România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial

 

La 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, liceanul Prinţip ucide prin focuri de revolver pe arhiducele Frantz Ferdinand, moştenitorul monarhiei austro-ungare şi pe soţia lui. O lună mai târziu, Austro-Ungaria declară război Serbiei. După câteva zile Europa întreagă, şi în urma ei, toate celelalte continente, erau târâte în vârtejul celui mai groaznic cataclism pe care l-a înregistrat istoria omenirii.

Războiul era la hotarele României. Patru cincimi din graniţele noastre erau ocupate de luptători. De la Severin şi de la Dorohoi se puteau urmări luptele, iar la Vârciorova şi la Mamorniţa cădeau schije şi gloanţe rătăcite. Marele conflict sângeros nu putea să nu aducă răfuiala cea mare. Din râurile de sânge, peste movilele de cadavre, nu putea să nu se ridice aurora dreptăţii. Şi de la această dreptate, Ţara şi Neamul Românesc aveau mult de aşteptat. Istoria Neamului Românesc este o înşiruire de nedreptăţi, suferinţe şi umilinţe. Mai mult de jumătate din pământul şi neamul nostru se găsea sub jug străin. Constituirea unui Stat Românesc, care să cuprindă pe toţi Românii de pe tot Pământul Românesc, acesta era idealul naţional şi visul de veacuri, în care au crescut toate generaţiile noastre.

În Transilvania, o conştiinţă nouă îşi face drum, generaţia tânără întoarce faţa de la Viena şi Budapesta şi se îndreaptă spre Bucureşti. De aici înainte soarele românismului răsărea de la Bucureşti. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan; Revoluţia de la 1848-1849 şi Avram Iancu devenit eroul legendar al luptelor românilor; Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la 1859 şi făurirea unei Românii moderne; Războiul de Independenţă al României din 1877-1878 au contribuit decisiv la deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor. Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, prin Statutul lui Andrei Şaguna s-a despărţit de biserica sârbească. Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, dă un impuls puternic culturii naţionale româneşti. Memorandumul din 1892, în care sunt expuse suferinţele şi revendicările româneşti, este prezentat la Curtea de la Viena de o numeroasă delegaţie românească. Împăratul refuză să primească delegaţia, iar documentul este trimis la Budapesta. Guvernul ungar îl înapoiază preşedintelui delegaţiei, dr. Ioan Raţiu, iar la întoarcerea în ţară memorandiştii sunt judecaţi pentru „trădare de patrie”. Odată cu porţile temniţelor de la Vaţ şi Seghedin, s-au deschis complet şi totdeauna inimile Românilor din Regat pentru fraţii lor din Ardeal. Ideea daco-românismului devine coşmarul şoviniştilor maghiari. Neamul Românesc este acum considerat ca un tot unitar, graniţele artificiale pot despărţi trupurile dar sufletul este unul singur. Conştienţi de primejdie, ungurii urmăresc maghiarizarea forţată cu o furie exasperată, Tisza, Banffy, Appanyi, sunt cei trei care culminează sforţările de distrugere ale Neamului Românesc, cu ajutorul legilor celor mai draconice. Conducătorii maghiari indicau cu precizie sfârşitul demersului, în 50 de ani nu va mai fi picior de român în Transilvania. Dar în plină execuţie a planului de asasinare a unei naţiuni, cade trăsnetul catastrofei mondiale. Tisza era unul din reprezentanţii cei mai fanatici ai politicii naţionale maghiare, a căror întreagă acţiune era dominată de halucinaţia statului naţional unitar maghiar. În această situaţie Austria era paralizată, era prizoniera Ungariei. Politica Austriei era dominată de interesele Ungariei, iar unul din punctele cardinale ale politicii ungare era intoleranţa faţă de naţionalităţi. Ungaria era strâns legată de Austria ca o piatră de moară de gâtul unui om care se îneacă. În preajma marelui război, imperialul cadavru, a ajuns să sape groapa propriului imperiu tocmai datorită politicii Ungariei.

Bucovina a fost ruptă din trupul Moldovei şi furată de austrieci în anul 1775. Diplomatul austriac Kaunitz, ministrul Mariei Tereza a reuşit să-şi asigure buna atitudine a mareşalului Rumiantzow, generalissimul armatelor ruseşti mulţumită unui cadou de 5000 de galbeni şi a unei tabachere de aur, împodobită cu briliante. Mareşalul rus îşi retrage oştile din Bucovina, apoi austriecii o ocupă, astfel banditescul proiect a reuşit. Dulcea Bucovină a lui Alecsandri, vesela grădină, plină de amintirile gloriosului trecut al Moldovei, murea pe încetul şi-şi întindea braţele rugătoare către sora mai mare.

Tot printr-o înşelătorie la 28 mai 1812 ne este răpită Basarabia de către ruşi. Vina a fost aruncată asupra dragomanului Dumitrache Moruzi, care seconda pe ministrul turc Galib Effendi şi luau parte activă la dezbaterile Tratatului de Pace de la Bucureşti. Ţap ispăşitor a fost găsit Moruzi, sub acuzaţia că, râvnind la un scaun domnesc într-unul din cele două principate, a căutat să-şi atragă simpatia ruşilor. Pentru această faptă lui Moruzi i-a fost tăiat capul din ordinul marelui vizir. O târguială necinstită între străini şi un cap tăiat au pecetluit răpirea Basarabiei. După Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, Congresul de la Berlin ne solicită să înapoiem Basarabia de sud ruşilor. Ca o compensaţie României i se dă Dobrogea, vechiul pământ românesc al marelui voievod Mircea.

În octombrie 1912 a izbucnit Războiul Balcanic. Turcia era în conflict cu Italia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Grecia. România era interesată deoarece chestiunea graniţei de sud a Dobrogei era nerezolvată. Nu se respectase voinţa Congresului de la Berlin, Silistra, cu forturile ei, cheia Dobreogei, a rămas în stăpânirea Bulgariei.

În anul 1913 a început campania română în Bulgaria. Pentru a doua oară, în cursul domniei sale, Regele Carol trecea Dunărea în fruntea armatei române. În anul 1877 el o făcuse ca să cucerească independenţa României şi să ajute la formarea statului bulgar. După 36 de ani el trebuia s-o facă din nou ca să dea o lecţie vecinului ingrat şi să asigure liniştita dezvoltare a ţărilor balcanice, ameninţate de planurile agresive ale tulburătorului popor bulgar. Rezultatele campaniei erau foarte mulţumitoare, dar a scos în evidenţă şi unele lipsuri ale armatei române. Tratativele de pace, conduse cu deosebită autoritate de Titu Maiorescu, au dus la încheierea Păcii de la Bucureşti din 1913. România a ieşit la încheierea acestor evenimente cu un câştig de teritoriu, care-i asigura graniţa Dobrogei de sud, cu prestigiul său european considerabil mărit, dar şi cu un duşman implacabil, Bulgaria. Atât campania României cât şi rezultatul tratativelor au produs o răcire a relaţiilor cu Austro-Ungaria şi cu Bulgaria, astfel că Austro-Ungaria se decide să ducă o politică agresivă împotriva României mergând până acolo, încât concepeau anexarea României la Austro-Ungaria.

La 15-28 iulie 1914 Austro-Ungaria declară război Serbiei. Era preludiul săptămânii tragice. La 31 iulie Germania declară război Rusiei, iar la 3 august Franţei. În aceeaşi zi Germania invada teritoriul Belgiei. La 4 august Anglia declară război Germaniei. Dansul morţii începuse. Într-o săptămână şapte state europene, dintre care cele cinci mari puteri, erau în stare de război. O lună mai târziu, Turcia şi Japonia se prinseseră şi ele în hora sângeroasă.

Surprinderea şi emoţia Românilor au fost considerabile. Era în conştiinţa generală că mari evenimente ne aşteaptă şi pe noi. Convingerea că evenimentele de faţă constituie un moment istoric cum nu se întâlnesc multe în cursul veacurilor, că ele sunt menite să schimbe faţa lumii, soluţionând cele mai arzătoare probleme internaţionale, ne impunea şi nouă datoria de a ne folosi de acest prilej. Ar fi fost o crimă împotriva patriei şi a neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, aşa de rară în istoria popoarelor. Aveam revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi ne duceau în conflict cu Austro-Ungaria, celelalte cu Rusia. Aceasta era cumpăna cea grea în care ne găseam după izbucnirea marelui conflict. Un drum greşit, o mişcare rea,  şi micul stat român putea fi strivit între uriaşii ce se ciocneau în jurul lui.

Pentru a fixa atitudinea României faţă de marele război, un consiliu de coroană s-a ţinut la Sinaia, sub preşedinţia Regelui Carol, în ziua de 3 august 1914. Au participat întregul guvern, în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri, Ioan I.C. Brătianu, preşedinţii corpurilor legiuitoare, foştii prim-miniştri şi şefii de partide politice. Regele Carol, german de origine, vedea chestiunea prin prisma obligaţiilor sale contractuale, România era legată printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Regele a scos dintr-o casetă de fier, tratatul încheiat de el şi contrasemnat de Ioan Brătianu tatăl, la 1883, reînnoit sub guvernele miniştrilor Catargiu, Sturza şi Maiorescu a căror semnătură o purta. Singurul Petre Carp a avut aceeaşi poziţie cu propunerea Regelui şi ceru imediata intrare în război alături de Puterile Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost împotriva propunerii Regelui, pentru motive de ordin juridic şi moral.

Alianţa noastră cu Puterile Centrale era o alianţă defensivă. În cazul de faţă Puterile Centrale erau agresoarele, ele provocaseră şi declaraseră războiul. România nu fusese nici consultată, nici măcar prevenită asupra demersului guvernului austroungar la Belgrad, care avea să provoace războiul şi s-o târască într-un război ofensiv. Aproape toţi sfetnicii de faţă s-au pronunţat în cuvinte mişcătoare şi întemeiate pe o adâncă cunoştinţă a situaţiei politice, pentru o neutralitate care să ne îngăduie  a aştepta desfăşurarea evenimentelor, păstrându-ne completa libertate de acţiune. La sfârşitul consiliului, primul ministru Brătianu a prezentat o telegramă, prin care anunţa că Italia se declarase neutră.

Puterile Centrale au considerat politica noastră ca un act de trădare faţă de aliatul de care ne lega un tratat. Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o soluţie definitivă. La adăpostul timpului câştigat, România trebuia să-şi facă toate pregătirile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere şi cu şansă de izbândă. Simpatiile personale, puterea legăturilor tradiţionale, raţionamentul obiectiv şi alte felurite consideraţii, împărţeau ţara în două curente. Cel dintâi, cel mai slab era curentul germanofil. Curentul antantofil, chiar de la început, era mult mai puternic. Lozinca lui era eliberarea Ardealului, şi această ţintă se identificase cu idealul naţional român.

Faţă de politica brutală, cinică şi ipocrită a Puterilor Centrale, alianţa dintre Anglia, Franţa şi Rusia, a inaugurat cu dibăcie o politică largă, generoasă, menită a câştiga inima popoarelor. La baza acţiunii lor războinice, ele au pus principiul autodeterminării naţionalităţilor, eliberarea popoarelor asuprite, dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta lui. Simpatia pentru Franţa, dorinţa de eliberare a Ardealului şi perspectiva prăbuşirii Austro-Ungariei, ce se întrevedea din ce în ce mai probabilă, în urma înfrângerilor de pe frontul rusesc au fost hotărâtoare.

În tragedia Neamului Românesc, care începea să-şi desfăşoare scenele ei pline de durere şi de măreţie, cea dintâi victimă, doborâtă de lovitura nemiloasei soarte a fost Regele Carol, care a murit pe 27 septembrie 1914. Slăbit de povara celor 76 de ani, dintre care 48 de ani de domnie, bătrânul întemeietor al modernului stat român se văzu pus în faţa celei mai chinuitoare probleme ce a sfâşiat vreodată sufletul unui cap încoronat. Multe personalităţi ale vremii au mărturisit „Regele Carol a murit de război”.

Noul Rege al României, Ferdinand, se urca în scaunul domniei în împrejurări neasemănat de grele. „Voiu domni ca bun român”, a declarat noul rege în clipa solemnă a jurământului. Între porunca sângelui şi aceea a conştiinţei, Regele Ferdinand o ascultase pe aceasta din urmă. România era cea mai curtată ţară, deoarece aşezarea ei geografică, puterea ei militară şi ascendentul căpătat în urma războiului balcanic, dădeau participării ei la război cea mai mare greutate. Atât Puterile Centrale cât şi statele Antantei au încercat şi au făcut tot posibilul de a câştiga România de partea ei. Dar privirile şi inimile Românilor se îndreptau în primul rând peste Carpaţi. Partizanii colaborării cu Franţa şi Anglia: Ioan I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea, Octavian Goga, Vasile Lucaci, Nicolae Filipescu, Regina Maria şi mulţi alţii au desfăşurat o intensă propagandă atât în ţară, cât şi peste hotare pentru realizarea idealului naţional, toţi românii să se unească într-un singur stat. Politica de război a lui Brătianu se rezuma la declaraţia: aşteptarea momentului celui mai favorabil, pentru ca intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos, atât pentru noi cât şi pentru prietenii noştrii. Diplomaţia europeană îl numea „Sfinxul”, căci abilitatea şi discreţia sa, devenite legendare în istoria marelui război, împiedicase să i se cunoască intenţiile. Nicolae Iorga de asemenea  a militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui de 2000 de ani”. România a dus tratative serioase cu Franţa, Anglia, Rusia privind ajutorul ce-l va primi în armament, tehnică, muniţii, precum şi garanţii privind revendicările noastre teritoriale.

La 22 iunie 1916, Rusia şi Franţa au somat România, prin telegrame, să intre în război imediat, arătând că era un moment favorabil. În telegramă se spunea: „Intrarea în război a României, în momentul acesta va avea o valoare corespunzătoare în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi cazul când hotărârea sa va fi amânată pentru o epocă nedefinită. Situaţia porunceşte României de a se alătura „acum ori niciodată”.

La 4/17 august 1916, Ioan I. Brătianu, seful guvernului român încheia cu reprezentanţii Rusiei, Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca, cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat politic şi o convenţie militară.

Teritoriul asupra căruia puterile semnatare recunoşteau României dreptul de anexare, cuprindea totalitatea provinciilor locuite de români, din cuprinsul monarhiei austroungare: Bucovina, Transilvania şi Banatul, în întregime, iar Crişana, până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în Tisa; apoi în Maramureş, până la linia despărţitoare dintre Tisa şi Vizău. Astfel, interesele României fuseseră bine garantate.

La 14/27 august 1916 s-a ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană, convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de guvernul Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndeplinit şi, împrejurări ca cele de azi, nu erau să se mai întâlnească. Cauza românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari puteri au recunoscut dreptul nostru la unitate naţională.

Maiorescu şi Marghiloman au avut rezerve faţă de intrarea în război, iar Petre Carp a fost categoric împotriva războiului. Take Ionescu şi Filipescu, care-şi vedeau încoronată politica dusă de doi ani de zile, şi-au exprimat  deplina satisfacţie, asigurând pe Suveran şi pe guvern de sprijinul lor necondiţionat.

Istoricul Consiliu de Coroană s-a terminat într-o mare însufleţire. Regele, prin nobilul său sacrificiu şi prin patriotismul său înălţător, a încheiat şedinţa cu îndemnul, „Cu Dumnezeu înainte!”. La scurt timp decretul pentru declararea stării de război se afişa pe străzile Bucureştiului, iar pe înserate, goarnele jandarmilor anunţau mobilizarea generală a armatei. La ora 21 ministrul nostru la Viena a înmânat declaraţia de război pe care România o făcea către Imperiul Austro-Ungar.

România începuse sfântul război pentru eliberarea fraţilor noştri subjugaţi şi pentru întregirea neamului. A doua zi Regele Ferdinand împărtăşea românilor hotărârea cea mare şi le trimitea un cuvânt de îndemn la datorie, de însufleţire şi de nădejde. „Pentru neamul nostru războiul a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera înaintaşilor noştri, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor.”

Trecând pe picior de război, în noaptea de 27-28 August 1916, armata noastră a mobilizat 833.758 militari, comandaţi de aproape 18.000 ofiţeri, şi era alcătuită din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Cifra oamenilor chemaţi sub drapel şi acelora aflaţi la dispoziţia armatei, era de 1.083.000 de oameni, reprezentând aproximativ 15% din populaţia ţării. Cu mult mai grea se prezenta problema înzestrării armatei cu armament. Alianţa noastră din 1883 cu Puterile Centrale prevedea ca tot materialul de război să se aducă din Austria şi din Germania. Eram deficitari la artilerie, mitraliere şi armament de infanterie. Doctrina noastră militară era stabilită de puterile cu care aveam un tratat de alianţă, iar inamicul nostru probabil era Rusia şi nu ne era permis să avem trupe de vânători de munte şi nici armament pentru aceste trupe, ceea ce ne punea în inferioritate, având în vedere operaţiile noastre militare din munţi.

Odată cu declaraţia războiului, Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot. Înconjurat de un corp pe ofiţeri de elită şi de tehnicieni, el era chemat să aducă, atât în organizarea serviciilor armatei cât şi în instrucţia trupelor, acel spirit francez atât de necesar în războiul modern.

Din cauza formei geografice curioase a României, frontul ocupa de-a lungul Carpaţilor de la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până aproape de Turtucaia, şi în sfârşit de-a lungul frontierei dobrogene de la Turtucaia până la Marea Neagră, o lungime de 1200 kilometri. Era cel mai lung front din Europa, mai lung chiar decât frontul rusesc, care de la Baltica până la Dorna, n-avea decât 1100 de km. Şi acesta era un dezavantaj întrucât însemna dispersarea forţelor şi dădea posibilitatea inamicului să-şi concentreze forţele şi să ne atace în punctele noastre mai slabe.

Din numeroasele variante strategice ale Marelui Stat Major, cea aleasă în mod definitiv, ca fiind corespunzătoare cu situaţia politică şi militară a ţării, a fost denumită „Ipoteza Z”. Războiul nostru era un război naţional pentru eliberarea fraţilor, cea dintâi mişcare pe care trebuia să o facă armata română era trecerea Carpaţilor. Pe frontul de sud, de la Calafat până la Marea Neagră, era Armata a III-a, a cărei comandă se încredinţase generalului M. Aslan. Frontul ofensiv carpatic, era servit de armatele I, II şi IV. Armata I-a, sub comanda generalului I. Culcer, se întindea de la Calafat până la izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda generalului Al. Averescu, ocupa frontul de la izvoarele Argeşului până în regiunea Vrancei. Armata a IV-a sau de Nord, sub comanda generalului Const. Prezan, ocupa Carpaţii Moldovei, făcând în regiunea Dornei, joncţiunea cu frontul rusesc.

Regele Ferdinand avea comanda supremă a armatei române în război. Ca şef al Marelui Stat Major figura generalul A. Zottu, dar o boală grea l-a împiedicat pe acesta să ia parte la conducerea operaţiilor militare, care au fost concepute şi conduse de către generalul D. Iliescu. Când declaraţia noastră de război sosi pe neaşteptate în seara zilei de 27 august 1916, ea produse o emoţie considerabilă la cartierele generale ale armatelor duşmane.

În noaptea de 14/27 – 15/28 august 1916 trupele române au atacat frontiera austroungară. Zidul de temniţă, care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat. Prin văile, pe unde, cu 18 veacuri în urmă, trecuseră legionarii împăratului Traian pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu trei veacuri în urmă, trecuseră steagurile oastei marelui voievod Mihai Viteazul, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi sceptru, pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o clipă.

Pătrunderea în Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele austroungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintau impetuos spre ţelurile fixate. După numai două zile de la începerea războiului trupele române intrau în Braşov, pe Valea Jiului ocupau oraşul Petroşani, au ocupat Târgul Secuiesc, iar după trei zile de război erau în faţa Sibiului şi a Orşovei.

Coloanele române înaintau voios, într-o înălţare sufletească, uşoară de înţeles. Era ziua triumfului, răzbunarea suferinţelor milenare. Trupele duşmane, care încercau să se opună înaintării trupelor române, erau cele ce constituiseră Armata I austroungară, comandată de generalul Arz von Straussemberg. Zilnic Arz primea întăriri atât austroungare cât şi germane, iar conducerea trupelor duşmane din Ardeal a trecut în mâna germanilor. Trupele duşmane se reorganizează constituindu-se grupul de Nord-Est, sub comanda generalului prusian von Morgen şi grupul de Sud comandat de generalul prusian V.Staabs.

După o lună de la intrarea României în război, campania din Ardeal intra într-o fază nouă. Forţele celor trei armate române trebuiau concentrate, legate una de alta şi aduse în Valea Mureşului. Înaintarea se făcea cu încetineală, de când armatele fuseseră împuţinate, prin trimiterea de ajutoare în Dobrogea şi la Dunăre.

În această situaţie generalul Falkenhayn, fostul şef al statului major german, sosi la 19 septembrie la Deva luând comanda frontului din Ardeal. Falkenhayn decise să-şi concentreze toate forţele disponibile într-un singur sector şi să atace grupul românesc de acolo. Grupul român odată distrus, forţele duşmane se vor îndrepta imediat spre grupurile vecine, spre a le pregăti aceeaşi soartă.

Noul comandament german luase hotărârea definitivă, el va începe contraofensiva, atacând grupul român de la Sibiu. Germanii au conceput bătălia de la Sibiu ca o luptă de nimicire. Împresurarea plănuită de inamic n-a reuşit. Eroismul arătat de soldaţi, care au luptat ca leii, atât individual, cât şi în grupe, au reuşit să degajeje armata din cercul de fier în care fusese strânsă şi au transformat într-o pagină de epopee, ceea ce putea să se transforme într-un dezastru. Bătălia de la Sibiu i-a impresionat dureros pe români. A fost prima ciocnire serioasă cu un adversar superior numericeşte şi pregătire, ca germanii şi cu o dotare în tehnică de luptă net superioară faţă de români. Cu toate victoriile obţinute de Armata a II-a la Porumbacu şi la Bărcuţ, Marele Cartier General a hotărât suspendarea ofensivei şi o nouă grupare a forţelor ei, spre a muta ofensiva spre nord, unde grupul lui Morgen constituia pericolul.

În 35 de zile de lupte continue şi aprige, împotriva unul inamic care se întărea continuu şi pe un teren foarte greu, frontul acestei armate înaintase pe o adâncime între 80-100 km în inima Ardealului. Ea ajunsese la sfârşitul lunii septembrie la porţile oraşelor Reghin şi Sighişoara. Teritoriul ocupat  de armatele româneşti reprezenta o treime din suprafaţa totală a Ardealului, dar acest fapt nu a ţinut mult. În bătălia de la Praid-Sovata, Armata a IV-a a ieşit biruitoare, dar a fost nevoită să-şi plece capul în faţa neînduplecatei soarte şi să se jertfească pe altarul camaraderiei războinice. Soldaţii armatelor a doua şi a patra române victorioşi cu braţul, erau înfrânţi cu sufletul, acesta era rezultatul înfrângerilor de la Sibiu şi Turtucaia. Ca represalii pentru purtarea frăţească a locuitorilor faţă de armata română, ungurii, la reocuparea satelor şi oraşelor româneşti, dau foc caselor şi gospodăriilor româneşti, spânzură pe loc, fără judecată, pe cei învinuiţi de purtare frăţească cu românii.

În această situaţie Falkenhayn pregăteşte ofensiva împotriva Armatei a II-a. În bătăliile de la Şinca şi Ţânţarul inamicul este victorios şi se pregăteşte pentru bătălia de la Braşov. Cu mai mult de trei veacuri în urmă, la 7 iulie 1603, în marginea Braşovului, oastea românească condusă de Radu Şerban Voievod, nimici până la cel din urmă om, oastea ungurească a craiului ardelenesc Moise Szekely. Capul craiului purtat pe străzile Braşovului a fost apoi bătut în cuie pe porţile Făgăraşului, în semn de răzbunare pentru mişeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul din 1601. Opt ani mai târziu, în 1611, Radu Şerban bătea din nou mândra oaste a noului crai al Ardealului, Gabriel Bathory, între Sâmpetru şi Braşov, exact pe locurile unde, cu 305 ani mai târziu, urmaşii oştenilor Basarabului vor smulge admiraţia duşmanului. Sângele românesc a mai multor generaţii, a înroşit pământul Ardealului. În bătălia de la Braşov dată în zilele de 7 şi 8 octombrie, românii sunt învinşi şi trebuie să înceapă retragerea. După 40 de zile campania română din Ardeal a luat sfârşit. Trupele române au început durerosul marş de retragere înspre aceleaşi creste ale Carpaţilor, devenite acum bariera ce trebuia să apere pământul patriei de năvala duşmană.

Ofensiva română în Ardeal, partea cea mai însemnată a planului de operaţii militare, fusese paralizată de la început de contralovitura primită pe frontul de sud. Apărarea Dobrogei şi încercarea de la Flămânda, îndrumaseră într-acolo, nu numai rezervele generale, dar chiar unităţile de prima linie, indispensabile ofensivei din Ardeal. Astfel, înainte de a fi putut atinge linia Mureşului, primul obiectiv al ofensivei noastre, duşmanul îşi adunase forţele disponibile, îşi organizase o armată ofensivă şi începuse loviturile. Bătălia de la Sibiu fusese cea dintâi şi fusese hotărâtoare. Iniţiativa trecuse în mâna duşmanului, în Ardeal ca şi în Dobrogea. Reluarea ofensivei în Ardeal a fost hotărâtă când situaţia fusese compromisă.

Neaşteptatele lovituri primite la Turtucaia, Bazargic şi în Dobrogea de sud, pricinuiseră luarea de contramăsuri, spre a para ameninţarea din acea parte. Puternicele forţe trimise în Dobrogea şi la Dunăre restabiliseră aici echilibrul între cele două armate adversare. Şi visul eliberării Ardealului, legănat de doruri seculare, un moment întrerupt, îşi rupse brusc firul. Goniţi de pe sfântul pământ, unde intrasem ca eliberatori, eram urmăriţi de un duşman înverşunat, care-şi mărea din ce în ce puterile. Furtuna se apropia acum ameninţătoare de porţile casei noastre.

Măsuri energice şi repezi se impuneau. Primul gând a fost la ajutorul aliaţilor. În vecinătatea noastră imediată era puternicul aliat rus, cu nesecatele lui resurse de oameni şi material. Inacţiunea ruşilor era de neînţeles în prima etapă a războiului, când bănuiala nu începuse încă a încolţi în sufletele noastre. Guvernul şi comandamentul român s-au adresat atunci marelui cartier rus, cerându-i o participare mai viguroasă a armatei ruseşti la acţiunea de pe fronturile noastre.

Telegrama lui Alexeiew este revelatoare, ea făcea proba concepţiei ciudate pe care şi-o făceau ruşii despre colaborarea celor două armate. România şi armata română nu existau şi nu intrau în socoteală, decât atât cât erau necesare pentru protecţia propriei armate ruseşti, prevedea telegrama. Dacă acest scop, care era singura preocupare a comandamentului rus, se obţinea mai lesnicios cu sacrificarea şi ruina României, aceasta nu emoţiona deloc pe guvernul şi comandamentul rus.

Pe frontul din Dobrogea, România se găsea în război cu patru state: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. La 28 august, comanda supremă a trupelor bulgaro-germano-turceşti din nord-vestul Bulgariei fusese încredinţată mareşalului Mackensen, care era una din gloriile armatei germane. Era omul iniţiativelor îndrăzneţe, a loviturilor brutale, a bătăliilor date fără nicio cruţare de vieţi omeneşti. Încredinţarea comenzii armatei de operaţiuni unui astfel de om, arăta importanţa pe care Germania o dădea acţiunii de la frontiera dobrogeană.

Comandantul capului de pod Turtucaia era generalul C.Teodorescu. El era pus sub ordinele directe ale generalului M. Aslan, comandantul Armatei a III-a, al cărui cartier general era la Bucureşti. Comparaţia între forţele româneşti şi cele vrăjmaşe este cu totul în favoarea acestora din urmă. Şi cantitativ şi calitativ, atacatorul era superior celui atacat. Bătălia de la Turtucaia s-a dat în 5 si 6 septembrie şi a fost o adevărată catastrofă militară, care a însângerat ţara, la o săptămână de la intrarea noastră în război. Căderea oraşului Turtucaia a făcut o enormă impresie, atât prin pagubele materiale, cât şi efectul ei moral.

În acelaşi timp cu atacul împotriva oraşului Turtucaia, Mackensen aruncă şi celelalte trupe ale armatei bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a Bazargicului. Această bătălie a fost un eveniment istoric, pentru întâia oară, bulgarii au luptat împotriva ruşilor ca duşmani. Bătălia de la Bazargic a fost definitiv pierdută pentru aliaţi, tocmai datorită slăbiciunii comandamentului rus, care a întrebuinţat importante forţe avute la dispoziţie, în altă direcţie decât în aceea care era cea mai utilă şi care i se indicase.

Operaţiunile din Dobrogea aduseseră inamicului un important succes strategic. El ne silise să ne îndreptăm atenţia asupra frontului de sud şi să ne slăbim forţele din Ardeal, tocmai când acolo se pregătea marea ofensivă a lui Falkenhayn. Apoi, puterea noastră militară şi, odată cu ea, şi forţa morală care rezultă din încrederea în sine, au primit importante lovituri. Izbânda de pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla era numai un episod fericit care ne permitea să respirăm un moment şi să ne reculegem.

Noul comandant al frontului din Dobrogea, generalul Averescu pregătea o ofensivă prin care să atace frontal pe inamic, spre a-l arunca spre sud. Comandamentul român a hotărât ca lupta decisivă să se dea la Flămânda. Oprirea operaţiunii de la Flămânda este rezultatul propriei noastre voinţe şi este efectul situaţiei critice de pe frontul transilvănean.

Contraofensiva noastră pe frontul de sud s-a sfârşit cu o nereuşită generală. Odată cu oprirea acţiunii de la Flămânda şi cu trimiterea a trei divizii româneşti pe frontul carpatic, se suspendară şi luptele din Dobrogea. Locul diviziilor româneşti plecate, îl luau trupele ruseşti. Cu strângere de inimă trebuia primită această situaţie fatală, apărarea pământului patriei trecea pe mâna armatei ruseşti care dăduse în Dobrogea proba unei lipse de energie şi a unei indiferenţe totale, care îndreptăţeau pentru viitor cele mai rele presentimente.

În această nouă situaţie Mackensen a dezlănţuit ofensiva pe toată linia frontului. La 19 octombrie cade Topraisarul, apoi este ocupat Cobadinul, iar pe 21 octombrie trupele germano-bulgare ocupă oraşul Constanţa. După aceste bătălii diviziile româneşti au fost scoase din luptă. În locul diviziilor româneşti, au fost aduse trupe ruseşti. Astfel, paza a ceea ce mai rămăsese din Dobrogea, a fost încredinţată în întregime ruşilor. Generalul Zaioncicovsky care, prin incapacitatea sa, pierduse Dobrogea a fost înlocuit cu generalul Sacharow şi pus sub ordinele directe ale generalului Alexeiew.

Sângerosul şi durerosul act dobrogean al campaniei române se încheia. Menit să fie o acţiune secundară în războiul nostru, el a devenit deodată principala cauză a înfrângerii. Campania dobrogeană începuse cu episodul dramatic de la Turtucaia şi, încetul cu încetul, pompase toate rezervele puterii noastre militare şi paralizase avântul cu care armata se repezise peste Carpaţi. Respinşi de pe o linie pe alta, pierdusem în cele din urmă Constanţa. Dobrogea a devenit mormântul câtorva zeci de mii de fii ai ţării şi al celor mai frumoase iluzii.

Contraofensiva germană respinsese armata română, care invadase Transilvania şi o aruncase în Munţii Carpaţi. Era evident că această operaţie fusese numai prima etapă a planului de campanie german, după care trebuia să urmeze cea de-a doua, încercarea duşmanului de a străpunge bariera Carpaţilor şi a ocupa România.

Românii aveau tot dreptul să fie ingrijoraţi de întorsătura pe care o lua războiul. Marele cartier german hotărâse ofensiva în stil mare împotriva României. Germania avea absolută nevoie de grâul şi petrolul românesc, ca să poată trăi şi continua războiul. De aceea, frontul românesc devenise în această perioadă frontul principal al marelui război european. De pe toate celelalte fronturi unde luptele stagnau, forţe considerabile se îndreptau spre frontul românesc. Pentru noi, apărarea liniei Carpaţilor şi a Dunării, formând un front care încingea România pe o lungime de 1200 km, era o imposibilitate strategică.

Apărarea Carpaţilor se făcea în condiţii de mare inferioritate strategică pentru noi. Toate avantajele, reieşite din forma geografică a frontierei române, trecuseră de partea inamicului.

Marea bătălie a trecătorilor a început prin atacarea porţilor Moldovei. Inamicul începe atacul Muntelui Ţipcheş pe 19 octombrie, atacă valea Trotuşului, lupte grele se dau pe valea Uzului, dar fără niciun rezultat. Toate speranţele inamicului se îndreaptă spre trecătoarea Oituzului. Operaţiile grupului Schmettow pentru cucerirea trecătoarei Oituzului, poartă numele de bătălia de la Oituz. Comanda trupelor române care apără trecătoarea Oituzului a fost încredinţată generalului Eremia Grigorescu, care va deveni unul din numele glorioase ale războiului nostru. În lupta de la Megheluş a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise şi la realizarea idealului, în care nu crezuse. Au urmat luptele de la Hârja, prin care localitatea a fost transformată în ruine, iar în marea bătălie de la Oituz, inamicul suferise o dureroasă şi sângeroasă înfrângere. Divizia 15 română şi-a câştigat gloriosul nume de „divizia de fier”, înscris cu litere de foc şi sânge pe înălţimile ce domină poarta Oituzului, mândra inscripţie, „Pe aici nu se trece!.

La 27 octombrie generalul von Arz sfârşise bătălia din Munţii Moldovei cu o decisivă şi completă înfrângere. Generalul Prezan şi viteaza armată de nord se arătaseră tot atât de vrednici în defensivă, cum se arătaseră şi în ofensivă. Porţile Moldovei erau bine păzite.

Dacă atacarea trecătorilor Moldovei ce constituia concepţia comandamentelor austroungare, era pentru Falkenhayn o „idee nenorocită”, în schimb atacarea trecătorilor care constituie drumul cel mai scurt spre Bucureşti, era ideea favorită a comandanţilor germani.

Comandamentul român era conştient de gravitatea situaţiei. Regiunea Braşovului atacată de germani era cea mai vulnerabilă, din cauza vecinătăţii ei imediate cu capitala ţării şi a numeroaselor trecători ce o străbăteau, în număr de şase. Comanda Armatei a II-a, reconstituită cu cinci divizii, era încredinţată din nou generalului Averescu.

Şoseaua Branului este unul din drumurile cele mai vechi care au legat Ţara Românească cu Ardealul. Este calea legendarului descălecat al Basarabilor. Pe aici au trecut în veacul al XIII-lea cavalerii teutoni cu gândul întemeierii unei durabile stăpâniri germanice. Tot pe aici, mai în urmă, în două rânduri, armatele mândre ale ungurilor, conduse de ambiţiosul rege Carol Robert, ori de puternicul Sigismund, împăratul german de mai târziu, erau atacate, bătute şi ajutate să-şi găsească patria mai repede, de simpli oşteni ai Basarabilor, care-şi apărau „moşia şi nevoile şi neamul”. În luptele de la Rucăr, Dragoslavele, Mateiaşul şi Câmpulung germanii au trebuit să se declare învinşi. Încercarea de străpungere de la Câmpulung a eşuat.

Concomitent cu luptele de la Câmpulung, grupul generalului Staabs ataca trecătoarea Predealului şi drumurile vecine cu ea. Aici s-au dat lupte sângeroase, Predealul a fost ras de pe faţa pământului, au fost transformate în ruine gara din Predeal, vila lui Brătianu, primul ministru al ţării, „principalul vinovat pentru intrarea României în război împotriva austroungarilor şi germanilor”. Doi ani mai târziu însă, bărbatul de stat român declara: „Am avut o casă şi, alături de ea, o frontieră. S-a prăpădit casa, dar s-a dus şi frontiera!”

Timp de zece zile, de la 13 până la 23 octombrie, cu tot potopul distrugător, revărsat din gurile monstruoaselor mortiere, Predealul n-a putut fi luat. Soldaţii români au luptat ca nişte viteji zile de-a rândul, cu faţa întoarsă spre Ardeal.

În perioada 15-20 octombrie, germanii au încercat străpungerea în trecătorile Bratocea şi Buzău, dar bariera de piatră şi de fier, pe care o opuneau românii în munţii lor, era intactă. Falkenhayn întoarse ochii mai spre dreapta, pe valea Oltului. Comandantul grupului care apăra valea Oltului era generalul Praporgescu, un soldat de elită, cu frumoase însuşiri sufleteşti şi profesionale. O mare nenorocire s-a întâmplat în ziua de 13 octombrie, când generalul Praporgescu făcea o inspecţie pe înălţimea Coţi, apoi pe valea Câineni căzu din întâmplare un obuz lângă grupul ofiţerilor şi lovi mortal pe general. Comanda grupului de la Olt a fost încredinţată generalului Petala. În ziua de 16 octombrie inamicul începe ofensiva împotriva frontului român. S-au dat lupte grele pe Pietrosul şi Veveriţa, în Valea Topologului până în 21 octombrie. Încercarea grupului Krafft de a forţa trecerea pe la Olt se terminase şi ea cu un eşec pentru vrăjmaşi. Podul de la Câineni a fost aruncat în aer şi şoseaua s-a stricat în cursul luptelor. Străpungerea pe drumul cel mai scurt nu-i reuşise inamicului, el va încerca acum pe drumul cel mai lung, în sectorul Jiului, apărat de Armata I-a. În locul generalului Culcer, comanda Armatei I-a a fost încredinţată generalului Dragalina. În ziua de 25 octombrie generalul Dragalina pleacă pe front pentru a-i îmbărbăta pe soldaţi. O patrulă inamică s-a apropiat de maşina generalului şi a deschis focul, generalul fiind lovit la braţ. Evacuat, pansat şi operat prea târziu, el moare în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti în ziua de 9 noiembrie 1916. Era după generalul Praporgescu al doilea general căzut pe câmpul de onoare. Luptele din Valea Jiului s-au încheiat în ziua de 27 octombrie cu victoria românilor. Biruinţa de la Jiu a hotărât pe moment, nu numai soarta unei bătălii şi a unui oraş, ci soarta războiului şi a ţării.

Bătălia de la Jiu este, după cea de la Oituz, a doua mare victorie pe care Românii au câştigat-o împotriva puternicului duşman. Înfrângerea de la Jiu încheie şirul celei dintâi sforţări făcute de vrăjmaş pentru a pune mâna pe trecători. Ofensiva începută de Falkenhayn şi de Arz la 11 octombrie, se sfârşeşte la 28 octombrie cu un fiasco total.

Cu o experienţă în plus Falkenhayn se pregătea pentru a doua bătălie a trecătorilor. La 10 noiembrie a început a doua bătălie de la Oituz. Luptele au continuat până la 18 noiembrie 1916, dar izbânda a fost de partea românilor. În sectorul Bratocea-Buzău luptele s-au dat în perioada 31 octombrie – 9 noiembrie, dar inamicul nu a reuşit să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Concomitent inamicul atacă pe Valea Prahovei din 26 octombrie până la sfârşitul lunii noiembrie fără a reuşi să străpungă frontul român. La 10 noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Trupele române se retrag înspre Târgovişte, iar inamicul întră în ziua de 29 noiembrie în Câmpulungul evacuat de români. Timp de 45 de zile, un inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în sforţări sterile, fără să reuşească a sparge zidul de stâncă pe care i-l opuneau piepturile româneşti.

În timpul aceasta, grupul Krafft se întărise considerabil prin ajutoarele sosite, pe când frontul român care se întindea pe o suprafaţă foarte mare, se subţiase mult. Sprijinit pe această superioritate de efective, dispunând de trupe excelente ca alpinii bavarezi şi austrieci, perfect pregătite pentru războiul în munţi, cu o artilerie formidabilă, primind şi automobile blindate şi mortiere de calibru mare, Krafft reîncepe a doua ofensivă din Valea Oltului în 24 octombrie. Cu toată rezistenţa eroică a trupelor române, la sfârşitul lunii noiembrie Valea Oltului a ajuns în mâna germanilor. Au trecut două luni din ziua în care Falkenhayn pornise bătălia de la Sibiu, care trebuia să-i deschidă îndată pasul Turnul Roşu şi drumul Oltului. I-au trebuit însă două luni de lupte grele, pentru ca soldaţii Kaiserului german să poată trece în toată voia pe vechiul drum străbătut de atâtea armate cotropitoare.

Oltul, care de-a lungul veacurilor a răsfrânt în apele sale, rând pe rând, aquilele romane, panaşele ungurilor, iataganele turceşti, iar acum oglindea coiful cu ţepuşe ale germanului, loveşte mai năvalnic „zidul vechi al mănăstirii” Cozia şi povesteşte umbrei sfinte istoria tristă a neamului care-şi pregăteşte înălţarea prin jertfă şi durere.

După mai bine de cinci veacuri, treceau din nou pe Valea Oltului soldaţi din neamul acelora, care luptaseră ca tovarăşi de arme, alături de oştenii români. Cavalerii lui Frederic de Zolern, îmbrăcaţi în armuri şi cu crucea pe piept, veniseră la 1396, într-un avânt de jertfire, să apere creştinătatea, la Nicopole, alături de floarea nobilimii franceze şi de oştenii lui Mircea, împotriva semilunei ce se înălţa cotropitoare. Iată că în 1916, acum o sută de ani, mirosind pradă bogată, veneau lacomi să sugrume pe strănepoţii foştilor lor camarazi de arme, care îşi apărau ţara şi neamul. Vremea schimbă sufletele popoarelor, ca şi pe ale indivizilor.

Intrând în străvechea capitală a celor dintâi Basarabi comandantul german, din ordinul Kaizerului, a depus o coroană pe mormântul Regelui Carol, în catedrala din Curtea de Argeş. Trei zile mai târziu, avangardele grupului Krafft intrau în Piteşti.

Comandamentul german pregătea concomitent cu luptele de pe Olt o nouă ofensivă în stil mare, cu o metodă şi minuţiozitate caracteristic germană pe Valea Jiului. Comanda întregului grup, cu un total de peste 80.000 de militari, cea mai impozantă forţă care operase până acum pe frontul carpatic, a fost încredinţată generalului Kühne. Concentrarea formidabilei armate a lui Kühne se făcuse cu atâta discreţie, încât ai noştri au fost luaţi prin surprindere. În ziua de 11 noiembrie, un uragan de foc s-a dezlănţuit din gurile a peste 250 de tunuri, de toate calibrele, asupra poziţiilor româneşti. Cu asemenea forţe Falkenhayn reuşise să rupă linia frontului român, şi să străpungă Valea Jiului. În situaţia critică în care se aflau românii, au conceput bătălia de la Târgu Jiu din 16-17 noiembrie. Desfăşurată în condiţii de totală inferioritate, am fost învinşi, iar puhoiul german înainta pe teritoriul Olteniei, la 21 noiembrie inamicul ocupa Craiova. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi, mai curat şi mai mândru, obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi insulta copitelor cailor năvălitorului. Catastrofa României începuse. La Jiu se produsese spărtura, iar la Olt, zăgazul abia se mai ţinea.

În această situaţie România a solicitat ajutor de la aliaţi. Aceştia au promis multe, dar în realitate ajutorul rus se lăsa aşteptat. Brătianu, cu multă amărăciune, exprima reprezentantului rus urmările fatale ale inacţiunii trupelor ruse. Zece corpuri de armată ruseşti stăteau cu arma la picior, fără a interveni în lupte. Ideea rusească a triumfat, ei solicitau sacrificarea teritoriului românesc în interesul desfăşurărilor strategice viitoare, necesitate de operaţiile războiului european. Armata română va trebui să apuce pe drumul calvarului său. La 23 noiembrie inamicul a ocupat oraşul Caracal apoi oraşele Râmnicu Vâlcea, Slatina, iar pe 27 noiembrie linia Oltului căzuse, invazia duşmană îşi urma cursul, nestânjenită de niciun obstacol serios.

Unul din cele mai impresionante acte ale tragediei române a avut loc dincolo de Olt, unde odiseea grupului de la Cerna a rămas în istorie. Acest grup dând dovadă de un eroism demn de subliniat, şi-a făcut datoria apărând oraşul Turnu Severin, învingându-i pe unguri şi pe austrieci. Rămas izolat, fiind înconjurat din toate părţile de duşmani, a ajuns un detaşament „fantomă”, şi-a început aventura retragerii printre inamic pentru a face joncţiunea cu trupele române, sfârşind cu capitularea.

Ideea atacării simultane a României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi şi dinspre sud, peste Dunăre, era ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic german. Planul fusese elaborat de Marele Cartier German, după bătălia de la Braşov, din 8 octombrie. Erau cele două lame ale unei foarfece, care se apropiau, retezând bucata dinapoia lor.

În dimineaţa zilei de 23 noiembrie, pe o ceaţă foarte densă, ce acoperea fluviul şi malurile, germanii au început trecerea Dunării. Primele subunităţi au trecut neobservate în bărci, realizând un cap de pod provizoriu, iar a doua zi a fost construit podul de pontoane între Şistov şi Zimnicea, pe care au trecut coloane nesfârşite, în sunetele muzicilor şi sub ochii mareşalului Mackensen. Germani, honvezi unguri, bosniaci, turci, bulgari se revărsau ca un puhoi cotropitor asupra satelor şi ogoarelor româneşti.

Invazia duşmană năpădea acum ţara din trei părţi. Cercul de foc al puternicului duşman se strângea din ce în ce împrejurul armatei române epuizate. Ea trebuia să lupte în acelaşi timp în munţi cu faţa spre nord, la Olt cu faţa spre vest şi acum şi la Dunăre cu faţa spre sud, ceea ce era imposibil.

Din acelaşi loc, pe unde acuma se ridica sabia ameninţătoare a duşmanului, cu aproape 40 de ani în urmă se ridicase un glas tremurător: „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiţii vrei; turcii ne prăpădesc; cauza creştinătăţii e pierdută!” Era vocea marelui duce Nicolae, generaslissimul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna, ameninţate să fie aruncate în Dunăre; el implora de la domnitorul Carol al României mâna de ajutor salvatoare. Românii luptaseră, ruşii au fost salvaţi, Bulgaria a fost eliberată şi... Basarabia furată!

Mai târziu cu 39 de ani, prin acelaşi loc, hoarda cotropitoare în care lucesc, pline de ură, privirile robului eliberat cot la cot, cu călăul lui de ieri, păşeşte pe pământul românesc. Dar de astă dată glasul României sună în deşert. Marele aliat îşi avea socotelile lui misterioase. Ajutorul lui vine târziu, slab, şovăielnic. Eram singuri în ceasul primejdiei grele.

Inamicul înainta pe teritoriul României pe mai multe direcţii. După Zimnicea au fost ocupate Alexandria, Drăgăneşti, Vedea, iar în 27 noiembrie a fost ocupat oraşul Giurgiu. Bulgarii s-au comportat în Giurgiu ca nişte barbari, s-au năpustit asupra caselor şi avutului locuitorilor, magazinele şi casele au fost jefuite, apoi a venit rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se putea demonta, toate acestea fiind transportate în Bulgaria. Cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, bulgarii au bombardat cu sălbăticie oraşul transformându-l în ruine. Ceea ce mai rămăsese de pe urma bombardării, a fost transformat în cenuşă de pe urma incendierii de către bulgari. Giurgiul era complet distrus datorită banditismului bulgăresc.

Situaţia României apărea disperată. Trei luni după declararea războiului sfânt pentru eliberarea fraţilor lor oprimaţi, românii se găseau pe propriul teritoriu invadat şi dinaintea duşmanului puternic şi neîndurător, setos de răzbunare şi lacom după pradă. Românii nu mai puteau opune decât trupe în retragere, decimate, obosite şi cu moralul scăzut, plecând capul în faţa fatalităţii inexorabile. Comandamentul armatei române a hotărât să nu considere războiul ca pierdut, ci să încerce o supremă sforţare pentru înfrângerea inamicului şi salvarea Bucureştilor.

Marea bătălie pentru apărarea Bucureştilor se va da, de-a lungul liniei Argeşului, în plină câmpie; acţiunile cele mai importante vor avea loc în ţinutul dintre Argeş şi afluentul său Neajlovul. Este bătălia de pe Argeş şi Neajlov, zisă şi bătălia pentru Bucureşti. Conducerea operaţiunilor marii bătălii a fost încredinţată generalului Constantin Prezan. De soarta bătăliei care începe în ziua de 29 noiembrie, depindea soarta neamului.

Inamicul dispunea de forţe redutabile. Cele trei armate, Krafft, Kühne şi Kosch la care se adăugau şi alte grupuri, divizii şi brigăzi, au trecut în subordinea mareşalului Mackensen, devenit comandant al tuturor forţelor duşmane.

Românii din nou au cerut ajutor de la aliaţi. Francezii se alătură şi ei românilor şi solicită ruşilor să intervină, dar degeaba. În faţa puhoiului inamic, românii fără ajutorul promis au luptat eroic la Călugăreni, lângă Neajlov şi pe Argeş, dar în cele din urmă au fost împresuraţi din toate părţile de către inamic, fiind nevoiţi să se retragă. Este greu de explicat motivele care făceau pe ruşi să lase pe români să fie învinşi, lăsându-i singuri în toate luptele din Muntenia.

Bătălia de pe Neajlov şi Argeş a fost cea mai mare bătălie care s-a dat în prima perioadă a războiului nostru, fiind considerată printre marile lupte date în cursul Primului Război Mondial. În această mare bătălie a trebuit să ţinem piept, în câmp deschis, armatelor a patru ţări: Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, superioare nouă ca număr şi ca putere militară, comandate de doi iluştri mareşali Mackensen şi Falkenhayn pe care îi avea cea mai puternică şi mai bine organizată dintre armatele europene.

Se cuvine cea mai vrednică cinstire eroilor care au luptat şi căzut pe Neajlov şi pe Argeş. Din pământul, îngrăşat cu trupurile şi cu sângele lor, avea să crească floarea recunoştinţei unui popor liber şi unit.

Înfrângerile suferite de armata română se explică şi prin faptul că Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului. Pe frontul român, duşmanul a concentrat în noiembrie 1916, 40 de divizii şi 6 brigăzi din toate punctele de vedere superioare nouă, la care se adaugă inacţiunea ruşilor. Aşa se explică de ce la 6 decembrie a căzut Bucureştiul, iar la 12 decembrie, Wilhelm II a lansat, în numele Puterilor Centrale, celebrul manifest de pace, redactat pe un ton arogant. Germanii au dat războiului cu România o importanţă vitală, prada era bogată şi uşoară, românii fiind azvârliţi aproape necugetat în ghiarele hrăpăreţe ale celui mai redutabil dintre duşmani.

În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia.

Marele Cartier Român, care s-a mutat la Buzău, a decis retragerea generală a armatei române în Moldova. Retragerea armatei române, după bătălia de pe Neajlov şi Argeş, constituie episodul cel mai dureros din întreaga campanie a anului 1916. Condiţiile în care s-a efectuat retragerea au fost deosebit de tragice şi suferinţele impuse armatei au fost aproape supraomeneşti. Retragerea a costat mai multe victime decât cele trei luni de lupte ce au precedat-o. După retragere, la cererea aliaţilor s-a decis distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petrolifere din Prahova şi din judeţele vecine. Magaziile şi hambarele încărcate cu grânele strânse cu sudoarea ţăranului se prefac în mormane de tăciuni şi cenuşă, se aruncă în aer arsenalele, pulberării şi depozite militare. Se prăbuşesc măreţele poduri de peste ape, ridicate cu atâta trudă şi cheltuială, se nimiceşte tot avutul ţării, în urmă rămâne pustiu şi jale.

Inamicul a hărţuit în permanenţă armata română. În zilele de 8-11 decembrie a avut loc bătălia de pe Cricov, în care generalul Averescu a ţinut piept invadatorilor pentru a se crea condiţii favorabile executării retragerii. Ultima mare bătălie din perioada retragerii a avut loc la Râmnicu Sărat în prioada 22-27 decembrie. Prin victoria de la Râmnicu Sărat s-au putut retrage românii spre nord, iar ruşii se deplasau spre sud. La 14 decembrie, ruşii au început retragerea de pe frontul dobrogean, urmăriţi îndeaproape de bulgari, iar Delta Dunării se găsea într-o situaţie deosebit de gravă. La 22 decembrie a început bătălia de la Caşin, în aceeaşi zi cu bătălia de la Râmnicu Sărat, şi a ţinut până la 31 decembrie. În cele 10 zile de lupte violente, date de ambele părţi cu mari pierderi şi cu mari suferinţe, pe ploi torenţiale, viscole şi zăpezi, într-o regiune dintre cele mai grele de străbătut, frontul român fusese împins în partea de sud a Vrancei. Inamicul încerca să cadă în spatele şi în flancul poziţiilor româno-ruse de la Focşani şi Siret. Bătălia de la Caşin a continuat mai departe, dar ca un sector al marii bătălii de la Focşani şi Siret. După luptele de la Focşani, Siret şi Pralea, înaltul comandament german al trupelor din România a dat ordinul de intrare în poziţiile de defensivă. Repaosul, atât de indispensabil pentru amândouă părţile, începe la mijlocul lunii ianuarie.

Campania din 1916 se sfârşise. Nu era sfârşitul prevăzut la începerea campaniei. Era dimpotrivă, un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor. Mândra armată, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte , ca să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă cu capul plecat şi cu inima sângerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi propria ţară în mâinile duşmanului. Rămăsese în urmă, în ţara părăsită, printre mormanele de ruină, 50.000 de morminte şi 80.000 de răniţi semn al eroismului şi al împrejurărilor tragice în care şi-au făcut datoria vitejii soldaţi români.

După ocuparea Bucureştiului, a început agonia capitalei, autorităţile se retrag în Moldova, convoaiele sunt fără sfârşit. Dar sufletele se oţelesc, caracterele se întăresc prin lupta grea a vieţii. Ne-a trebuit lecţia aspră a înfrângerii, ca să învăţăm că avem şi datorii sfinte, care nu se pot plăti decât cu lumina inteligenţei, cu puterea glasului şi cu jertfa sângelui. O şcoală nouă se făcea pe nebăgate de seamă în timpul luptelor şi în mijlocul suferinţelor de tot felul ale dezastrului nostru militar. Rezultatul ei este spiritul cel nou ce va însufleţi naţiunea şi armata în timpul celei de-a doua părţi a războiului nostru. El ne va aduce reabilitarea şi izbânda.

La începutul anului 1917, toată armata română care scăpase din dezastrul campaniei anului 1916 era în Moldova. Puterea ei de luptă era aproape anihilată. Dar cauza nu era pierdută. Încrezători în dreptatea sfintei cauze pentru care intrasem în lupta cea mare, încrezători în sprijinul marilor aliaţi, alături de care luptasem şi pentru care ne sacrificasem într-un ceas greu, trebuia să ducem lupta mai departe, până la îndeplinirea ţelurilor pentru care sângeram.

În ianuarie, frontul româno-rus, închegat într-o linie unică, încingea pe la vest şi pe la sud, petecul de pământ care mai constituia Ţara Românească independentă. În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata şi toţi cei care s-au retras din România ocupată. Iaşi, capitala Moldovei, devenise inima rezistenţei române. Toată activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care pulsa agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei, punerea din nou în stare de luptă a armatei noastre, de apărare întâi, de biruinţă în urmă.

Ca şi cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte şi de mijloace de transport, n-ar fi fost îndeajuns pentru ţara nenorocită şi pentru armata decimată, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei, epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot felul, i-au înlesnit terenul. La porţile spitalelor, pe geruri cumplite, şiruri de bolnavi ce se târâseră singuri, ori fuseseră depuşi de căruţe şi sănii aşteptau ca moartea să rărească pe cei dinăuntru. În luna februarie 1917 pentru cele 5000 de paturi ale spitalelor din Iaşi, erau11.000 de bolnavi. În aceste condiţii au început să apară necazurile colaborării româno-ruse. Autorităţile militare ruse au început să se plângă guvernului român şi să-şi arate nemulţumirile lor. În cursul lunii ianuarie principele Carol, moştenitorul tronului, împreună cu primul ministru Brătianu, s-au dus la Petrograd, în scopul de a strânge legăturile între cele două ţări. La conferinţa interaliată, care se ţinea în acelaşi timp la Petrograd, prezenţa lui Brătianu la dezbateri a fost admisă cu mare greutate. Conferinţa nu decise nimic important pentru soarta României, iar de la ruşi ne-am ales cu multe promisiuni, dar şi cu multe pretenţii unele imposibil de acceptat....

Continuare în nr. viitor

Ioan GALDEA