vină noi şi conducătorii pe care i-am ales, pentru modul inadmisibil în care am tratat problemele de interes naţional ale ţării noastre.

De multă vreme România nu mai este cea Mare. Oare, noi, românii, luând ca exemplu revizionismul şi iredentismul maghiar, precum şi succesele obţinute de către acesta, chiar şi numai parţial sau temporar, nu am putea să promovăm un iredentism românesc pentru refacerea ei?

Aici este cazul să facem o precizare: poporul român nu are nimic de împărţit cu cel maghiar, nici cu cel din Ungaria, nici cu cetăţenii români de etnie maghiară din România,  nu doreşte să-i reproşeze nimic din faptele reprobabile ale trecutului. Împrejurările istorice au făcut să devenim vecini, să trecem prin nenumărate vicisitudini şi să avem o soartă asemănătoare. De veacuri, popoarele noastre nu au ştiut altceva decât să muncească din greu şi să-şi facă datoria faţă de cerinţele statului.

Pentru relele trecutului sunt vinovaţi cei care, pierzându-şi marile averi şi afaceri grase, nenumăratele privilegii, care le permiteau să trăiască în lene şi fără obligaţii, dar mereu la conducerea treburilor obşteşti, au învrăjbit popoarele noastre şi au organizat şi provocat mereu dezastruoasele lor confruntări. La aceştia s-au adăugat extremiştii de tot felul, dispuşi, pentru onoruri sau avantaje materiale, să pângărească tot ce Dumnezeu a lăsat să fie sfânt între şi pentru oameni.

Bine ar fi ca istoria comună româno-maghiară, preconizată recent de guvernele celor două ţări, să reflecte realitatea istorică, oricât ar fi de dureroasă recunoaşterea ei, şi astfel, lăsând la o parte vicisitudinile trecutului, să păşim frăţeşte în noile relaţii interstatale preconizate pentru bătrânul continent european.

În ce-i priveşte pe secuii din România este bine să se reaminească că ei au figurat printre naţionalităţile  privilegiate din Transilvania până în anul 1876, când, pe baza legii administrative din luna martie emisă de către autorităţile centrale de la Budapesta, scaunele secuieşti şi săseşti au fost desfiinţate, teritoriile lor transformându-se în comitate sau fiind afectate comitatelor vecine. În acest fel, s-au desfiinţat autonomiile locale, comitatele fiind subordonate direct organelor centrale ale statului maghiar. Deci, nu românii sau statul român au desfiinţat autonomia din ţinutul secuiesc, revendicată din nou astăzi, ci conaţionalii lor maghiari. În ce priveşte apartenenţa lor etnică, secuii, care au fost şi ei maghiarizaţi în perioada dualismului austro-ungar, ca şi românii de altfel, la recesământul populaţiei României din anul 1992 s-au  declarat maghiari, astfel încât, în statisticile oficiale ale statului  nu mai figurează decât câteva sute. Şi atunci de ce autonomia teritoriului secuiesc?

Exponenţii de astăzi ai iredentismului maghiar, urmaşi ai celor comunişti din anii 50, trebuie să ceară în prezent refacerea Regiunii Autonome Maghiare şi nu a celei secuieşti, care nu se mai poate justifica.

Dacă ne-am reamintit ce este revizionismul şi iredentismul maghiar şi cum au acţionat ele pe teritoriul României şi în afara hotarelor ei, să vedem în ce măsură au intervenit şi cum anume exponenţii lor mai vechi şi mai noi asupra însemnelor suveranităţii de stat ale ţării noastre, respectiv asupra stemei României, legiferate în anii: 1921 şi 1992.

Heraldiştii români şi unii străini au stabilit că în emblema Daciei preromane figurau doi lei bipezi, afrontaţi, cu gurile deschise, deasupra lor fiind amplasată o coroană (desigur regală). După reprezentările de pe monedele de bronz bătute la Sarmisegetusa între anii 244-249 d.H., în stema Daciei Felix (romane) a apărut o impunătoare femeie dacă, cu căciulă şi sabie arcuită specifice dacilor, simbolizând geniul poporului, vitejia şi bogăţia în grâne a pământului. Stindardul D.F. din mâna stângă constituia simbolul credinţei, acvila cu cununa de  lauri în cioc din dreapta femeii indica pe cuceritorii romani, iar leul leopardat din stânga ei semnifica bărbăţia.

Aceste însemne străvechi, dezvoltate sau combinate aveau să reprezinte mai apoi naţiunea română din Transilvania, autohtonia şi continuitatea ei.

După cum au constatat specialiştii, stema Transilvaniei s-a stabilit abia în anul 1595, pe vremea principelui Sigismund Bathory , ea reprezentând doar simbolurile celor trei naţiuni privilegiate: ungurii, saşii şi secuii, adică: vulturul negru de stepă (turul)  în zbor (ungurii); soarele şi semiluna de o parte şi alta a vulturului (secuii), iar în partea inferioară a scutului au fost amplasate şapte turnuri de cetate dispuse suprapus 3+4 (saşii). Pe alte reprezentări heraldice de mai târziu, cele 7 turnuri apar aşezate pe spinările rotunjite a 7 munţi, sau sunt eliminate, rămânând numai cele 7 coline sau spinări de munţi.

Românii din principat, nefiind recunoscuţi (după Unio Trium Naţionum) ca naţiune receptă (legiuită), nu au fost reprezentaţi în stema principatului. A fost meritul de necontestat al marelui domn şi martir român Mihai Viteazul de a fi introdus în sigiliul său de principe al statului român, reunificat pe teritoriul vechii Dacii Felix, a simbolurilor care să-i reprezinte pe românii transilvăneni prin cei doi lei afrontaţi, bipezi, care susţin cu labele anterioare un pom (după unii o sabie) puternic înfipt cu rădăcinile sale în pământul strămoşesc, alături de cele tradiţionale ale Ţării Româneşti şi Moldovei. Însemnele heraldice ale naţiunilor privilegiate, dar reduse ca număr de populaţie în principat, nu au fost incluse în acest sigiliu.

Tot lui Mihai Viteazul i se atribuie meritul de a fi realizat steagul tricolor românesc, roşul reprezentându-i pe moldoveni, galbenul pe munteni iar albastrul pe transilvăneni. Ambele însemne se vor perpetua în timp, după suprimarea mişelească a domnului tuturor românilor, ca cea mai de preţ moştenire a naţiunii noastre. Astfel, mai mulţi domni români din secolele XVII-XVIII, atât din Moldova cât şi din Ţara Românească, şi-au întocmit steme care reprezentau ambele ţări româneşti (prefigurând viitoarea lor unificare) şi chiar elemente heraldice transilvănene, cum ar fi cei doi lei bipezi şi afrontaţi, ca tenanţi ai stemelor.

Revoluţionarii români transilvăneni de la 1848-1849, cu vederi democratice mai largi, corespunzătoare timpului, au propus Curţii imperiale de la Viena un proiect de stemă a Transilvaniei, în care să fie reprezentată şi naţiunea română majoritară în principat. Astfel, pe scutul alungit şi împărţit pe verticală în trei câmpuri, românii erau reprezentaţi la mijloc prin femeia dacă din Dacia Felix (romană) cu însemnele ei specifice şi flancată de acvila conturnată cu zborul în jos şi cu cununa de lauri în cioc (dreapta) şi de leul leopardat (stânga). În câmpul superior erau prevăzute simbolurile ungurilor şi secuilor, iar în cel inferior cele ale saşilor. Evident că proiectul nu a fost aprobat, dar el va inspira mai târziu, pe specialiştii care vor alcătui armeriile României dintre anii 1866-1872, în sensul menţinerii, ca tenanţi ai stemelor, a femeii dace şi a leului. În stema României, modificată în anul 1872, ca şi în cea din anul 1881 (proclamarea ca regat) tenanţii vor fi cei doi lei afrontaţi şi bipezi.

După Marea Unire din 1918 s-a pus, din nou, cum era firesc, problema adoptării unei noi steme a României Mari, care să reflecte noua ei situaţie politică şi teritorială. Încă din anul 1919 s-au format tot felul de comisii dar acestea s-au dovedit ineficiente. Ultima dintre ele, cea constituită la 11 ianuarie 1921 şi care a luat în discuţie proiectul de stemă al specialistului basarabean Paul Gore, a tergiversat peste măsură aprobarea lui, discuţiile fiind contradictorii asupra simbolurilor heraldice prin care să fie reprezentată Transilvania. De asemenea, proiectul era lipsit de imagini colorate, discuţiile purtându-se pe nişte schiţe de mână. Este momentul favorabil al iredentiştilor maghiari. Regele Ferdinand I, indispus de scrupulele autorului proiectului, nemaiavând încredere în comisia care l-a avizat, apelează la serviciile unui maghiar obscur din Cluj, József Sebestyén de Keöpeczi, mai mult pictor decât heraldist, fără un statut ştiinţific, cu pretenţii de nobil. Nu se ştie până în prezent cine i l-a recomandat şi cine l-a introdus pe uşa din dos a cabinetului regal, dar putem bănui cine au fost sprijinitorii şi sfătuitorii lui, precum şi "incoruptibilii" din preajma suveranului. Astfel, ungurul clujean, într-un timp record, "aranjează" stema României Mari, fragmentând-o în cinci cartiere, pe care le aşază astfel încât să ilustreze că statul naţional român este de fapt un stat format prin înglobarea unor provincii şi regiuni "răpite" de la statele vecine. Toate cartierele cu emblemele teritoriilor "răpite" au fost aşezate pe partea dreaptă (văzută din faţă) a compoziţiei: sus bizonul din armeriile austriece ale Bucovinei (şi nu bourul Moldovei), sub el stema Transilvaniei de la 1765 (fixată de împărăteasa Maria Tereza) cu reprezentarea numai a celor trei naţiuni privilegiate şi aşezată în aceeaşi poziţie pe care o avea şi în stema Ungariei, iar jos, în unghiul scutului, cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. Sebestyén operează şi unificarea stemelor Olteniei cu a Banatului pentru a reflecta faptul că şi aceasta a aparţinut cândva austriecilor (1718-1739). În plus, el prezintă regelui Ferdinand I, o planşă cu noua stemă  concepută de el, bine realizată din punct de vedere artistic, ca pictură heraldică, toate mobilele ei secundare fiind aurite ca în armeriile austriece. Înţelegând (de la Sebestyén) că Transilvania este o fostă provincie imperială a cărei stemă istorică a fost fixată de împărăteasa Maria Tereza (?!), regele Ferdinand, ca titular al prerogativelor monarhice succesorale,  a acceptat-o, ca principe german considerându-se, probabil, îndreptăţit să păstreze şi să perpetueze o stemă consacrată de un împărat romano-german, suveran al fostei sale patrii.

Oricum, la 23 iulie 1921 stema a fost aprobată de rege, fiind publicată în "Monitorul Oficial" din 29 iulie 1921. şi astfel, la numai 2 ani şi 8 luni de la înfăptuirea României Mari, în stema ei figura emblema cea veche a Transilvaniei, cea care reprezenta cele trei naţiuni privilegiate, dar de departe minoritare sub aspect demografic şi care i-a eludat pe românii majoritari, pe cei care au instituit-o prin lupta şi jertfele lor continue. Stema astfel concepută va fi menţinută până la abolirea monarhiei din România la 30 decembrie 1947, constituind motiv de satisfacţie pentru reformiştii şi iredentiştii care au folosit-o ca argument serios în revendicările lor, mai ales pe plan internaţional. (vezi pentru amănunte anexa 1).

Şi pentru ca dezamăgirea noastră ca români să fie totală, trebuie să arătăm că şi după revoluţia din decembrie 1989, după un scenariu asemănător celui din anul 1921, profitându-se de incompetenţa, lipsa de interes şi poate, de lăcomie pecuniară a unora dintre politicienii noştri de tip nou, la data de 10 septembrie 1992, Parlamentul României, aflat deja în curs de dizolvare şi de predare a agendelor celui nou, rezultat din alegerile generale, a votat, în mare grabă, printre altele şi proiectul de stemă al României, care este tot cel a lui Sebestyén de Keöpeczi, cu excepţia faptului că au fost înlăturate însemnele monarhice şi s-au stilizat puţin, dar nesemnificativ, desenele unor elemente de suport. De data aceasta "actorii" au fost: intelectualul ungur Szabolcs de Vajay, cu pretenţii de descendent al unei familii nobiliare ardelene, cunoscut ca om de litere, ajuns, nu se ştie cum, vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de heraldică, apoi preşedinte al Societăţii Internaţionale de Genealogie şi Heraldică şi preşedinte de onoare al Societăţii Maghiare de genealogie şi Heraldică, ca "sfătuitor", conf. dr. Maria Dogaru din Bucureşti, membră a Comitetului internaţional de Sigilografie, ca "executant" şi, deja prea cunoscutul miliardar de origine maghiară George Soros, ca finanţator. Comentariile sunt de prisos (pentru amănunte vezi anexa 2).

Şi astfel, în plin avânt de "democratizare" a României, aceiaşi iredentişti ambiţioşi, sprijiniţi, în mod conştient şi pentru infime şi infame avantaje materiale, de persoane fără conştiinţă naţională, ca şi de superficialitatea celor promovaţi să ne conducă faţă de interesele naţionale ale patriei noastre, au reuşit, din nou, să ne terfelească istoria şi să ne speculeze slăbiciunile.

Pentru cei interesaţi să cunoască întreaga evoluţie a stemelor ţărilor româneşti şi, mai apoi, ale Statului Naţional Român, recomandăm studiul critic al prof.univ.dr. Ioan Silviu Nistor, cu titlul "Stema României - istoria unui simbol", apărută la Editura Studia din Cluj-Napoca, în anul 2003, lucrare foarte documentată şi bine ilustrată, din care am copiat şi noi cele 2 anexe.

La finalul cărţii sale, autorul recomandă o nouă compoziţie a stemei României, care să elimine neajunsurile semnalate şi să reflecte fidel statutul  Statului Român "naţional, unitar, suveran, independent şi indivizibil" (art. 1 din Constituţie).

Până în prezent memoriile harnicului autor al cărţii adresate Preşedenţiei României, Parlamentului, cabinetului primului ministru ca şi articolele şi conferinţele din mass-media au rămas  fără rezultat, cei care s-au perindat la conducerea ţării neînvrednicindu-l măcar cu un răspuns. Să sperăm că, măcar odată, cât de târziu, dar înainte de "federalizarea" României, cei în drept să se sesizeze şi să acţioneze în consecinţă.

 

Fundaţia "Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României";

Societatea "Avram Iancu", filiala Alba Iulia;

ASTRA, Alba Iulia;

Veteranii de război, filiala Alba Iulia;

Cultul Eroilor, filiala Alba Iulia.

 

 

Anexa I

 

(Din volumul: Ioan Silviu Nistor: "Stema României. Istoria unui simbol", Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2003)

 

5. Diversiunea străină - misiunea lui József Sebestyén de Keöpeczi

 

În această fază a lucrărilor Comisiei, intervine un moment greu de înţeles. Deşi proiectul era aprobat de către membrii Comisiei şi înaintat autorităţii supreme, regelui, se produce o schimbare diametral opusă. Posibil că după fixarea proiectului de stemă, în martie-aprilie 1921, regele, indispus de scrupulele lui Paul Gore şi de unele atitudini nefericite ale acestuia, pierzându-şi răbdarea şi nemaiavând încredere în eficienţa Comsiei, a apelat la un om obscur, introdus, nu se ştie cum, pe uşa din dos a cabinetului regal, căruia suveranul i-a cerut, înainte ca acesta să-şi expună propriile vederi, să aducă modificări radicale proiectului.

Omul la care ne referim, introdus pe căi oculte şi de către forţe oculte, era József Sebestyén de Keöpeczi. El a apărut exact în momentul nevralgic al întregii chestiuni. În lipsa lui Paul Gore, plecat la Chişinău - după cum afirmă Gheorghe Bezviconi, reluând constatarea lui Dimitrie Onciul - "s-a recurs la serviciile unui pictor heraldic ungur din Ardeal". Aici se pune o altă problemă, una de fond. Care era competenţa în ştiinţa şi arta heraldică a lui Keöpeczi? Cu un an înainte de prăbuşirea Imperiului austro-ungar, acesta publică un material, în (cunoscuta de acum) revista maghiară de heraldică şi genealogie - 'Turul" - de la Budapesta, despre stema Ardealului. Deşi în aparenţă este un studiu, acesta nu este altceva decât o înşiruire de ilustraţii, însoţită de un text diluat şi puţin concludent, fapt ce demonstra că el era într-adevăr un pictor şi nu un heraldist.

Ceea ce surprinde însă este modul în care au fost gândite variantele posibile ale evoluţiei politice ulterioare spre a putea fi contracarate cele nefavorabile intereselor revizioniste ungureşti. Studiul apare după exact 50 de ani de la impunerea regimului dualist austro-ungar discriminator, în scopul reconstituirii şi readucerii în atenţia opiniei publice a stemei Transilvaniei, după ce ea fusese împinsă în uitare de către aceleaşi interese politice maghiare, odată cu anexarea Transilvaniei la Ungaria. Se dorea restabilirea identităţii Transilvaniei autonome de dinaintea anului 1867, tocmai de către cei care au făcut tot ce era posibil ca ea să fie topită în structura statului maghiar. În principal, date fiind circumstanţele politico-militare de la sfârşitul  primului război mondial, se urmărea fie ca Transilvania să fie integrată Ungariei independente, fie să se încerce o formulă autonomă. De altfel, întregul număr al revistei amintite pe anul 1917 este consacrat reconstituirii stemei istorice a Ungariei şi a teritoriilor încorporate.

Acesta este singurul "studiu" cunoscut despre stema Transilvaniei (prezent în bibliografii) al lui Keöpeczi, individ cu pretenţii de nobil, fără un statut ştiinţific, omul perfect spre a fi manipulat de către cercurile subversive, capabil să-i manipuleze pe alţii de bună-credinţă. Sunt datele unei situaţii create care aruncă şi mai mult în confuzie şi jenă modul cum au evoluat lucrurile.

Învestit cu misiunea de a desăvârşi stema României, intrusul procedează rapid la maltratarea ei. El fixează armele Transilvaniei în compoziţia din 1765, fără să întâmpine nici o rezistenţă notabilă, operând în plus rocada cu Dobrogea, în cartierul 4, ca să fie exact pe acelaşi cartier pe care l-a avut în stema Ungariei.

O altă modificare importantă apare la armele Moldovei, unde este înfăţişat bourul în nuanţă întunecată, desenat ca un bizon, exact ca în armele austriece ale Bucovinei. De asemenea, tot ca în armele austriece, toate mobilele secundare sunt acum de aur. Keöpeczi a făcut cu prisosinţă dovada că poate fi pionul unei diversiuni de amploare, amplasând în stema României Mari - înfăptuită prin lupta eroică a oştenilor ei şi prin aplicarea unor principii democratice în viaţa internaţională - simbolurile dominaţiei şi intereselor ungaro-austriece. Tot pe această linie se situează şi o altă "inovaţie" a sa - cuprinderea Banatului în stema Olteniei, care a fost astfel completată, dorindu-se, deci, să se sublinieze faptul că însăşi Oltenia a fost sub dominaţie austriacă (1718-1739) şi trebuia marcat prin noile armerii statale.                                                 

În configurarea imaginii de ansamblu a stemei, compusă din cinci cartiere, Keöpeczi urmărea încă un lucru. Anume acela de a ilustra, prin fragmentarea stemei, caracterul compozit al statului naţional român unitar, format prin înglobarea de provincii şi regiuni "răpite" de la statele înconjurătoare, cum susţineau Moscova şi Budapesta.

După ce isprava a fost dusă la capăt şi "geniala" lui operă a primit aprobarea, Keöpeczi a publicat un articol prin care o prezenta. Articolul este un text fad, o prezentare excesiv de sumară şi de formală, deşi, dată fiind importanţa problemei, autorul ar fi trebuit să-şi expună concepţia şi să-şi asume responsabilitatea faţă de ceea ce a făcut. Despre modul cum este figurată Transilvania spune: "În stânga sunt armele vechiului Mare Principat al Transilvaniei cu  părţile Crişanei şi Maramureşului". Dar autorul nu numai că nu-şi asumă responsabilitatea întocmirii stemei, dar nici măcar nu are onestitatea minimă de a-şi semna articolul. Iar ca lucrurile să fie şi mai clare, redacţia a renunţat şi ea la cuprinsul numărului de revistă, aşa cum au toate celelalte numere, tocmai pentru a nu se cunoaşte autorul articolului şi grava denaturare a lucrurilor la care acesta s-a pretat.

Proiectul stemei "ajustată" de Keöpeczi a fost prezentat de către Comisie regelui, printr-un funcţionar al Ministerului de Interne, spre consultare. Suveranul însă, probabil insuficient informat şi, desigur, presat să vadă întreaga chestiune rezolvată, l-a semnat şi prin aceasta l-a sancţionat - după cum consemnează Sever Zotta,  faptul fiindu-i comunicat de către Dimitrie Onciul. Considerăm că în evoluţia faptelor un rol important pare să-l fi avut următorul aspect. Proiectul lui Paul Gore, asupra căruia Comisia şi-a dat acordul, nu era desenat profesionist, ci doar schiţat, având, aşadar, un aspect nu prea convingător. Tocmai pentru aceea Gore a recomandat invitarea a doi cunoscuţi pictori heraldici din Austria. Mai mult, el recunoaşte în mod deschis acest lucru, când arată că a participat la şedinţele Comisiei, la Bucureşti, în lunile februarie şi aprilie 1921, unde "am venit cu proiectul meu de stemă, făcut în culori de mine şi însoţit de o explicaţie specială". Lucrările Comisiei au fost fructuoase şi "în luna aprilie, la ultima şedinţă a Comisiunii, am hotărât definitiv proiectul stemei, care reprezintă o oarecare modificare a proiectului meu". Proiectul lui Keöpeczi însă era desenat profesionist, acesta fiind pictor heraldic, prin urmare era prezentat într-o formă finală şi convingătoare. Se prea poate ca regelui să i se fi transmis şi următoarea interpretare îmbietoare. Transilvania era o fostă provincie imperială, având o stemă istorică consacrată de Maria Tereza, care se impune a fi menţinută.

Prin urmare, regele Ferdinand, ca titular al prerogativelor monarhice succesorale, avea motivele necesare de a păstra stema Transilvaniei intactă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în calitate de principe german se considera, probabil, îndreptăţit, sub raportul sensibilităţii, să păstreze şi să perpetueze o stemă consacrată de un împărat romano-german care fusese suveranul fostei sale patrii. Orgoliul monarhic şi dinastic ar fi putut să-şi aibă importanţa lui în luarea deciziei.

Într-una din scrisorile adresate directorilor de ziare, Paul Gore mărturiseşte: "Credeam - tot aşa ca şi alţi membri ai Comisiunii - că proiectul nostru e definitiv, cu atât mai vârtos, că în felul acesta ne-a lămurit şi d-l preşedinte al Comisiunii, d-l ministru de Interne C[onstantin] Argetoianu. După dorinţa exprimată de M.S. regele, am prezentat Majestăţii sale descrierea proiectului stemei în limba franţuzească, care se socoteşte ca cea mai scurtă şi precisă în ştiinţa heraldicii". Dar, cu totul pe neaşteptate, "am primit în luna iunie [1921] o telegramă, care mă cheamă din Chişinău la Bucureşti, la şedinţa Comisiunii, pentru compunerea stemei Ţării". Se făcea precizarea că "sunt propuneri pentru importante modificări". Neputând pleca la Bucureşti, din motive familiale serioase, "am răspuns că nu pot să vin şi, în acelaşi timp, am rugat să mi se trimită la Chişinău, în caz dacă se va face vreo modificare a proiectului definitiv întărit de Comisiune, descrierea proiectului nou de stemă. Nu mi s-a trimis nimic".

După legiferarea stemei, Paul Gore îi scrie lui Sever Zotta într-o stare de dezamăgire accentuată: "Când am văzut desenul şi descrierea stemei în "Monitorul Oficial" abia [...] n-am leşinat de ruşine, indignare şi durere". Într-o altă scrisoare din Iaşi, datată 26.09.1921, Gore arată: "Prin această scrisoare ţin să aduc la cunoştinţa persoanelor cari se interesează de stema Ţării, aşa cum s-a legiferat în scris si imprimat în "Monitorul Oficial", o socotesc compusă cu încălcarea legilor şi regulilor heraldice şi lipsită de stil potrivit şi gust artistic. Prin aceasta îmi degajez complet responsabilitatea morală şi ştiinţifică la compunerea acestei steme". Indignarea lui este atât de puternică încât o exprimă sentenţios într-o scrisoare adresată, probabil, lui C-tin Argetoianu: "E ceva ruşinos înaintea Europei, pentru demnitatea noastră naţională".

De remarcat, că Paul Gore nu contestă stema din punct de vedere istoric şi etnic, care este cea mai mare anomalie a acesteia, ci din punctul de vedere al ştiinţei şi artei heraldice. Faptul rezultă cu claritate şi din următorul pasaj: "Stema actuală nu este o stemă în sensul special al termenului acesta juridic şi heraldic, ci un fel de caricatură a temei. Stilul în care este făcută această stemă nu este cunoscut în heraldică şi nu se potriveşte deloc cu însemnătatea acestui simbol aşa de important, mai cu seamă în relaţiile internaţionale ale statelor europene [...]. Heraldica cunoaşte numai trei  stiluri: gotic vechi, gotic târziu şi renaissance. Tot ce nu corespunde acestor trei stiluri, bine stabilite în heraldică, este o erezie cu atât mai neacceptabilă şi monstruoasă cu cât chestia priveşte stema unei ţări, acest document oficial, serios şi impunător".

Dezamăgit, Paul Gore s-a retras în biblioteca lui, regretând că atunci când ar fi putut să fie de folos cu specialitatea lui rară şi preţioasă statului român unificat, într-un moment hotărâtor al devenirii acestuia, nici atunci nu i-a fost dat. Deprimat, şi-a dat demisia de la Comisia Monumentelor Istorice, de la Arhivele Statului şi de la Muzeul Naţional. Dar numai ultima demisie i-a fost primită, cu o măgulitoare adresă de consideraţie şi mulţumire, cu data de 26 noiembrie 1921, din partea lui Octavian Goga, atunci ministru de stat. Cât despre atitudinea Comisiei din care a făcut parte, aceasta, acum într-o formă modificată, reacţionează în momentul decesului lui Paul Gore, survenit la 8 decembrie 1927. Atunci, Comisia consultativă heraldică pentru revederea stemelor judeţelor şi oraşelor - la lucrările căreia Gore, deşi invitat, a refuzat să participe - care tocmai si-a încheiat etapa principală a activităţii, a publicat o dare de seamă în "Revista Arhivelor", în care deplânge pierderea lui Paul Gore, "învăţatul heraldist şi marele patriot [...]. Ca heraldist de frunte a colaborat cu mult zel la alcătuirea stemei României întregite, stemă care se datoreşte, în mare parte, indicaţiilor lui". Realitatea era însă alta, stema în forma ei finală este consecinţa confuziilor, ambiguităţilor, inconsecvenţelor şi greşelilor comise, de care a ştiut să profite din plin Keöpeczi.

Aşadar, în aceste condiţii, stema Regatului României a fost alcătuită în forma ei definitivă de József Sebestyen de Keöpeczi, aprobată de rege la 23 iulie 1921 şi publicată în "Monitorul Oficial" la 29 iulie 1921.

În fond, personajul nu a făcut o lucrare de concepţie heraldică, ci pur şi simplu a juxtapus nişte steme preexistente, într-o compunere compozită, eclectică, asamblată tendenţios, necritic. Concluzia nu poate fi - în viziunea lui Keöpeczi - decât una singură: România a anexat Transilvania, provincie locuită de unguri, saşi şi secui, fapt confirmat de stema ei istorică, recunoscută ca un adevăr de necontestat chiar de către români, care au păstrat-o în mod integral. Pe de altă parte, se pune întrebarea cum pot sta alături, în aceeaşi stemă, armerii judicios alcătuite, potrivit procesualităţii istorice reale, precum stemele Ţării Româneşti şi Moldovei, cu stema falsă a Transilvaniei, concepută pe considerente de dominaţie politică şi exclusivism etnic şi, culmea, acum omologată tocmai de cei care au fost ţinta discriminărilor, prin păstrarea ei ca fiind imutabilă? Totul devine neverosimil! Modul rapid în care s-a acţionat, având totul pregătit din timp, confirmă punctul nostru de vedere.

Cu aceasta, Keöpeczi şi-a făcut datoria şi a dispărut definitiv de pe scena manevrelor politice sub veşmânt heraldic, aşa cum a dispărut din orizontul bibliografic de specialitate. Cele patru articole despre stemele oraşelor Braşov şi Cluj (ultimele două scrise în timpul Dictatului de la Viena din 1940), nu sunt concludente! Ne vine, de aceea, greu să înţelegem pentru ce J.N. Mănescu contestă aprecierile celor care au cunoscut direct desfăşurarea evenimentelor, afirmând că individul nu era un pictor, ci "un eminent şi foarte cunoscut heraldist, aducând drept argument două articole neprofesioniste, foarte puţin concludente. Singurul motiv credem că a fost acela de a menaja dinastia în general şi pe regele Ferdinand în special.

Desigur că o problemă care poate fi adusă în discuţie este şi aceea dacă, în acel moment, nu existau în România şi alţi specialişti competenţi. Dacă bătrânul general Năsturel era decedat, se găseau în activitate o seamă de specialişti de marcă, precum: eruditul Mateiu Caragiale (1885-1936); Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), istoric şi publicist, fondator al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie, având contribuţii importante în domeniul heraldicii româneşti; George D. Florescu (1893-1976), genealogist cu lucrări apreciate privind boierimea munteană, şi Ioan C. Filitti (1879-1945), istoric şi jurist, autorul unor lucrări de seamă privind domniile fanariote şi domniile regulamentare. Nici unul dintre ei nu a fost invitat, în partea finală, să facă parte din Comisia pentru compunerea stemei României, aşa cum n-au fost invitaţi nici învăţaţi competenţi din Transilvania.

 

***

Anexa II

(Din acelaşi autor)

 

4. Dezbaterea proiectului stemei României în Adunarea Constituantă

 

Deşi trecuseră trei ani de la revoluţie, iar ţările vecine ieşite şi ele din regimul comunist îşi rezolvaseră problema stemei, la noi, chestiunea a fost mereu amânată din motive nu îndeajuns explicate. Se reedita astfel situaţia din 1921 când, în urma unor amânări succesive, s-a ajuns la rezolvare abia după trei ani.

Comisia de heraldică şi-a început activitatea în 1990, pentru a examina soluţiile posibile şi a cădea de acord asupra unui proiect. Autoritatea legislativă iniţiază o acţiune în acelaşi scop, Dan Marţian, preşedintele Camerei Deputaţilor, cerând convocarea unei comisii de istorici care se întruneşte la 19 noiembrie 1990, apoi în iulie 1991, când aceasta s-a pronunţat asupra unui proiect. Altă comisie s-a constituit din iniţiativa Guvernului. Din acesta făceau parte alţi specialişti ce au întocmit, de asemenea, un proiect de stemă ce a fost depus la Parlament. Urmează constituirea Comisiei parlamentare, la 9 iulie 1992, care s-a întrunit abia la 18 august 1992.

Cum Adunarea Constituantă urma să-şi înceteze în curând activitatea şi să fie organizate alegeri generale, pentru a fi ales Parlamentul în forma prevăzută de Constituţia din 1991, autorităţile au comunicat, iar presa scrisă şi audio-vizuală a difuzat ştirea, că problema stemei va fi rezolvată de către noul Parlament care va fi ales. Apoi, pe neaşteptate, proiectul a intrat în discuţia Adunării Constituante şi a fost votat la 10 septembrie 1992. Nu putem să nu constatăm că, în aceste condiţii, dar în alte împrejurări decât în 1921, s-a procedat în mod pripit, oscilându-se între amânare şi legiferare, cu aceleaşi efecte şi cu aceleaşi confuzii ca şi în urmă cu peste 80 de ani.

..........................................................................................................................................................................

 

 

b. O nouă diversiune şi efectele acesteia

 

Se dă cuvântul conf. dr. Maria Dogaru care spune: "Am dori să subliniem faptul că această stemă este o dovadă a unui trecut glorios, a unui trecut pe care ne mândrim să-l avem, dar este, totodată, o stemă care demonstrează împlinirea idealului naţional de la 1 Decembrie 1918". În stema Moldovei "soarele, luna, semiluna sunt simboluri de veche tradiţie dacică", ele amintind de simbioza daco-romană şi de civilizaţia românească. Stema Banatului, cuprinzând un leu care trece peste un pod, este de factură nouă, adoptată în 1918 şi inclusă în stemă în 1921. Sunt cuvinte şi aprecieri măgulitoare pentru parlamentari, spre a pregăti disimularea care urmează.

În ceea ce priveşte stema Transilvaniei, deşi Maria Dogaru recunoaşte că a fost alcătuită la sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII, ea afirmă: "Pentru toată lumea dorim să spunem următoarele lucruri: într-adevăr, această stemă, într-o anumită epocă, a fost utilizată de naţiunile privilegiate din Transilvania. Dar simbolurile respective nu sunt ale unor naţiuni privilegiate, ci ale Transilvaniei, ale pământului şi ale principatului ca atare. Acest lucru nu-l spunem noi, ci, spre cinstea sa, un savant maghiar, şi anume Gazbloc de Wajay, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Heraldică".

"Deci, acest mare heraldist a demonstrat că simbolurile transilvănene au fost alcătuite ca să desemneze pământul şi principatul, iar atunci când naţiunile privilegiate au adoptat un însemn n-au făcut altceva decât să smulgă, să iasă cu un simbol din ceea ce exista deja în stema Transilvaniei. Pentru ca să demonstrez necesitatea menţinerii lor, vă subliniez faptul că la 1848, când românii, după revoluţie, au conceput o compoziţie în care propuneneau reprezentări proprii, ei menţineau vechile simboluri, aceste cetăţi, soarele şi luna, la care se mai adaugă un simbol de pe o monedă antică - provincia dacică".

Ne permitem să observăm că a spune nu înseamnă a şi demonstra, iar Gazbloc de Wajay nu poate fi invocat ca o autoritate ştiinţifică neutră, spre a judeca definitiv lucrurile. Pentru cel care priveşte în mod critic această problemă se creează impresia că este reînviată fantoma lui József Sebestyén de Keöpeczi, în persoana lui Gazbloc de Wajay, amândoi afişând prin nume ascendenţă nobiliară, fiind legaţi peste veac prin interesul vădit de a perpetua simbolul misticii maghiare - vulturul negru al stepelor asiatice ce nu-şi mai găseşte liniştea, bântuind în obsesiile sufletelor rătăcite.

Demonstraţia Mariei Dogaru conţine o suită de mistificări pe care le enumerăm pe scurt. Dacă stema Transilvaniei este constituită la sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII, un specialist de bună credinţă trebuie să precizeze că este tocmai perioada când, după lupta de la Mohács din 1526, Ungaria sudică şi centrală devine paşalâc cu centrul la Buda, iar Transilvania principat autonom sub suzeranitate otomană, când o parte din ungurii de dincolo de Tisa, mai ales nobili, au emigrat în Transilvania, unde din acel moment se agravează problema convieţuirii interetnice ce va deveni eterna problemă naţională. Prin urmare, însemnele heraldice consacrate atunci aveau în mod clar semnificaţiile de exclusivism politic, segregare şi dominaţie, fapt accentuat tot mai mult în perioadele următoare. Acum sunt legiferate legile dependenţei personale (a iobăgirii) şi cele de segregaţie etnică. Simbolurile fixate în stemă nu erau, aşadar, nicidecum cele ale pământului Transilvaniei şi ale principatului, ci heraldica a devenit arma demonstrativă a dominaţiei arogante. Despre referirea la simbolul de pe moneda "Provincia Dacia", Maria Dogaru avea datoria să informeze în mod corect pe parlamentarii români şi nu să se rezume la o referire vagă şi confuză. Pe de altă parte se face că nu ştie că vulturul negru de stepă este elementul central al stemei Transilvaniei, referindu-se doar la cetăţi, la soarele şi luna ca vechi simboluri.

Iar dacă stema Transilvaniei este emblema acestui pământ, atunci lucrurile stau cu totul altfel. Principatul este organizat în 1541, dar începuturile istoriei românilor din Transilvania, prin strămoşii lor îndepărtaţi, este mai veche cu 1500 de ani, trecând prin fazele de simbioză şi continuitate daco-romană, cea a romaniilor populare, a voievodatelor lui Gelu, Glad şi Menumorut şi a urmaşilor lor, ca apoi să se concretizeze din punct de vedere politic voievodatul Transilvaniei, formă specific românească de organizare a puterii centrale. Aşadar, emblema acestui pământ are o cu totul altă compoziţie, cea pretinsă de istoria reală, adică una veridică, autentică şi edificatoare, fixată în mod concludent de către Mihai Viteazul.

În ceea ce îl priveşte pe "acest mare heraldist", Gazbloc de Wajay, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Heraldică, noi considerăm că cei doi - Maria Dogaru este şi ea membru al Comitetului naţional de Sigilografie - s-au întâlnit sub zodia aceloraşi viziuni, convenind ce explicaţii să furnizeze. Iată că Sebestyén din 1921 şi-a găsit, ca prin minune, continuatori, oameni care acţionează la fel de insidios şi de fără jenă (poate că este un blestem al nostru ce face ca astfel de oameni să se găsească tot timpul, pentru că spiritul lor se păstrează şi resursele sunt nelimitate). Maria Dogaru uită, de asemenea, că stemele statelor independente şi suverane le hotărăsc parlamentele acestora în consens cu spiritul public şi conştiinţa istorică a popoarelor respective şi nu mai ţin seama de fixaţiile unor manipulatori care operează din interiorul sau din afara ţării.

În ceea ce priveşte faptul că fruntaşii români au cerut, după revoluţia de la 1848/1849, o stemă, în care se menţineau vechile simboluri ale naţiunilor privilegiate, ne întrebăm cum ar fi putut ei să facă altfel când conflictele interetnice au luat proporţiile unui război civil, datorită spiritului de dominaţie şi intoleranţă exacerbat al nobililor unguri? Acesta a dus la uciderea a 40.000 de români, din care 10.000 au căzut în lupte, iar 30.000 au fost asasinaţi, mulţi în cele peste 6000 de spânzurători ridicate în întreaga Transilvanie. Revoluţionarii români socoteau că, în acele condiţii, ar fi un succes real dacă românii, ca populaţia cea mai veche şi mai numeroasă a provinciei, ar avea simbolurile lor în stema Transilvaniei. Dar această cerere legitimă a fost respinsă, necum să obţină ei îndepărtarea simbolurilor false şi vetuste, când nu le-am putut îndepărta noi în 1921 sau 1992 în statul naţional unitar român.

Cele spuse de Maria Dogaru în Parlament sunt consonante cu un comportament ciudat, care a avut loc doi ani mai târziu, ca dovadă că este consecventă în poziţia sa cel puţin discutabilă. În toamna anului 1994 ne-am întâlnit în cadrul şedinţei Comisiei municipale de heraldică Cluj-Napoca, pentru stabilirea stemei municipiului, d-na Maria Dogaru reprezentând Comisia Naţională de Heraldică. Atunci, ea a adoptat, spre surprinderea tuturor, o atitudine arogantă, de superioritate şi dictat, căutând să-şi impună punctul de vedere cu orice preţ, venind cu nişte planşe de stemă prestabilite. A blocat discuţiile, nepermiţând exprimarea opiniilor cu privire la modelele prezentate în concurs, în faţa Comisiei de jurizare, ceea ce a dus la compromiterea şi suspendarea şedinţei. Atât în şedinţa Camerei Deputaţilor, cât şi în şedinţa de la Cluj-Napoca, în luările sale de cuvânt obişnuia să rostească, în mod obsesiv şi cu emfază: "Sunt heraldist!".

......................................................................................................................................................

 

Controversata autoare, deşi scrie despre Comisia consultativă heraldică pe opt pagini, nu rezervă decât o jumătate de pagină referitoare la elaborarea stemei României în 1921, fără să spună nimic despre componenţa Comisiei, problemele apărute, proiectele depuse, atitudinea personalităţilor, contribuţii, autenticitatea stemei, iar în bibliografia lucrării, de altfel bogată, numele lui Keöpeczi nu apare cu cele două articole ale sale. Nu spune, de asemenea, nimic despre stemele create în 1972, la care a contribuit în mod direct, în calitate de consultant, expert etc. S-a eschivat, totodată, să se refere în carte la stema României legiferată în 1992, la care a contribuit în mod decisiv, reuşind să întoarcă lucrurile în favoarea propriului său proiect, după ce acesta fusese respins în Comisia de heraldică. Păstrează tăcere şi în privinţa deplasărilor oficiale prin ţară, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei de genealogie şi heraldică, în care, realizând un adevărat tur de forţă, a împărţit cu dărnicie indicaţii preţioase, impunând în multe locuri modele care nu aveau nimic de-a face cu tradiţia locală autentică din judeţe şi municipii, vorbind în numele altor vremi şi al altor realităţi. Aşa s-a întâmplat şi la Cluj-Napoca, în 1994, când a încercat, într-o formă dură şi intolerantă, să respingă proiectele depuse Comisiei municipale de heraldică şi să impună o soluţie artificială, fără nici o legătură cu realitatea. A compromis şedinţa şi s-a văzut nevoită să se retragă atunci când şi-a dat seama că este dezavuată de cei prezenţi. Dezlegarea acestor cedări şi "rătăciri" vine din partea lui Gabriel-Silviu Jivănescu care semnează Postfaţa cărţii Mariei Dogaru, din partea Editurii JIF, de unde rezultă nişte lucruri cât se poate de interesante. El se declară mai întâi adept al revenirii la însemnele României Mari, cu unele revizuiri necesare, pe care cei 40 de ani de discontinuitate le făceau posibile. Trebuie să ne întemeiem pe realitatea că Ţările Române au fost în număr de trei, cu rol de subiecte constitutive ale României moderne.

Apare o mărturisire foarte concludentă pe care Gabriel-Silviu Jivănescu o face cu dezinvoltură: "Am fost şi eu partizanul unei inovaţii pentru simbolul Ardealului - un leu - însemn care, singur, nu mai fusese folosit vreodată. În şedinţele Comisiei de heraldică, în cursul unor furtunoase dezbateri, doamna dr. Maria Dogaru a demontat toate argumentele mele, fiind (în ciuda tuturor presiunilor academice şi politice, neastâmpărate nici astăzi) un apărător al vechilor însemne ale Principatului Transilvaniei".

Iar ca lucrurile să fie limpezi pentru toată lumea, nemairămânând nici un dubiu, autorul postfeţei spune: "Nu în ultimul rând, apariţia acestei cărţi se datorează sprijinului financiar acordat de Fundaţia Soros [...] în virtutea unui contract de împrumut condiţionat [...], această întreprindere se potriveşte perfect cu filozofia domnului George Soros [...] de a sprijini eforturile cu caracter reparatoriu. În fapt această lucrare redă publicului larg si specialiştilor o parte importantă a patrimoniului naţional". Trebuie să recunoaştem că nici nu se putea spune mai clar acest lucru.

..........................................................................................................................................................................

 

Identificarea acestui Gazbloc de Wajay a creat autorului cărţii o serioasă problemă. Fie că Maria Dogaru fabulează, invocând nume şi autorităţi ştiinţifice fictive, pe care în acel moment deputaţii nu aveau posibilitatea să le verifice, fie că este vorba de o confuzie. Căutând în enciclopediile şi alte lucrări maghiare generale şi tematice, am constatat, spre suprinderea mea, că "faimosul" heraldist era total ignorat. Mi-am spus atunci că Maria Dogaru, chiar dacă invocă şi pronunţă cu aplomb nume, spre a fi mai convingătoare şi a-şi impune punctul de vedere, s-ar putea să cunoască doar vag şi aproximativ adevărata situaţie. Am lărgit documentarea şi am ajuns la concluzia că o posibilă confuzie o putea face cu un alt intelectual ungur pe nume Szabolcs de Vajay, în privinţa căruia corespund şi unele date. Nici el, ce-i drept, nu apare în ultimele enciclopedii maghiare: Alopismereti Kislexikon. Budapest, 1988; Akadémiai Kislexikon. Kötet I-II, Budapest, 1989-1990. În baza de date a Bibliotecii Naţionale Maghiare de la Budapesta apare ca om de litere, cu lucrări circumscrise acestui domeniu. Tocmai de aceea, singura enciclopedie maghiară în care este consemnat este una de profil: Uj magyar irodalmi lexikon. Kötet 3. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1994, p. 2183-2184. Szabolcs de Vajay (n. 1921) este descendent al unei familii nobiliare ardelene, absolvent al Facultăţii de Litere, după care urmează şi cursuri de drept. Enciclopedia citată îl consideră istoric literar, calitate în care efectuează stagii lungi în străinătate: 1948-1953 (adică imediat după semnarea Tratatului de Pace cu România, la 10 februarie 1947, act juridic internaţional prin care se consacra revenirea Transilvaniei de Nord în cadrul statului român) în America de Sud; 1953-1958 în Franţa, iar între 1959-1983 în Argentina, unde este parlamentar şi funcţionar UNESCO. În virtutea acestui turneu (care a fost, foarte probabil şi propagandistic), prin cercurile care l-au sprijinit devine pentru anii 1961-1976 vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Heraldică, în 1980 este învestit cavaler de Malta, în 1981 îşi concentrează preocupările pentru studierea Coroanei Sf. Ştefan, iar între anii 1982-1986 este propulsat preşedinte al Societăţii Internaţionale de Genealogie şi Heraldică, ca în 1986 să devină preşedinte de onoare, funcţie pe care, din 1989, o va deţine şi la Societatea Maghiară de Genealogie şi Heraldică. Din 1992 este reprezentantul Ungariei în Consiliul UNESCO. Cercetând preocupările şi lista lucrărilor lui Szabolcs de Vajay, reţinem următoarele două titluri: Ordinis Sancti Johannis in Hungaria Thesaurus ac Corpus. Obendientia Brandenburgensis. Repertorium Historicum Familiarum quibus Milites procedent. Paris, 1987. Este o carte de 726 p. care apare în regim privat, cu un colectiv de referenţi purtători de titluri nobiliare, cuprinzând prezentarea familiilor nobile maghiare, între care şi conţii de Vajay, şi un album cu blazoanele acestora. Este o carte impregnată de spirit anacronic şi grandomanie vetustă. O altă lucrare este Répertoire des travaux publies, conférences et cours donné et compositions héraldiques établies 1943-1991 par Szabolcs de Vajay. Debreczen, 1991.

Prezentarea acestor date, activităţi şi responsabilităţi îndeplinite vreme de peste o jumătate de veac ne demonstrează cât se poate de clar gradul de calificare efectivă, veritabilă sau de conveninenţă, ca specialist în heraldică al lui Szabolcs de Vajay, care era competenţa sa reală, el preocupându-se doar în mod sporadic şi conjunctural de heraldică, şi măsura în care el era îndreptăţit să facă recomandări pentru compoziţia stemei României, având în vedere şi discutabila sa bună credinţă faţă de interesele româneşti, faţă de individualitatea şi integritatea statului român şi, implicit, de simbolurile sale autentice.

  Emblema Daciei (preromane) după cronicarul Nicolae Costin

Proiectul de stemă românesc pentru Transilvania elaborat de către revoluționarii pașoptiști

Stema Principatelor române unite la 1859 având ca tenanți femeia dacă și leul biped (pictorul Carol Popp de Szathmary)

Stema României Mari din 1921