Spiriduşul

Lizica Codreanu

în lumina lui Brâncuşi

Prin anii ’90 ai veacului din urmă, Muzeul Naţional de Artă al României începea să dea semne că ar vrea să aducă „acasă” nişte prea de multă vreme ignoraţi artişti aparţinători neamului nostru, oameni care-şi luaseră   lumea-n cap din felurite pricini şi care prin talentul lor s-au impus cu asupra de măsură în lumea artelor fără frontiere.

Un astfel de artist a fost sculptoriţa Irina Codreanu, elevă a lui Brâncuşi în Parisul acela sofisticat de după Primul Război Mondial, mereu prezentă în atelierul din Impasse Ronsin unde fierbea ceaunul de mămăligă pe plita de fontă iar Meşterul îşi cioplea coloane dintr-un fără de saţiu dor de infinit ori îşi şlefuia îndelung Măiastrele sale spre a face spaţiile să cânte sub ochii de cer al Domnişoarei Pogany. Tot pe acolo Amedeo Modigliani încerca să schimbe penelul pe daltă fascinat de geniul românului din Gorj. Irina Codreanu învăţa piatra să devină himeră, metalul să se unduiască în trup de fecioară, lemnul să cânte, Eric Satie cânta la vioară, Marcel Mihalovici ţinea hangul iar Lizica Codreanu – neastâmpărat spiriduş, dansa printre lucrări ale Magului, unele abia începute, altele complet finisate, cu care se mândresc astăzi mari muzee de pe toate continentele.

Despre surorile Codreanu am auzit vorbindu-se pentru prima oară în locuinţa din strada Sf. Constantin – un adevărat muzeu de artă – a pictorului-sculptor-poet-colecţionar de artă Dragoş Morărescu, nepotul lor. Acesta tocmai aduna material (scrisori, fotografii, mărturii ale unor mari artişti – muzicieni, coregrafi, cronicari, plasticieni) pentru o monografie – „Lizica Codreanu şi avangarda pariziană”, lucrare care avea să fie publicată în 2002.

Trei ani mai târziu, Dragoş Morărescu s-a adăugat umbrelor celor pe care, prin scrisul său le-a adus în lumină cu o evlavie pe care doar iubirea o poate genera.

La Paris, cercetătoarea Doina Lemny de la Muzeul de Artă Modernă „Georges Pompidou”, cea care s-a ocupat de inventarierea moştenirii Brâncuşi (pe care reprezentanţii puterii politice din România din „obsedantul deceniu” au refuzat cu impertinenţă stalinistă s-o primească spre a nu „dăuna” realismului socialist cel cu secera şi ciocanul înălţate agresiv întru nimicirea visului nostru de libertate şi credinţă în geniul neamului românesc!) avea să descopere printre fotografiile realizate de marele artist, un număr deloc neglijabil reprezentând-o pe tânăra Lizica Codreanu – o dansatoare neîncadrabilă în canoanele dansului clasic – înveşmântată în geometrizate costume de scenă reprezentând personaje din Commedia del Arte, costume purtând toate semnătura lui Brâncuşi.

Această adevărată Colombină / Perrot era, potrivit spuselor Soniei Delaunay, o „eliberatoare a imaginaţiei care se elibera pe ea însăşi prin dans”.

Plecase din România la vârsta de 17 ani după ce urmase la Bucureşti ceva studii de pictură şi coregrafie. Sora ei Irina era deja în capitala Franţei, făcând serioase studii de sculptură sub atenta îndrumare a Magului de la Hobiţa.

Când s-a trezit la ea cu Lizica, aceasta împuindu-i capul cu proiectele ei de revoluţionare a dansului, primul gând al Irinei a fost s-o prezinte Idei Rubinstein, cea căreia Maurice Ravel i-a compus celebrul Bolero doar urmărindu-i mişcările prin care încerca ea să-i sugereze compozitorului o muzică în măsură să „ţină pasul” cu ritmul ei nestăvilit. Aşa a fost compusă fraza aceea muzicală obsesivă şi răscolitoare ca o poveste fără de sfârşit şi fără de cuvinte a unei Şeherazade moderne pe care văzând-o / ascultând-o, nici un sultan-rob al frumuseţii n-ar mai dormi în veci de veci.

După câteva repetiţii cu trupa Idei Rubinstein, mica pasăre măiastră deghizată în Pierrot a refuzat „colivia” aurită dar prea strâmtă pentru aripile ei nevăzute. Aflase şi ea despre acel „La umbra marilor copaci...” al  nu mai puţin mândrului sculptor gorjean care refuzase propunerea lui Rodin de a-l adăuga „armatei” lui de ucenici truditori la transpunerea în marmură sau metal a modelelor în lut create de Magistru. Lizica vrea să-şi creeze singură dansul, Eric Satie compune pentru ea muzică, Jean Cocteau îi schiţează portretul prins din mişcări şi atitudini, Tristan Tzara îi „traduce” mişcările în vers, Delaunay compune pentru ea Gymnopediile pe care la rândul ei le „interpretează” prin diverse teatre şi cafenele pariziene după ce le va fi repetat de câte ori a considerat că era nevoie în chiar atelierul Meşterului care-i desena costumele şi care nu pregeta să se prindă în dansul ei cu mişcări de urs (Delaunay dixit!) ieşit din catedrala de sub munte de la Polovragi, spre amuzamentul lui Eric Satie care mărturisea fermecat: „Ce-mi mai rămâne de făcut decât să cer naţionalitate română!”

Frecventând cu graţie şi dezinvoltură cercurile avangardei pariziene, Lizica Codreanu a devenit o adevărată revelaţie în lumea dansului. Cochetează şi cu cinematografia, interpretând (cum altfel!) rolul lui Pierrot din filmul „Le Petit Parigot” realizat de Le Somptier.

La împlinirea unui sfert de secol din viaţa ei care avea să-i fie bogată în ani (1901-1993), Lizica Codreanu dispare din viaţa pariziană de dragul unui jurnalist – Jean Fontenoy – cu care pleacă în China. Devine mamă şi cunoaşte micul infern al unei căsnicii în care „Făt-Frumosul” ei „poza” foarte convingător în expert în alcooluri (nu din cele apollinairiene!), degustător fervent de ierburi şi prafuri de iad, făcătoare de paradisuri artificiale, consumator de femeiuşti uşurele (evident cât mai multe spre a ajunge astfel la o greutate convenabilă a noţiunii de FEMEIE!), bref, o licheluţă.

Cei câţiva ani petrecuţi în China îi prilejuiesc însă Lizucăi noastre minuţioase şi aprofundate studii ale dansului din acea parte de lume: India, China, Japonia.

Revine la Paris, fără Jean Fontenoy rămas în paradisul-iad care-i devenise existenţa şi, ca să-şi poată întreţine copilul, înfiinţează prima şcoală de Hata Yoga în cadrul căreia creează  programe de mişcare - dans – repaos, adaptate fiecărui cursant în parte în funcţie de mobilitatea / lipsa de mobilitate a acestuia, în care combină dans clasic, gimnastică suedeză, acopunctură, gestică egipteană, dansuri ţigăneşti (că doar nu era să ignore cea mai colorată manifestare a bucuriei de a trăi a acestor prea liberi trecători sub cerul înstelat, pe un pământ de ale cărui frontiere nu s-au sinchisit niciodată). Dacă amintim doar pe câţiva dintre frecventatorii şcolii de Hata Yoga ai Lizicăi Codreanu, vom înţelege uşor că nu de neajunsuri financiare se putea ea plânge. Veneau la „şcoala ei”, cu frecvenţă regulată, Coco Chanel, Jean Cocteau, Eliazar Lothar (un foarte talentat fotograf care cocheta şi cu cinematografia pe lângă un Jean Renoir sau René Claire, prima „operă” vie creată de călugăraşul acela de la mânăstirea Văcăreşti, în căutare de Cel pe care ar fi vrut să-l pipăie şi să urle: „Este!”, şi care, începând prin a pipăi „coapsa fină de alăută florentină” a unei june profesoare, a lăsat de izbelişte şi sutană, şi mătănii, plecând după viitoarea mamă a primului său născut la Paris, apoi în Elveţia cât să înveţe cum să facă un mecanism de ceasornic să măsoare secunda de veşnicie a omului muritor. Că se va fi întors mai apoi la Mărţişor, într-o livadă-catedrală unde a tot potrivit cuvinte, asta e altă foarte frumoasă poveste românească!). Mai veneau deopotrivă să experimenteze poze şi gestică de Yoga Olivia de Havilland, Tristan Tzara, ducele şi ducesa de Winsdor, etc. Drept e că Brâncuşi nu prea avea timp să facă pe mumia egipteană, în schimb Lizica ajungea frecvent în atelierul lui când i se făcea dor de un borş de urzici cu mămăligă, de o şedinţă foto, urmând cu sfinţenie ca model indicaţiile Maestrului fotograf, îmbrăcată în costumaţia aleasă / creată de el, realizată în atelierele de modă ale genialei croitorese Coco Chanel...

Una din aceste realizări fotografice brâncuşiene, reprezentând-o pe Lizica Codreanu în costum de Pierrot, a fost cotată de curând la casa de licitaţii Sotheby’s  cu cea mai mare sumă din toate timpurile oferită  vreodată pentru o fotografie.

Lizica Codreanu, dansatoarea avangardistă, care a trecut ca un meteor (i se spunea şi Fulgerul!) prin lumea pariziană interbelică, a plecat din lumea ca lume la 92 de ani iar pământul Oraşului-Lumină a primit-o, recunoscându-i spiritul cu lumină însemnat.

Nu pot uita cu câtă bucurie vorbea despre ea nepotul său de la Bucureşti, Dragoş Morărescu. Mi se părea că o văd aievea (doar privindu-i fotografiile) şi, că undeva în văzduhul în care se vor fi mutat „les voix chčres qui se sont tues”, răsună hohotul de râs al lui Brâncuşi printre acordurile de vioară ale lui Marcel Mihalovici, Eric Satie, străfulgerate de mişcările originalei dansatoare- spiriduş- Şeherazadă- gheişă- faraoniţă- Colombină-Pierrot, care a fascinat protipendada intelectuală şi artistică a Parisului.