România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cuvânt de întâmpinare la comemorarea a

55 de ani de la înveşnicirea lui Lucian Blaga

 

Am revenit, de dincolo de munţi, din Ţara lui Brâncuşi, cu aceeaşi emoţie de gând şi suflet, la reîntâlnirea cu irepetabilul Lucian Blaga, sub semnul comemorativ al celor 55 de ani de la trecerea în Eternitate, în panteonul culturii române şi universale.

Evenimentul marcat anul acesta, aici, în vatra Marelui Blaga, unde este mai viu ca oriunde spiritul poeziei sale şi al atâtor componente ale întregii opere, se completează cu un alt moment din tumultuoasa sa biografie ce nu poate fi uitat: împlinirea a 90 de ani de la intrarea în diplomaţie a celui ce îşi va scrie, între 1926 si 1939, partea de rezistenţă a operei sale poetice şi filosofice, cu acelaşi dor nestins faţă de Patrie, de meleagurile natalului Lancrăm.

Vreme de 13 ani, de la 1 nov. 1926 până la 15 aprilie 1939, când solicită epistolar Regelui revenirea în Patrie, la catedra de Filosofia culturii de la Universitatea clujeană, Lucian Blaga, în tot ceea ce a scris, poezie-teatru-fiosofie-eseu-proză, a picurat gând de vatră strămoşească şi de spiritualitate românească.

Mi-l imaginez pe poetul revenit în 1955 să-si revadă Lancrămul mult-iubit, urcând scările adâncite de paşi ale bătrânei case, oprindu-se în odaia de la drum, unde în copilărie îl fascina atmosfera adumbrită şi clopotul sub care se găsea ceasul vienez cu cuc, trecând apoi prin toate camerele şi ieşind prin mica bucătărie (unde micuţa Lelia, ce-l precedase, căzuse fatal într-un ceaun cu apă fiartă), intrând apoi în şura prin care în urmă cu 20 de ani se mai zăreau diferite fiare din „ghibolul” pe care preotul Isidor îl adusese, făcând pe mecanicul de batoză nu numai în Lancrăm, dar până în satele de pe lângă Orăştie, în sfârşit, plimbându-se prin grădina plină cu pomi. Şi oprindu-se, desigur, în mijlocul curţii de unde instinctiv îşi îndrepta privirea spre Râpile Roşii, evocate atât în Hronic cât si în Luntrea lui Caron. Râpile Roşii, lăcaş al Căpcăunului din copilărie, unde poetul îşi va imagina - obsesie desigur a toposului lăncrănjan, de mare impact psiho-artistic - sfârşitul filosofului Leonte Pătraşcu, un alter ego încărcat de semnificaţii majore. Râpile Roşii despre care în cap. XIV al romanului, poetul scria, prin condeiul lui Axente Creangă, alt alter ego (fratele «geamăn», cum zice, al filosofului Pătraşcu):

„Sosesc oaspeţii. Din curte se văd Râpile Roşii. Arăt cu mâna într-acolo: Vedeţi? Acolo s-a întâmplat!”

Sau: „La dreapta, în faţa bisericii, se sapă groapa, aşa cum o lină bănuială mă adia alături... Mă duc apoi, pe lângă biserică, prin vechiul cimitir, în care nu se mai înmormântaseră suflete de om de zeci de ani. Făcând o abatere de la legea locului, sfatul satului şi preotul au îngăduit însă ca Leonte să fie înmormântat lângă părinţii şi strămoşii săi, în faţa bisericii, printre crucile vechi purtând inscripţii chirilice. Aşa se cuvine, Mortul este marele fiu al satului... El, care a coborât mereu la «rădăcini», va coborî şi acum... Coborâre în ţărâna de veacuri, coborâre în lutul veşnicilor părinţi…” (XIV, Luntrea lui Caron).

„De lângă mormânt se văd în zare, peste copaci, peste crânguri, Râpile Roşii” (acolo căzuse, în «rana pământului» filosoful Leonte Pătraşcu)...

Imaginea cimitirului apare şi altundeva în roman, bunăoară în Cap. X, în care, imaginându-şi o întâlnirea cu Ana Rareş pentru a-l vizita în Câmpul Frumoasei pe filosoful Leonte, revenit la vatră, Blaga scrie: „Trec pe poteca cu plopi înşiraţi ca nişte lumânări aprinse, ce duce din drum la biserică. În acest cimitir nu se mai înmormântează de zeci de ani, înmormântările au loc în cimitirul din capul satului. Acolo n-am morţi. Toţi morţii mei sunt aici, lângă biserică, în vechiul cimitir, care singur mi se pare sfânt.”

Acesta va fi locul menţionat de poet şi în vizita ce-o făcuse în 1956 în Lancrăm, după atâţia ani... Locul ales ca leagăn de veşnicie şi dor!

Să fi nutrit Blaga un asemenea gând! Cunoscându-i temperamentul şi vocaţia martirică, excludem aceasta, dar, iată, scripturistic ideea se regăseşte în operă... Desigur, de nicăieri nu rezultă că filosoful Leonte s-ar fi sinucis, într-un gest disperat faţă de agresiunea timpului istoric... A căzut, plimbându-se pe marginea Râpilor sau s-a aruncat în acest «sorb» al pământului?! Nu vom şti niciodată. Moartea filosofului rămâne un mister, o taină, - soluţie ideală a viziunii artistice...

Am evocat aceste aspecte, acum, la împlinirea a 55 de ani de la intrarea în veşnicie a marelui Lucian Blaga, cu gândul că, în lunga agonie trăită pe un pat de spital, de la 1 decembrie 1960 până în 6 mai 1961, poetul se împăcase în sinea sa cu gândul trecerii în Eternitate... îl ajutase, desigur, si opera pe care a scris-o, lăsându-ne mărturia tulburătoare a viziunii despre petrecerea din această lume...

            Zenovie CÂRLUGEA

Mai 2016, Lancrăm, Festival ediţia XXXVI