Iar noi (să) tăcem?

În cele ce urmează, reproduc o prefaţă scrisă în urmă cu cinci ani, prefaţă la fel de actuală şi astăzi. (De notat că, pentru a nu încărca inutil textul am renunţat la ghilimele, păstrându-le doar pe cele din scriitura iniţială.)

De ce ne impacientăm?

Pentru că o fac şi alţii, străini (nu şi de soarta Europei – sau măcar de a celei centrale), aşa cum au mai făcut-o şi altădată când evenimentele (sau măcar vorbele) începeau să-şi iasă din matcă.

Avem nevoie de această „lumină verde”?

Din păcate da, pentru că (încă) adevărul sună altfel (mai credibil) dacă este rostit la Bruxelles, Strasbourg sau – de ce nu? – la Baden-Baden, locul de reşedinţă al autorului, Dr. Gheorghe Olteanu, cel ce m-a solicitat să-i prefaţez cartea.

De ce eu?

Pentru că, deşi trăiesc în România şi nu mă reprezint decât pe mine însumi, deşi sunt „istoriograf” – nu şi istoric, deşi atestatele pe care mă sprijin nu au nimic oficial, se pare că sunt singurul român truditor în ale „istoriei contemporane” care cunoaşte la perfecţie limba maghiară (modernă sau arhaică, academică sau suburbană, literară sau dialectală etc.) şi o bună parte din ceea ce s-a construit sau se poate construi pe şi cu aceasta.

Ce înseamnă cele de mai sus?

Înseamnă, în primul rând, că imensa majoritate a informaţiilor şi datelor pe care le deţin provin direct de la sursă.

Înseamnă că traducerile mele sunt, în mod normal, fără fisură.

Înseamnă că sunt în posesia tuturor datelor, reperelor, argumentelor, precedentelor care să-mi permită să privesc (şi) din interior, să înţeleg şi să prevăd maniere, instrumentări, eşafodaje specifice, să cunosc o întreagă „recuzită de lucru”, să pot folosi cu dezinvoltură propriile arme ale adversarului şi să-i pot prevedea următoarea sau următoarele mişcări.

Atât despre prefaţator.

Despre autor n-am prea multe de spus, fiind vorba, ca şi în cazul prefaţatorului, de un „nechemat”, autodidact, contemporan şi martor al istoriei în discuţie, de un personaj demn (şi el) de pana unui Cervantes, de un om (întâmplător român) care nu poate privi pasiv şi mut cum îi este ameninţată – dar şi batjocorită – ţara de obârşie, în vreme ce majoritatea covârşitoare a celor chemaţi şi îndrituiţi să-şi facă auzit glasul tac!!! (Sau se prefac a nu înţelege despre ce este vorba!)

Să trecem la carte.

O carte bună, o carte bine scrisă, o carte oportună sau chiar necesară nu are nevoie de nicio prefaţă. Este şi cazul cărţii d-lui Olteanu.

Dacă autorul consideră că se impune o prealabilă inserţie în timp şi spaţiu, o „desţelenire”, „un deget întins”, o „decodare” etc. – o va face singur într-un „Argument” sau „Cuvânt înainte”.

În rest, va vorbi cartea!

Şi, totuşi, de ce am acceptat să prefaţez cartea d-lui Olteanu?

Nu pentru că este scrisă într-o frumoasă şi curgătoare limbă românească.

Nu pentru că aparţinem de aceeaşi breaslă şi avem nişte prieteni comuni.

Nu din motive de „hepatomegalie”, chiar dacă solicitarea mă onorează.

Şi nici „ca să mă lustruiesc pe mine”!

Atunci de ce?

Din două motive sau, poate mai bine spus, din bănuiala (să nu zic convingerea) că alt prefaţator ar fi trecut dezinvolt pe lângă ele.

Care sunt acestea?

O dată, faptul că autorul, deşi născut şi ajuns la maturitate în România, trăieşte de mai multe decenii în Germania, deci aparţine Diasporei.

În al doilea rând că, stăpân pe limba germană, d-l Olteanu a putut consulta (şi a şi făcut-o) acel segment de literatură germană care se ocupă de „toleranţa” şi „discriminarea pozitivă” de care „s-a bucurat”, alături de alte minorităţi, şi minoritatea germană din Ungaria.

Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu cunosc nici o carte scrisă de un român din Diaspora (europeană), cu excepţia celei de faţă, care să trateze subiectul şovinismului şi revizionismului maghiar post-Trianonic! Şi, cu atât mai puţin, vreo lucrare care să le trateze în ansamblu, ca pe un dat funciar, ca pe o politică de stat!

Ceea ce cunosc mi-a parvenit exclusiv de peste ocean, din Florida şi California.

Am vorbit despre autor, carte, prefaţă şi prefaţator. Atât cât am crezut de cuviinţă.

A mai rămas ceva?

Treaba cu impacientarea (altora!)?

Iată câteva fragmente din Un calm suspect în relaţiile româno-ungare, articol apărut în Deutsche Welle (23 V 2011) şi reprodus pe internet (http://www.-world.de/dw/article.0..15099872,00.html):

„Oficial, totul pare în ordine. În culise, însă, lucrurile fierb la foc mic. (…) În vreme ce România finanţează public învăţământul – chiar şi universitar – în limba maternă, Ungaria sugrumă încet, încet şcolile minorităţilor. (…) Drepturile minorităţii maghiare din Ardeal ar putea fi una dintre temele fierbinţi ale următoarelor alegeri, după ce UDMR, garant al supravieţuirii guvernului Emil Boc, a profitat de această ipostază pentru a câştiga teren în ce priveşte autonomia culturală şi comunitară.

Pe de altă parte, însă, UDMR pierde încetul cu încetul sprijinul Budapestei pentru că nu urmează cu stricteţe cursul (…) dictat de premierul Viktor Orbán, notează „Pester Lloyd”, publicaţie de limba germană ce apare la Budapesta. Viaţa culturală a maghiarilor ardeleni nu mai este susţinută financiar (…) prin filiera UDMR, ci printr-o altă structură – Partidul popular al maghiarilor ardeleni – condus de Lászlo Tökés. Aceasta după ce partidul premierului Orbán, FIDESZ, (…) a încercat să provoace sciziuni în UDMR. Motorul unor astfel de tactici este vicepremierul Ungariei Zsolt Semjén, liderul grupării fundamentalist creştin-democrate KDNP (Keresztény-Demokrata Népi Párt – nota prefaţatorului), având un discurs înrudit cu cel al revanşiştilor de la JOBBIK. Dacă JOBBIK ar fi oricând dispus să treacă graniţele către Ardeal, KDNP (partenerul de guvernare al FIDESZ) se rezumă la a spune că maghiarii din „Erdély” (Ardeal, nu Transilvania, aceasta fiind, alături de Banat, Crişana, Maramureş, doar o componentă a Ardealului – nota prefaţatorului) au o singură patrie, cea a tuturor ungurilor din bazinul carpatic.

Cu larg sprijin de la Budapesta, naţionaliştii maghiari radicali din România nu se dau în lături de la provocări – fie că vorbim despre îndoctrinarea istoric-ideologică a elevilor, fie despre cinstirea „eroilor” horthyşti, aminteşte „Pester Lloyd”. (…) Discursul lui Orbán, cu referiri la toţi maghiarii din Bazinul Carpatic şi trimiterile dese la Sfânta Coroană nu sunt, cu siguranţă, simple referiri la „valori” şi „identitate”, ci, crede „Pester Lloyd”, ele relevă nostalgia istoricei culturi dominante. (…)

Destabilizarea politicii „paşilor mărunţi” este, în fond, o provocare menită să declanşeze reacţii pe măsură din partea majoritarilor, amorsând conflicte interetnice, conchide ziarul…”

Şi dacă alţii, neafectaţi şi neinteresaţi direct, îşi exprimă îngrijorarea – noi să stăm cu mâinile în sân?!

Asigur pe cititori că autorul cărţii de faţă nu face altceva decât, bazat pe o temeinică documentare, pe un imens material faptic şi pe o foarte bună cunoaştere a problemei, să-şi exprime profunda şi îndreptăţita îngrijorare faţă de nesfârşitul şir de provocări şi atacuri pe care Iredenta maghiară le instrumentează de azi mâine un secol, viza acestora, în ceea ce ne priveşte, fiind Ardealul şi, implicit, unitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a României.

Cui i se adresează cartea? În primul şi în primul rând, exact celor chemaţi, prin lege şi jurământ, să apere mai sus amintitele atribute, consfinţite în Constituţie, ale statului naţional român!

Acestea fiind spuse, să vorbească, în continuare, cartea.

Nu ştim cât a reuşit cartea să vorbească (şi câţi i-au ascultat mesajul) dar, cu excepţia arestării d-lui Beke István, nu ştim ca oficialii noştri să mai fi întreprins ceva. (De altfel, de o bună vreme, e linişte totală şi în legătură cu susnumitul personaj.) După cum nu ştim nici dacă cei ce, liberali fiind (deci făuritori ai României Mari, la vremea respectivă!), au părăsit ALDE pentru a se afilia la PPE (Internaţionala Creştin-Democraţiei) s-au lămurit de ce companie selectă (FIDESZ, KDNP, UDMR etc.) au parte acolo. Nemaivorbind de faptul că Wilfried Martens, preşedinte încă la acea vreme (2011) a PPE, a declarat public că ungurii, majoritari fiind în Ardeal (sic!), trebuie să dobândească un statut în concordanţă cu această „realitate”!!!

dr. Zeno MILLEA