Toponimie românească în Carpaţii din afara României

Cuvinte cheie: toponimie, aspecte geografice, mărturii istorice, Cehia, Polonia, Româniai Slovacia, Ucraina.

C.C. Giurescu şi D.C. Giurescu (1975), Gh. Brătianu (1998), A. Deac (2001) ş.a., amintesc vechi surse istorice şi geografice - Harta lui Ptolemeu, întărită ulterior de mărturiile Iui întins Cezar.. Strabon şi Plinius, ce atestă prezenţa geto-dacilor dincolo de teritoriul lor tradiţional carpato-danubiano-pontic spre Nord până în Carpaţii Beskizi şi Tatra la izvoarele Vistulei, Oderul de mijloc, către vest până la March în Germania, Câmpia Panonică, spre S-SV Ia Marea Adriatica, Marea Egee şi pe ţărmul asiatic al Mării Marinară. Această roire avusese loc în anii 900-500 î.Chr. şi se încheiase pe vremea lui Herodot.

Majoritatea cercetătorilor arată că autorii toponimelor întâlnite în aceste regiuni sunt latini, originari de pe teritoriul Carpaţilor Orientali ai României, care s-au slavizat într-o anumită măsură; mai puţini susţin că valahii proveniţi din Munţii Balcani şi porniţi de-a lungul Carpaţilor au ajuns cu turmele în Europa Centrală. Purtătorii unei culturi pastorale milenare, ce s-a manifestat în: transhumanta sezonieră, obiceiuri muzică şi costume, toponime, nume, prenume, terminologii pastorale şi modalităţi de pregătire a produselor. lactate, au construit în drum sate cu case din lemn cu acoperişul în două ape, iar la munte stâne, sălaşe de lemn sezoniere, colibe, coşare diferite de ale altor populaţii agricole. După Nandriş, citat de Mehedinţi şi Mihăilescu, în lucrarea “România” (1937), valahii răspândiţi de-a lungul Carpaţilor, Subcarpaţilor, Sudeţilor în Halici, Podolia şi Galiţia au întemeiat aşezări şi voievodate româneşti, al căror număr mai mare în apropiere de teritoriul lor tradiţional scădea către vest. Astfel, dacă în Carpaţii Păduroşi erau 82 de aşezări şi în împrejurimile oraşului Lvov/Lviv erau 30 de aşezări, în Podhale existau 4 voievodate, iar în Moravia 3 voievodate. Românii s-au condus după “Jus valahicum”/ “Dreptul valah” sau Antiqua lex districtum valachicum. aplicată de juzi în toată regiunea colonizată, şi, care era întărit de edicte regale. După istoricii romani şi bizantini instituţia juridică a juzilor în “Romaniile populare”exista încă din timpul migraţiilor şi stăpânirilor barbare. Juzii, iniţial aleşi, aveau atribuţii judecătoreşti penale şi civile în satele româneştii neaservite unde locuiau, ce reglementau şi probleme legate de închirierea terenurilor, plăţi salariate etc. Cu timpul principiul eligibilităţii a devenit ereditar, iar mulţi juzi datorită prestigiului, averii şi numărului de obşti aflate sub jurisdicţie au ajuns cnezi şi voievozi. Cnezii adunau dările pentru rege, serveau cu ceata/steagul lor la oaste şi din aceste motive cuceritorii îi asimilau în oarecare măsură nobililor, lăsându-i să dispună de mai mult pământ şi scutindu-i de unele obligaţii. Ei foloseau munca sătenilor pentru cultivarea pământului, aveau mori şi obţineau mensurae valachice/ sesii româneşti, adică 1/3 din dările ţăranilor daruri la Crăciun şi Paşte, înnobilarea cnezilor a început sub regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1326) şi a luat mare avânt în sec. XV sub Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Când au venit în contactul slavii, românii aveau juzi proprii, iar cneazul şi voievodul se aflau oriunde erau comunităţi româneşti Românii erau locuitorii de baştină ai Carpaţilor, unii ca rezultat al romanizării populaţiei dace/ carpii de acolo, cărora li s-au suprapus celţii, slavii (sec. VIII-IX) şi cuceririle coroanei ungare (sec. XI-XII), care a adus colonişti germani, dar mai ales români din Maramureş, Transilvania, Bereg şi Ungaria în perioada ofensivei feudale asupra obştilor lor. O roire a păstorilor români spre NE si NV s-a produs în sec. XI în Munţii Moraviei şi la izvoarele Dunajecului. Bolohovenii / Volohii sec. XII-XIII, transcripţia slavă a numelui de “vlah”, ocupau Tara Bolohovenilor/Românilor în NE Carpaţilor până în regiunea Bugului. În documentele galiţiene apare satul Bolechow cu menţiunea “villa valachorum dicta”, între sec. XIII-XVIII când s-a instalat administraţia poloneză Spisz, din ea făcea parte şi Spiskie Wlachy cu populaţie românească, structură menţinută şi în statul slovac. O activitate importantă în colonizarea sudului Poloniei au avut-o voievozii români în sec. XIII-XIV din proprie iniţiativă şi încurajaţi de oficialităţile poloneze. Migraţia puternică spre Galiţia din sec. XIV-XV începuse încă de pe vremea bolohovenilor, dar în sec. XV-XVI s-a efectuat datorită administraţiei poloneze. Atunci au apărut localităţile: Wolozyn, KamiCT J Wolowska, Wolosianka Maia, Wolosianka Wilka, Wolosiuowa, Woloszcza, Wolosice, WolocbowkaB (Pascu, 1997). Românilor din Transilvania şi teritoriile învecinate Ungariei li s-au adăugat coloniştii din nordul Moldovei aşezaţi în Pocuţia în perioada stăpânirii domnitorilor moldoveni, dar şi datorită relaţiilor economice frecvente dintre cele două ţări. Românii erau călăuze cunoscute negustorilor galiţieni şi cele transilvăneni de-a lungul drumului comercial ce lega porturile Chilia şi Cetatea Albă de Iaşi-Suceava-Cernăuţi-Lvov şi Cracovia. Voievozii maramureşeni din familia lui Dragoş Vodă din Bedeu au contribuit la organizarea administrativă, militară şi bisericească la estul Carpaţilor. Bale, fiul lui Sas, nepotul lui Drago Vodă a înfiinţat Mitropolia ortodoxă a Galiţiei (1341) cu jurisdicţie peste Maramureş şi nordul Moldovei şi eparhia Episcopală din Przemysl. atestată de ieromonahul Chiril Românul (1353). O parte a voievozilor maramureşeni la sfârşitul sec. XVI s-au aşezat în sudul Poloniei reuşind să urce treptele ierarhiei feudale. Cronicarul Dlugosz arăta (1494) că regele Cazimir Jagello donase în 1367 lui Ştefan Valahul/ Polonul, alt fiu al voievodului Sas, care la 1383 devenise ducele Podoliei / Voievodul Sepenitului din nordul Moldovei, moşii şi mănăstirile Syemionov, Godycza şi Sf. Onufrie importante centre culturale. Sf. Onufrie (1367) rămasă de rit ortodox, cea mai veche mănăstire fortificată de piatră din Polonia este în satul Posada Ryboticza (lângă Przemysl). În 1378 Wladislaw de Oppeln acordă privilegiu de întemeiere de sate lui Ladomir Moldoveanu în schimbul căruia acesta era dator să slujească cu 3 călăreţi şi să plătească 2 groşi de fiecare familie aflată sub jurisdicţia sa. Locuiau şi posedau pământuri în aceleaşi condiţii de vasalitate: Voievodul Giurgiu/Dzurgio (1390) din Stupnica jurat la Sanok, Zanko Waiachus din Therka (1440), Vancea Românul/ Vancza Vaiachus (1431) din satul Turkon, Voievodul Pascu (1442) (Pascu, Hossu, 1997). în 1440, regele Ungariei şi Poloniei, Vladislav Jagello, suzeranul Voievodatului Transilvaniei, colonizează români din Transilvania de Nord în scopul întemeierii de noi aşezări, care să dea circuitului agro-pastoral terenuri considerate neroditoare şi sporirii numărului de ostaşi cu buni luptători, aşa cum s-a dovedit în războaiele cu suedezii, care au fost izgoniţi de cetele de munteni / gurali din Tatra şi Beskizi. În sec. XV-XVI în Galiţia se pomenesc sate româneşti, rutene şi poloneze conduse de cnezi şi voievozi după jus valachicum şi instituţiile generate de el, influenţate ulterior de slavi şi germani.

Numele de valah al grupului etnic şi-a pierdut cu timpul înţelesul în Tatra, valahi fiind în prezent consideraţi doar oierii. După schimbările politice şi sociale petrecute în Europa de Est şi Centrală la sfârşitul sec. XX, românii catolici, care nu s-au polonizat recăpătându-şi conştiinţa etnică se organizează în asociaţii nominale, dintre care una este în Podhale la Bielsko Biala. Datorită slavizării, mulţi nu mai poartă numele de valahi, ci de blahi, fapt ce s-a transferat şi asupra toponimelor, ex: Blascacka Dolina, în Munţii Beskizi polonezi, satul Arlamow (500-590 m), notat documentar în 1485, este considerat de istoricii şi etnografii polonezi ca locuit de valahi şi tătari. Românii au fost purtătorii unei străvechi civilizaţii pastorale ale cărei ecouri se regăsesc şi azi în toponimia carpatică şi subcarpatică. Originile vieţii pastorale şi a prestaţiilor legate de organizarea stânei sunt analoge în toţi Carpaţii. Dezvoltate sub influenţa românilor acestea apar pregnant în Tatra Albă, Orawa, la N de Spisz, Podhale, Liptow, Poprad şi sunt mai recente în partea de V decât în cea de E a Subcarpaţilor polonezi şi slovaci. Habitatele pastorale le-au precedat pe cele permanente din aceste areale. în Podhale se întâlnesc vestigiile vieţii pastorale sub forma de stâne pastorale în pajişti, stâne agricole în pajişti, stâne pastorale şi agricole, stâne ca etape ale transhumanţei, stâne de iarnă, stâne pastorale şi agricole stabile (Holub-Pacewiczowa, 1931). Construcţiile din lemn, iniţial amestecate printre casele stabile cu care se aseamănă din etajul forestier, urcă de la limita permanentă a câmpurilor cultivate până la limita climatică a habitatului permanent. Se consideră că limita superioară a stânelor actuale este mai curând una antropogeografică decât climatică. Sălaşele pastorale de lemn din Tatra, asemănătoare cu cele din Carpaţii României, sunt printre cele mai frumoase din lume, ele având aceiaşi formă ca vârfurile muntoase, impusă de necesitatea scurgerii precipitaţiilor. În Polonia, amplasamentele lor au sute de ani vechime fiind folosite de familiile de munteni din Podhale/ Subcarpaţi, care le-au primit pentru prima dată de la regi în sec. XVI. Relieful înalt a păstrat multe semne ale acestei culturi pastorale, dar în prezent influenţa valahă s-a deformat şi pierdut destul de rapid.

Toponimele analizate în lucrarea de faţă sunt: toponimele geografice propriu-zise: oronimele şi hidronimele; toponimele ce evocă mărturii istorice; toponimele având originea în antroponime legate de numele întemeietorilor unor aşezări, foşti proprietari sau comunităţi săteşti, etnotoponime privitoare la originea românească; toponimele implicate în activităţile pastorale (construcţii, funcţii).

În Podhale şi Carpaţi vechiul toponim “măgura” de origină dacică, răspândit de păstorii români, ce desemnează culmile izolate, avea în sec. VI forma “magula”, de la care a derivat cuvântul polonez “mogila”. Lingvistul W. Fedorowicz considera cuvântul “măgura” de origină română. Inventarul toponimului, nesemnalat în Ungaria, indică: în Slovacia, care dispune de cea mai mare suprafaţă muntoasă, 60 de cazuri, Polonia 40, Carpaţii Păduroşi ai Ucrainei 70, în România 25 (Kollar şi colab., 1998). Deşi arealul actual al Tatrei poloneze ocupă 1/3 din perimetrul masivului, explicaţia numărului mare de “măguri” rezidă în colonizarea primordială a Poloniei, de unde ulterior păstorii au ocupat teritoriile slovace.

Cercetătorii polonezi (M. Augustin et al., 1995), consideră păstorii români drept propagatorii specifici ai următoarelor toponime “româneşti” în Munţii Beskizi, regăsite de altfel şi în Tatra: coliba, chicera, comarnic, coşar, măgura, muncel, mlaca, pliszk, plai, plita, pahar, pripor, prislop, sălaş, stâna, sihla, tarniţa, izvor.

Iordan (1963), privitor la origina toponimelor, indică următoarele: origină dacică -Măgura, Brad, Brusturi, Gropeni; origină latină - Muncel, Grui, Plai, Acrişor, brumă, barca, Buzica, Ferescul, negru, Petreanca, Saca, Stupniţa, Stupoşani, Strâmba, Veneţia, Seaca, etc.; origină română - izvor, baci, breaza, stâna, etc.; origină slavă - coşar, mlaca, coliba, Tarniţa, Baniţa, Bistriţa, Bolduri, Crasna, Clăbuc, Comarnic, Goleşov, pleşuv, Poiana, pripor, Prislop, Potoc, Ropiţa, sihla etc.; origine maghiară - sălaş; origină turcică -uluc.

În Polonia şi Slovacia toponimele din Munţii Beskizi (B) şi Tatra (T) sunt legate de păstorit şi atributele acestuia — Coşar/ Koszar/Kosar- ţarcul pentru miei şi oi; Sălaş/ Szalasv/Szalas - construcţiile de lemn folosite în exploatarea pastorală sezonieră la adunatul fânului vara ori pentru adăpostirea iarna a celor ce poartă grija vitelor; Stâna/ Styna/ Stynia; Baci/ Baca - păstorul principal, Coliba/ Koliba — este un acoperiş sprijinit direct pe pământ, cu doi pereţi laterali şi partea din faţă descoperită; Comarnic/ Komarnik - locuinţa baciului; Tarniţa/ Tarnica - coama muntoasă în formă de şa, drum de munte bătut de oi şi vite. Oronimele desemnează formele de relief propriu-zise bine delimitate altitudinal şi geomorfologic, natura terenului - Măgura/ Măgura, culme individualizată de spaţiul înconjurător, uneori alungită orizontal, şi diminutivul Măgurice/ Magurka/ Maguriczne/ Magurzec; Chicera/ Kiczera/ Kyczera/ Kycera, munte acoperit complet de pădure; Muncei/ Manczul deal mic; Gruiu/ Hrun, interfluviu domol; Mlaca/ Mlaka, teren umed; Plai/ Plaj/ Plani, drum pe coasta muntelui, munte aproape plan acoperit cu păşuni; Pleşuv/ Pliszki; G ruj/ Hrun, o ridicătură pe un şes, coastă de deal, deal mic, munte conic; Hidronimele — Izvor/ Zwor.

Etnotoponimele cu un caracter istoric, provin de la numele întemeietorilor unor aşezări sau comunităţi săteşti, în acest caz românii - valahi, moldoveni, numiţi ca atare de populaţia slava - Valah/ Vlah/ Vlach/ Vlasi/ Vlhost/ Vlachy/ Valaska/ Vlarsky/ Vlaca/ Vlahovîca/ Vlasatice/ Vlachovo/ Wiochv/ Woloska/ Woloski/ Woloszyn/ Blah/ Blach/ Blachowka/ Bolohov woloski etc; Moldova, Moldovăţ, Moldava nad Bodvou, vechiul nume al râului Vlâtava/ Moldau, cunoscut astfel de germani şi francezi mai ales până la începutul sec. XX.

POLONIA

Măgura - Măgura (887-622 m) (T, B); M. Witowska (1233 m); M. Wislanska (l 129 m), Kopa Magury (1740 m), hidronimul Potok Măgura (T); şirul de culmi M. Watkowska (801 m) şi M. Malastowska (812 m) alcătuiesc regiunea Magurski, M. Stuposinska (1016 m); Magurka (910 m); Maguriczne (884 m), Maguryczne (884 m); Magurzec (850 m), Za Măgura (450 m); Pod Măgura - Ioc., 2 cazuri de hidronime; Maguryczny Nizny (B).

Muncei/Manczul - Mamczul, Menczyl, Mynczoly, Myncziw, Pod Mlanczolem (B).

Mlaca/ Mlaka/ Mlaku, - Mlaki - M. Jaworowskie, M. Sianskie; Na Mlakach, Pod Mlakami, Mlaczky, Mlaczki za Mazuriwkami (B).

Plai/Plai-Plai (Bukowiec), Plaje (Zatwarnica), Plahi (Berehy Gome), Blahi (Sianki) (B). Pleşuv/ Pliszki - Pliszki (Beniowa), Plasza (Vârf, 1162 m) (B) la graniţa slovacă.

.

Chicera/ Kiczera - Kiczera 17 cazuri (493-1201 m), K. Beniowska (860 m), K. Sokolicka (836 m) (T); K. Beniowska, K. Dluga, K. Dzwiniacka, K. Dydiowska (799 m), K. Lokiecka, K. Losakowska, K. Manzina (965 m, Wolosate); K. Ostra (487m), K. Wolanska (620 m), K. Wysoka (575 m) (B); diminutivul Kiczerka; Kiczura, Kiczurka, Keczar, Kieczera, Kiczora. Toponimul este întâlnit din Bucovina până în Moravia cehă.

Grui/ Hrun - Hrun (Chmiel, B)

Izvor/ Zwor - Zwor/ Zwur/Zworzec (Dwernik), Zwor (Stuposiany); Zwor, Zwir, Zwirici, Zworec, Wirski (Wolosate), Zwory (Lutowiska), Na Zworcach (Sianki), (B)

Coşar/ Koszar - râul şi culmea Koszarowa lângă Zywice, Kosarzyska (1000 m) (T); Koszarki (Zatwarnica); Koszaryszcze, Pod Koszarkami (Dwernik), Na Koszarkach (Krywe), Koszaryszcze (Carynskie), Koszariszte Dluhe si K. Kragle (Dwerniczek) (B).

Sălaş/ Salasz/ Salasziszcze - Salasziszcze (Carynskie), Salaszisna/Salasziczisna (Dwerniczek), Salasyszcze (Krywe), Salaszyce/Szalaszyszcze (Stuposiany), Szalasziszcze (Wolosate), (B); Szalasiska l (900 m), Szalasiska (955 m), Stary Szalas (1317 m), Kokawski Szalas \Vyzni, Kokawski Szalas Nizni

(T).

Coliba/ Kolyba - Jasienowa K. (Dwernik) (B); Turnia nad Koleba (1649 m) (T). Stâna/ Stvna - Stynia, Stinska (Beniowa); Styna, Styny, Styncza (Wolosate), (B).

Tarniţa/Tarnica - oronim. Vârful cel mai înalt din Mt. Beskizi, 1346 m, hidronim.

Valah/ Blah/ Blach/ Wlos/ Wolos/ Woloszyn - Blascacka Dolina, Polanie Wolosienica, Wlosienica, Woloszyn (2036-2155 m), Skrajny Woloszyn (2090 m), Nyz. Woloszynska (2036 m), loc. Blachowka (T), Wolosate (B); Tirawa Woloska, Krolik Wolowski, Cobalnica Woloska; Lodinia/ numit în vechime Villa Walachica; Woloski selo, Bolohov woloski, localitatea cu 750 de case Valaska Dubova. Semnalăm şi localitatea Wlochy situată în sudul Munţilor Lysa Gora, ce nu fac parte însă din Carpaţi.

Alte localităţi galiţiene şi sileziene menţionate de istorici (T. Burada, citat de A. Deac, 2001) în documente, ce atestă prezenţa străveche a românilor sunt: Acrişor, Baniţa, Bistriţa, Breaza, Bobârca, Bolduri, Brânză, Brumari, Brusturi, Bubulici, Crasna, Clăbuc, Drzisghiîov, Ferescul, Furca, Goleşov, Godrişov, Gropeni, Libiţa, Leşna, Ligotca, Lupoşanca, Mistroviţa, Moldovăţ, Neagra, Petreanca, Poiana, Punicov, Ropiţa, Rosnov, Runguri, Strâmba, Stupniţa, Stupoşani, Trijniţa, Uluci, Vendrinia.

SLOVACIA

Măgura - Măgura în numeroase cazuri (598 - 1376 m) (T, B); Nizna M./ Joasă (1097 m), Vysna M. /înaltă (2052 m) şi KJaciansca M. (1367 m) (ZiHna) (T); Oravska M. (1082-1222 m), Kurcinska M. (393 m), Stabnica M. (900 m), Magury Spisskie (B); Magurka (1107 m) (T); festivalul folcloric montan ZamagurskJ Festiwal Folklorystyczny.

Chicera/ Kycera - Kycera 7 cazuri (439-921 m),Vielka K. (560 m), Packowa K. (830 m) pe graniţa cu Ucraina.

Coşar/Kosar - Dealul Kosarisko, Dl. Kosiare (798m),

Izvor/ Javor - Javorina, loc. Javorina Srednica, Javornik, Maly Javornik (604 m), Maly (1019 m) şi Velky Javornik (1071 m), Javoruvky, Velka Javorina (T).

Pesuv/ Ples/ Plastovce

Sălaş/ Szalas

Valah - loc. Vlachy (528 m) cu 600 de case (Liptovski Mikulas), loc. Spisskie Vlachy, Vlachovo (1.000 m), Valaska, Valaska Bela, loc. Valaska Dubova (649 m) cu 750 case, Valaska Podbrezova, Valasske Klobouky, Vlarsky Prusmyk-Vrsatec (T); loc. Vlaca (Giraltovice) (B); Vlahovo; Blahova.

Moldava nad Bodvou. localitate în sudul ţării.

Aşezările din junii oraşului minier Banska Stiavnica sunt ocupate din vechime de păstorii valahi şi casele lor de lemn tipice aşezărilor de munte. Alte toponime ce atestă prezenţa valahilor recunoscuţi doar în estul Tatrei sunt: Badin, Barca, Brazda, Buzica, Cana, Chotin, Debrad, Petrovany, Saca, Slana, Surany, Venecia etc.

CEHIA

Valah - Moravia de Nord - localităţile Sneznic Vlaske u Hanusovic, Valasske Mezirio, Valasska Polanka, Woloszczyna Moravska/ Moravia Valaha dintre munţii Sudeţi şi Carpaţi la Brama Moravska/Poarta Morava; Vlasatice (Brno); Vlachovo Brezi. Atlasele austriece şi germane menţionează un ţinut Valahia, al cărui oraş principal se numea Meziriciuk Valahi / Walahisch Mezeritsch/ Valasca Mezirici. în zona respectivă târguri erau: Crasna, Bistriţa, Rosnov, Clăbuc, Vsetin, Frenstadt; iar comune: Bărnova, Beciva, Carlovitz, Cilici, Hărbova, Hoştin, Hovezi, Hradişco, Huţişco, lasena, Lescovăţ, Leşna, Liptal, Lideci, Lucec Lusna, Lucova, Morcov, Palanca, Perna, Policina, Priluchi, Rahova, Siracov, Solan, Soloneţ, Talalaci, Ustri, Visoca, Visovici, Vlahoviţa, Vsemina, Zubri (A. Deac, 2001). Suburbiile oraşului Stramberk au case de lemn construite de valahii emigraţi din Ungaria şi Polonia Mică. în Sudeţii populaţi de lujiţeni, lângă localitatea Litice există toponimul Vlhost referitor la un vârf (613,5 m) şi la pădurea înconjurătoare.

UCRAINA

Măgura - Măgura (730 m), Măgura Lomnianskaia (806 m, 817 m, 1022 m, 1024 m), M. Stuposinska (1016 m).

Chicera / Kiczera - Kiczera Lokiecka (788 m), K. Dziwniacka (704 m), K. Dydiowska (799 m), K. Manzina ( 965 m), Packowa K. (830 m)

Valafa - hidronimele Wolosatka, Wolosatczyk; localităţile -Voloscisna, Kamianka Voloska,:!

Volohi, Bolechov etc.

1 Viaţa pastorală viguroasă până la începutul sec. XX a decăzut rapid în Carpaţi, motivată de: schimbarea condiţiilor socio-economice naţionale şi internaţionale, închiderea graniţelor pentru transhumantă, interdicţii la păşunat, scăderea suprafeţelor păşunabile şi a preţului lânii datorată importurilor şi materialelor plastice, gravitarea spre altitudini mai mici, reducerea turmelor, schimbarea psihologiei păstorilor, conflicte cu administraţia pădurilor, orientări către alte meserii, în mare măsură construcţiile pastorale de lemn din pajişti conservă un caracter muzeal şi demonstrativ, întâlnit şi în oraşe ca vestigii ale civilizaţiei milenare a păstorilor români. Casele de lemn din sate, care au păstrat arhitectura valahă în exemplare de o frumuseţe deosebită şi in confundabil ă, sunt la rândul lor ameninţate de proliferarea unor noi stiluri arhitectonice.

dr. Simona CONDURĂŢEANU

Bibliografie

Augustin, M., Krycinski, S-, Modrzejewski, Sz., Szewc, R. (1995), Bieszczady, Slownik historyczno - krajoznawczy, czesc A, Bieszczadzki Park Narodowy Ustrzyki Gorne, Warszawa. Deac, A. (2001), Din istoria Ucrainei, “Ţara de margine “, Edit. Europa Nova, Bucureşti. Brătianu, Gh. (1998), Originile şi formarea unităţii româneşti, Edit. Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi. Giurescu, C., C., Giurescu, D., C. (1975, 1976), Istoria Românilor (I, II), Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Iordan, I. (1963), Toponimie românească, Edit. Academiei, Bucureşti. Holub-Pacewiczowa, Zofja (1931), Osadnictwo pasterskie i wedrowkiw Tatrach i na Podtatrzn, Nakladem; Polskiej Akademji umiejetnasci, Krakow. Hossu, V. (1997), Stavropighia Perilor în contextul luptei Drăgoşeştilor maramureşeni pentru revenirea la scaunul Moldovei, în vol. “Maramureş - vatră de istorie milenară”, Edit Dragoş Vodă, Cluj- Napoca.

Kollar, D-, Lacika, J., Malarz, R. (1998), Regiony bez granic - Tatry slowacko – polskie, Edit. Dajama, Bratislava.

Kubijowicz, W. (1926), La vie pastorale dans Ies Beskides, Nakladem ksiegarni geograficznej “Orbis”, Krakow.