România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Proiectul de stemă a Transilvaniei, întocmit în 1849 de către Comisia heraldică, constituită de către Comitetul Naţional Român de la Sibiu, în care românii sunt reprezentaţi prin simboluri proprii

Proiectul noii steme, întocmit în 1849 de către comisia alcătuită din aceşti specialişţi - adevărate personalităţi ale mişcării naţionale româneşti şi vieţii publice transilvănene din deceniile şase si şapte ale secolului XIX -, a fost aprobat de către Comitetul Naţional Român de la Sibiu, condus de către episcopul Andrei Şaguna şi profesorul Simion Bărnuţiu. Documentaţia a fost înaintată, pentru ca stema propusă să fie recunoscută prin noul statut al provinciei, Comisariatului imperial pentru Transilvania. La rândul său, Comisariatul a înaintat-o, potrivit uzanţelor birocratice austriece, Ministerului de Interne din Viena, fiind înregistrată în arhiva acestui minister cu nr. 6604 din 1850.1

Stema propusă cuprindea, în câmpul al doilea al scutului (de formă alungită), tripartit în fascie, care era liber, pe fond roşu, imaginea Daciei Felix, simbolizată prin silueta impunătoare a unei femei dacă, prezentată din profil, purtând pe cap o căciulă dacică (pileus), drapată într-o rochie lungă. Femeia ţine în mâna dreaptă un arpi (sabie curbă dacică = falx), care aduce şi a seceră, iar în mâna stângă un stindard de legiune romană, pe cartelul căruia se află literele iniţiale D şi F (Dacia Felix). În terasă, femeia este adextrată (flancată în dreapta) de o acvilă conturnată, cu zborul în jos, ţinând în cioc o cunună închisă de lauri şi senestrată (flancată la stânga) de un leu leopardat.

 

 

 

 

Proiectul de stemă a Transilvaniei, întocmit în 1849 de către Comisia heraldică, constituită de către Comitetul Naţional Român de la Sibiu, în care românii sunt reprezentaţi prin simboluri proprii

 

Comisia a elaborat, spre a convinge autorităţile aulice, o argumentaţie bine articulată, explicaţiile privind simbolurile care să-i reprezinte pe români fiind următoarele: femeia dacă simboliza geniul naţiunii române, sabia (secera) evoca atât vitejia, cât şi bogăţia în grâne a pământului, stindardul constituia simbolul credinţei, acvila cu cununa de lauri în cioc indica originea romană a românilor, iar leul semnifica bărbăţia naţiunii.2

Modelul după care s-a inspirat comisia pentru a proiecta simbolurile românilor în stema Transilvaniei au fost monedele de bronz ale emisiunii pentru Dacia a împăratului Marcus IuliusPhilippus (numit şi Filip Arabul, 244-249). Monedele se numeau “Provincia Dacia”, erau bătute în monetăria locală de la Sarmizegetusa şi reprezentau pe avers bustul împăratului, iar pe revers simbolurile provinciei romane Dacia. Se profilează figura alegorică a provinciei Dacia Felix, ţinând în mâna dreaptă o sabie cu lama curbată, iar în mâna stângă un stindard cu literele iniţiale D şi F. Personajul este flancat de emblemele celor două legiuni romane - subliniind importanţa elementului militar în viaţa acestei provincii: a V-a Macedonica, simbolizată prin acvilă, şi a XIII-a Gemina, evocată prin leu.

 

Simbolurile provinciei romane Dacia, imprimate pe monedele de bronz emise la monetăria locală de la Sarmizegetusa în timpul împăratului Marcus Iulius Philippus (numit şi Filip Arabul, 244-249)

 

Deşi membrii comisiei, autorii proiectului şi ai desenului, au dat o interpretare ad-hoc alegoriilor de pe reversul monedei ce a servit ca model, propunerea lor este judicios alcătuită, având în vedere elemente autentice ale numismaticii romane si ale istoriei antice. Compoziţia reversului monedei este menită astfel să sugereze si să propage ideea siguranţei şi bunăstării în cea mai îndepărtată provincie romană de la Dunăre, în urma victoriei lui Filip Arabul asupra perşilor, simbolizată prin cununa de lauri din ciocul vulturului.3

Comisia a fixat emblema românilor în stema veche, în câmpul liber dintre stema ungurilor cu a secuilor şi stema saşilor, nedepreciind cu nimic configuraţia, estetica şi aspectul general al vechii steme, ci dimpotrivă, îndreptând-o. cu toate acestea, cererea legitimă a românilor, împreună cu proiectul, ca de altfel toate cererile înaintate în chestiuni importante pentru identitatea lor naţională, nu a fost aprobată. Autorităţile austriece înţeleseseră foarte clar mesajul acestei steme: recunoaşterea românilor ca naţiune politică conlocuitoare în Transilvania, cât şi trimiterea la străvechea origine daco-romană a acestora, ce atestă primatul prezenţei lor în provincie. Acest lucru le conferea legitimitate pentru a fi recunoscuţi ca factor politic constitutiv în stat. Originea ilustră, vechimea, continuitatea, calitatea de populaţie majoritară le asigurau românilor dreptul de a fi reprezentaţi în stema ţării. Ceea ce este mai trist – după cum recunoaşte cu amărăciune Mihai Popescu – este faptul că „ironia soartei a vrut ca stema Ardealului, chiar după Unire, să rămână tot cea veche”.4

Totuşi, proiectul heraldiştilor români transilvăneni, care înfăţişează punctul de vedere al populaţiei băştinaşe majoritare, deşi ignorat de Curtea vieneză, nu a rămas fără urmări. Faptul este de mare însemnătate, pentru că dacă anacronicul spirit aristocratic austriac, înfrăţit cu cel reacţionar unguresc, s-a temut să pună în aplicare o cerere normală, din conţinutul proiectului transilvănean s-au inspirat specialiştii care au alcătuit armeriile României între 1866 şi 1872, atribuind respectivelor armerii ca tenanţi (suporţi) femeia dacă şi leul.5

Un alt fapt notabil care se cuvine menţionat este acela că pe măsură ce românii transilvăneni îşi afirmă tot mai decis individualitatea naţională apar şi alte proiecte de steme în secolul al XIX-lea. Sunt steme atât ale Transilvaniei, cât şi ale unor regiuni din cuprinsul acesteia, precum Maramureşul, Crişana şi Banatul, care, deşi nu au fost folosite oficial, ele demonstrează preocupările heraldice ale românilor ardeleni ce doreau să instituie steme izvorâte din tradiţiile autohtone proprii.6

Stema Transilvaniei a rămas în continuare cea configurată, începând din secolul XVI, pe gustul nobilimii ungureşti exclusiviste şi consacrată de Măria Tereza în 1765. După constituirea Imperiului austro-ungar însă, în urma compromisului dualist din 1867 - cea mai măiastră lovitură dată de aristocraţia ungurească, speculând din plin greutăţile politice si militare prin care trecea Imperiul habsburgic şi dificultăţile dinastiei - Transilvania a fost încorporată în Ungaria, iar stema marelui principat a încetat a mai fi utilizată oficial. Mai mult, ungurii, spre a face să se uite cu totul istoria autonomă a Transilvaniei si spre a demonstra contopirea ei definitivă cu Ungaria, au: introdus elementele stemei Transilvaniei în armeriile Ungariei, situaţie care s-a menţinut până în timpul primului război mondial, în 1916, în condiţiile extinderii conflagraţiei, inclusiv prin intrarea României în război, pentru eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu patria-mamă, a frământărilor din imperiu şi a urcării pe tron a împăratului Carol l, s-a alcătuit o nouă stemă a monarhiei dualiste austro-ungare. În compoziţia acesteia, simbolurilor stemei ardelene rezervându-li-se numai un loc în armeriile comune ale monarhiei bicefale, nu şi pe stema proprie a Ungariei,7 tocmai pentru a disipa si mai mult însemnele Transilvaniei autonome, spre a fi împinse definitiv în uitare. (Extras din lucrarea prof. univ. dr. Ioan Silviu Nistor, Stema României. Istoria unui simbol, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2003) 

Ioan Silviu NISTOR 

Note

1  Mihai Popescu, Stema Ardealului cerută de români după 1848, în “Convorbiri literare”, 1926, 58, nr. 2, p. 216-218.

2 Ibidem, Dan Cernovodeanu, Heraldica în slujba idealurilor naţionale paşoptiste, p. 69.

3 Iudita Winkler, Moneda “Provincia Dacia”, în “Studii şi cercetări de numismatică”, 1971, 5, p. 145-148; Dan Cemovodeanu, Heraldica în slujba idealurilor naţionale paşoptiste, p. 69.

4 Mihai Popescu, Op. cit., p. 218; Dan Cernovodeanu, Op. cit., p. 69; I[ulian] Marţian, Contribuţii la eraldica vechiului Ardeal, în “Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, 1926-1927, 4, p. 441,446.

5 Ioan Silviu Nistor, Cultura română modernă şi idealurile naţionale. Năzuinţe, momente, accente, împliniri. Bucureşti, 1997, p, 213; Dan Cernovodeanu, Op. cit., p. 69,

6 Albumul cu reproduceri de steme, sigilii, timbre-seci şi ştampile transilvănene din secolul XIX, aflat în Colecţia Flondor, Apud Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 139, 302-303

7 Ioan Silviu Nistor, Op. cit., p. 213

  Proiect de stemă a Transilvaniei, întocmit în 1849 de către Comisia heraldică, constituită de catre Comitetul Național Român de la Sibiu, în care românii sunt reprezentați prin simboluri proprii

Simbolurile provinciei romane Dacia, imprimate pe monedele de bronz emise la monetăria locală de la Sarmisegetusa în timpul împăratului Marcus Iulius Philippus (numit Filip Arabul, 244-249)